ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 778/2024

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15 martie 2016, reclamantul FONDUL LOCAL DE GARANTARE FOCȘANI IFN S.A. - FILIALA F.N.G.C.I.M.M. a solicitat obligarea pârâtului FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. la plata sumei de 355.494,72 RON și a dobânzii legale, începând cu 30 mai 2014, dată de la care obligația de plată a devenit scadentă, pe care a cuantificat-o la suma de 65.652 RON și acordarea dobânzilor în continuare, de la data introducerii acțiunii, până la data restituirii integrale a sumelor datorate. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6749 din 25 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul la plata sumei de 355.494,72 RON și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data scadenței, respectiv 30 mai 2014, până la data achitării efective a debitului. Totodată, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 9.578 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 20/A din 9 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1332 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 20/A din 9 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, care a fost casată și s-a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin încheierea din 28 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 Cod procedură civilă.

Prin decizia nr. 1731 din 16 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2016, a fost admis recursul declarat de pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva încheierii din 28 septembrie 2020, a fost casată încheierea recurată și s-a dispus trimiterea cauzei instanței de apel pentru continuarea judecății.

Prin decizia civilă nr. 251 din 14 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosar nr. x/2016, s-a constatat intervenită perimarea judecării apelului declarat de apelantul-pârât împotriva sentinței civile nr. 6749 din 25 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 2369 din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2022, a fost admis recursul declarat de recurentul-pârât împotriva deciziei civile nr. 251 din 14 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost casată decizia recurată și s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecății la aceeași instanță de apel.

Prin decizia civilă nr. 434 din 17 martie 2023, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva sentinței civile nr. 6749 din 25 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL LOCAL DE GARANTARE FOCSANI IFN S.A. - FILIALA FNGCIMM, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în raport de art. 22 și art. 501 alin. (3) C. proc. civ., recurentul-pârât susține că instanța de apel a refuzat să dispună care din dispozițiile legale invocate sunt aplicabile pretenției privind dobânda legală penalizatoare.

Recurentul-pârât susține că, prin decizia de casare nr. 1332/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus ca instanța de apel să răspundă criticii sale referitoare la formula de calcul a dobânzii legale penalizatoare, prin raportare la aspectele invocate în cuprinsul cererii de recurs.

Potrivit recurentului-pârât, în rejudecare după casare, în mod identic ca în primul ciclu procesual, instanța de apel s-a limitat la a constata că nu era necesar a se menționa un nivel al dobânzii, astfel cum susține apelantul, deoarece O.G. nr. 13 din 24 august 2011 reglementează dobânda legală remuneratorie penalizatoare.

Mai precizează recurentul-pârât că, în continuare, analiza instanței de apel coincide cu cea realizată de curtea de apel în primul ciclu procesual.

Potrivit recurentului-pârât, în situația în care instanța considera că datorează dobândă legală penalizatoare, trebuia stabilit nivelul acesteia în raport de art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2013, coroborat cu O.G. nr. 9/2000 sau art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, coroborat cu art. 21 din Legea nr. 72/2013.

Mai arată recurentul-pârât că, în raport de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 este întreprindere fără scop lucrativ.

Ca atare, arată că nu se poate susține că a enumerat dispozițiile în mod formal, cum a constatat curtea de apel, care a avut o abordare greșită din moment ce a reținut că aceste repere normative ar privi inexistența obligației de plată a dobânzii.

Recurentul-pârât concluzionează în sensul că instanța de apel a refuzat să se pronunțe, nesocotind atât art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ., cât și art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că decizia recurată nu este motivată.

În acest sens, recurentul-pârât susține că decizia recurată nu conține motive cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii legale solicitată de recurentul-reclamant, în condițiile în care, prin apărările formulate a arătat că, în cazul în care se va aprecia că datorează dobânda, este incident art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, deoarece nu are scop lucrativ.

Recurentul-pârât susține că argumentele instanței de apel se rezumă la faptul că nu era necesar și nici relevant a se analiza modalitatea de calcul aplicabilă în speță.

Din această perspectivă, recurentul-pârât apreciază că este incident și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, prin decizia de casare s-a dispus ca modalitatea de calcul a dobânzii să fie analizată.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că hotărârea curții de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare; art. 1, raportat la pct. 1, pct. 5 lit. b) și c), pct. 6 lit. a) și pct. 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 1364/2009, privind condițiile de acordare a contragaranțiilor de către FRC; art. 3 pct. 1 și pct. 12 și art. 27 din Legea nr. 85/2006; art. 1.480, art. 2.018, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 alin. (3), art. 1.270 C. civ. art. 3.1 lit. a), art. 4.1 alin. (1) lit. b), art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenția de contragarantare nr. 4/2010; a dispozițiilor Normei nr. 1/2010.

