ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1332/2019

Ședința publică din data de 17 septembrie 2019

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15 martie 2016, reclamantul Fondul Local de Garantare Focșani IFN S.A. - Filiala FNGCIMM a solicitat obligarea pârâtului Fondul Roman de Contragarantare S.A. la plata sumei de 355.494,72 RON și a dobânzii legale începând cu 30 mai 2014, dată de la care obligația de plată a devenit scadentă, pe care o cuantifică la suma de 65.652 RON și acordarea dobânzilor în continuare de la data introducerii acțiunii, până la data restituirii integrale a sumelor datorate. S-au solicitat și cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 962, art. 969, art. 970, art. 1074-1077 C. civ. și art. 30 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 6749 din 25 octombrie 2016 Tribunalului București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamant, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 355.494,72 RON și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data scadenței, respectiv 30 mai 2014, până la data achitării efective a debitului. Totodată, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 9578 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentințe, tribunalul a reținut, în esență, că Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la bănci și instituții financiare nebancare, emisă de pârâtul Fondul Român de Contragarantare instituie o schemă transparentă de ajutor de minimis, prin care pârâtul contragarantează garanțiile acordate de fondurile de garantare pentru credite și alte instrumente de finanțare contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la bănci și instituții financiare nebancare.

Tribunalul a reținut că societatea beneficiară a completat declarația pe proprie răspundere cu privire la eligibilitatea IMM-ului, în forma indicată în anexa la convenție.

De asemenea, s-a constatat că societatea a declarat pe proprie răspundere că nu se află în procedură de executare silită sau în alte situații speciale.

Așadar, în acest context, s-a apreciat că reclamantul a respectat toate dispozițiile legale și formalitățile pentru acordarea contragaranției. În plus, respectarea mandatului acordat de către pârât reclamantului reiese din procesul-verbal de verificare menționat, societatea beneficiară îndeplinind condițiile de eligibilitate stabilite de Norma 1/2010.

Prima instanță a mai reținut că nici convenția și nici norma indicată nu prevăd și nu impun vreo obligație pentru reclamant în sensul de a face verificări pe site-urile