În acest sens, recurentul-pârât face ample expuneri cu privire la neîndeplinirea criteriului de eligibilitate în raport de starea de dificultate a beneficiarului.

Potrivit recurentului-pârât, verificările se fac și în baza situațiilor financiare anuale pentru ultimele două exerciții financiare încheiate, nelimitându-se la registrul comerțului și buletinul procedurilor de insolvență, cum a constatat curtea de apel, prin raportare la Norma nr. 1/2010.

Așadar, aceste obligații sunt convenționale și nicidecum nu reies din verificări/demersuri suplimentare, cum se apreciază în decizia recurată.

Recurentul-pârât susține că, în rejudecare, instanța de apel a confirmat raționamentul tribunalului care a reținut că pentru îndeplinirea acestui criteriu este suficient ca societatea beneficiară să fi completat declarația pe propria răspundere cu privire la eligibilitatea I.M.M.-ului (în forma indicată în anexa la convenție), fără a se raporta deloc la situațiile financiare care indicau starea de dificultate a societății.

Concret, aceasta a fost unica analiză pe care au realizat-o instanțele de fond cu privire la condiția ca societatea să nu se afle în dificultate financiară și anume completarea declarațiilor, contrar celor dispuse prin decizia de casare nr. 1332/17.09.2019.

În acest sens, recurentul-pârât invocă și dispozițiile pct. 5 și 6 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, art. 4 lit. b) pct. iii și art. 8 din Norma nr. 1/2010, precum și Legea nr. 85/2006.

Recurentul-pârât susține că a invocat ca principal motiv de refuz al plății contragaranției condiția de la art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010 (starea de dificultate financiară a firmei la momentul acordării contragaranției), această din urmă condiție nefiind analizată de către instanță prin prisma insolvenței prezumate cum rezultă din definiția întreprinderii în dificultate prevăzută la art. 4 lit. b) pct. iii.

În ceea ce privește greșita aplicare a normelor de drept material de către curtea de apel referitor la neîndeplinirea criteriului de eligibilitate cu privire la executarea silită a beneficiarului, recurentul-pârât arată că instanța de apel nu a avut în vedere art. 1.170 C. civ., precum și regulile de interpretare prevăzute la art. 1.267 C. civ., aplicabile convenției nr. 4/2010 care reprezintă izvorul obligațiilor pretinse de intimat.

În opinia recurentului-pârât, în mod eronat instanța de apel a reținut că acest criteriu de eligibilitate se verifică doar prin declarația pe propria răspundere a beneficiarului (Anexa B la Norma nr. 1/2010), fără a analiza toate circumstanțele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului, cum reține Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare.

Analizând criteriul de eligibilitate referitor la executarea silită, în raport de cap. V din Norma nr. 1/2010 și de art. 8 lit. d), recurentul-pârât susține că nu pot fi beneficiari ai contragaranțiilor IMM-urile care se află în executare silită.

Recurentul-pârât precizează și că, atât Norma nr. 1/2010, cât și convenția nr. 4/2010 sunt acte emise/încheiate în aplicarea pct. 13 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, iar potrivit pct. 5 din anexa la acest ordin, IMM-urile aflate în executare silită nu pot fi beneficiare ale contragaranțiilor.

Pe de altă parte, consideră că ceea ce interesează în cauză este îndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către beneficiar și nu activitățile ce țin de mandat și care se dovedesc pur formale.

În ceea ce privește situația în fapt, recurentul-pârât precizează că prin adresa nr. x/19.05.2014, a solicitat A.N.A.F. să îi comunice dacă la data declarației pe propria răspundere (24.01.2012), respectiv la data acordării contragaranției (07.02.2012), societatea figura în procedura de executare silită, răspunsul fiind pozitiv, astfel cum reiese din adresa nr. x/05.06.2014.

Potrivit recurentului-pârât, nici de data aceasta instanța de apel nu a stabilit o altă situație de fapt, însă, aplicând greșit cadrul normativ, a considerat că aceste aspecte nu au relevanță sub aspectul îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită, cât timp societatea beneficiară are declarație pe propria răspundere că nu este în executare silită.

Referitor la declarația pe propria răspundere, recurentul-pârât arată că, atât legislația secundară (Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011), cât și actele emise în aplicarea sa (norma și convenția aplicabile în speță), prevăd nu doar dreptul, ci obligația de a nu plăti contragaranții unor beneficiari neeligibili.

La dosar există mai multe documente care prezintă interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită, respectiv declarația pe propria răspundere și adresa A.N.A.F., aceasta din urmă dovedind faptul că beneficiarul era în procedură de executare silită la data acordării contragaranției, aspect ce nu putea fi ignorat de către curtea de apel în virtutea rolului activ pe care-l are instanța în aflarea adevărului, potrivit art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă.

În ceea ce privește executarea necorespunzătoare a mandatului, recurentul-pârât arată că, în raport de pretinsele verificări suplimentare pe care i le-a solicitat intimatului, prin decizia de casare s-a reținut, în esență, aplicarea greșită a art. 2.018 C. civ. care reglementează diligența mandatarului; contractul dintre părți trasează Fondului Local de Garantare obligația de a analiza suma circumstanțelor care puteau caracteriza eligibilitatea întreprinderilor mici și mijlocii; analiza obligațiilor de verificare nu se face doar prin procesul-verbal încheiat la 15 aprilie 2013 fără a ține cont de clauzele convenției de contragarantare nr. x/2010 și de limitele mandatului acordat.

Apreciază recurentul-pârât că intimatul avea obligația verificării criteriilor de eligibilitate referitoare la starea de dificultate și la executarea silită la acordarea contragaranției, având în vedere: obligația pe care și-a asumat-o prin art. 4.1, art. 3.1 și art. 6.1 din convenția de contragarantare nr. 4/2010, art. 8 lit. c) și d), art. 4 lit. b) pct. iii din Norma nr. 1/2010, art. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011.

Precizează recurentul-pârât că intimatul deținea toate informațiile necesare pentru a constata dificultatea beneficiarului, care reieșea din situațiile financiare pe anul 2010.

În ceea ce privește verificarea la A.N.A.F. cu privire la criteriul de eligibilitate privind executarea silă a beneficiarului, recurentul-pârât precizează că la art. 6.1 din convenția nr. 4/2010 se prevede o obligație de diligență, iar Anexa nr. C9 la convenție, deși stipulează că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executare silită se va avea în vedere declarația pe proprie răspundere, acesta este un minim demers.

Totodată, potrivit art. 4.4 din convenția de contragarantare nr. 4/2010, acordarea contragaranțiilor în baza prezentei convenții se completează cu dispozițiile legale corespunzătoare privitoare la mandat, respectiv cu art. 2.018 și art. 1.480 C. civ.

Recurentul-pârât concluzionează în sensul că, în temeiul dispozițiilor convenționale și legale care reglementează mandatul, garantul avea obligația de a analiza toate împrejurările de fapt cu privire la acordarea contragaranției, cu diligența unui bun proprietar.

În ceea ce privește momentul verificării îndeplinirii condițiilor de eligibilitate pentru plata contragaranției, recurentul-pârât precizează că, în conformitate cu art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenția nr. 4/2010, FRC este îndreptățit să nu plătească contragaranția în situația în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare a contragaranției, că IMM-ul beneficiar nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției.

Potrivit recurentului-pârât, deși curtea de apel a constatat corect că momentul la care se verifică de către garant îndeplinirea condițiilor de eligibilitate este cel al acordării acestor garanții, instanța nu a făcut nicio analiză cu privire la acest moment, conform art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenția nr. 4/2010.

În concret, s-a pus problema dacă procesul-verbal încheiat la data de 15.04.2013 poate face dovada verificării condițiilor de eligibilitate, or, în decizia de casare s-a arătat că nu este suficient ca analiza îndeplinirii mandatului acordat Fondului Local de Garantare să se limiteze doar la acest proces-verbal.

Potrivit recurentului-pârât, din conținutul procesului-verbal din 15.04.2013, pe care îl expune, nu rezultă că FRC ar fi stabilit că societatea beneficiară a îndeplinit condițiile de eligibilitate stabilite de Norma nr. 1/2010.

Mai precizează recurentul-pârât că în cadrul acțiunii de verificare, FRC nu ar fi putut verifica, de exemplu, criteriul de eligibilitate referitor la "dificultate", întrucât fondul de garantare nu prezintă FRC situațiile financiare ale beneficiarului.

Așadar, în ceea ce privește momentul acestei analize, recurentul-pârât susține că acesta nu este nici data confirmării contragaranției, nici data la care se realizează acțiuni de colaborare profesională cu Fondul Local, ci momentul analizării cererii de plată, cum reiese din art. 7.4 din convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Recurentul-pârât susține și că acordarea contragaranției nu presupune plata automată a acesteia, din prevederile contractuale de la art. 7.4 alin. (2), rezultând că FRC este îndreptățit să nu plătească contragaranția în situația în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că IMM-ul beneficiar nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției.

În ceea ce privește acordarea dobânzii, recurentul-pârât apreciază că decizia recurată este nelegală, deoarece s-a dat cu aplicarea și interpretarea eronată a următoarelor prevederi: art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 21 din Legea nr. 72/2013; art. 1 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

În acest sens, recurentul-pârât susține că hotărârea instanței de apel nu prevede nivelul dobânzii legale la care a fost obligat sau dispozițiile legale aplicabile calculului dobânzii.

În primul rând, susține că nu are o obligație bănească față de intimat, întrucât nu datorează obligația principală.

De asemenea, recurentul-pârât precizează că instanța de apel nu a indicat temeiul acestei obligații și nici nivelul dobânzii, iar art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011 nu este incident în cauză.

Sub un ultim aspect, recurentul-pârât arată că, în cazul în care instanța va aprecia că datorează dobândă, se impune diminuarea acesteia, conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., arată că recurentul-pârât a achitat atât debitul principal, cât și dobânzile, din această perspectivă achiesând tacit la hotărârea instanței de apel, ceea ce determină inadmisibilitatea recursului, în raport de art. 464 alin. (3) C. proc. civ., care se aplică și în recurs, conform art. 494 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că recurentul-pârât, în expunerea criticilor, a reluat apărările dezvoltate în fața primei instanțe și a instanței de apel, referitoare la modul de interpretare și de aplicare a dispozițiilor convenționale în raport de probatoriul administrat.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 februarie 2024, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen astăzi, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 și art. 501 alin. (3) C. proc. civ., arătând că aceasta a refuzat să decidă care dintre dispozițiile legale sunt aplicabile pretenției privind dobânda legală penalizatoare.

În acest sens, recurentul-pârât a susținut că, prin decizia de casare nr. 1332/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus ca instanța de apel să răspundă criticii sale cu privire la formula de calcul a dobânzii legale penalizatoare, prin raportare la aspectele invocate în recurs, însă instanța de apel s-a limitat, la fel ca în primul ciclu procesual, să arate că nu era necesar a se menționa un nivel al dobânzii, deoarece O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda legală remuneratorie și penalizatoare.

În aceeași ordine de idei, recurentul-pârât a subliniat că analiza instanței de apel, în rejudecare, coincide cu cea realizată în prim ciclu procesual, însă, în raport de art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2013, coroborat cu O.G. nr. 9/2000 sau art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, coroborat cu art. 21 din Legea nr. 72/2013, nivelul dobânzii este diferit.

Înalta Curte nu poate reține criticile recurentului-pârât, observând că prin decizia nr. 1332 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2016, în primul ciclu procesual, s-a dispus ca instanța de apel să răspundă criticii recurentului-pârât cu privire la formula de calcul a dobânzii legale penalizatoare, prin raportare la aspectele invocate de acesta în cuprinsul recursului.

Or, în raport de cele dispuse de instanța de recurs în primul ciclu procesual, nu se poate reține că instanța de apel nu a răspuns criticii recurentului-pârât, prin decizia recurată, Curtea arătând că actul normativ aplicabil este reprezentat de O.G. nr. 13/2011, iar stabilirea tipului de dobândă - remuneratorie sau penalizatoare - se poate realiza prin procedura instituită de art. 443 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, se impune a se arăta că nemulțumirea recurentului-pârât cu privire la modul în care instanța de apel a răspuns criticii sale, care nu coincide cu apărările pe care le-a formulat, nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge și criticile recurentului-pârât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea acestor critici, recurentul-pârât a arătat că decizia recurată nu conține considerente cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii legale solicitate de reclamant, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.

În raport de aceste critici, Înalta Curte arată că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistența motivării însăși; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuție evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, față de configurația acestei căi extraordinare de atac.

Or, contrar afirmațiilor recurentului-pârât nu poate fi reținută lipsa motivării hotărârii recurate.

Înalta Curte reține că recurentul-pârât a indicat ca temei de drept al cererii de recurs și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimiteri la situația de fapt reținută de instanță, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel în raport de Convenția de contragarantare nr. 4/2010.

Însă, recurentul-pârât nu poate critica soluția instanței de fond cu privire la interpretarea convenției de contragarantare, întrucât un atare aspect ține de interpretarea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Nici criticile referitoare la starea de dificultate a beneficiarului, la executarea silită a acestuia, la neexecutarea corespunzătoare a mandatului de către reclamant, la momentul verificării îndepliniri condițiilor de eligibilitate pentru plata contragaranției, nu reprezintă critici de nelegalitate.

Se tinde, prin aceste critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, Înalta Curte reține că recurentul-pârât, în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune și critici ce vizează hotărârea primei instanțe, care au făcut obiectul analizei instanței de apel, referitoare la acordarea dobânzii.

Susținerile recurentului-pârât ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3), art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum și a art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul-pârât tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că nu poate analiza critica de nelegalitate ce vizează faptul că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, câtă vreme aceasta a fost invocată omisso medio.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 17 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 17 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 aprilie 2024.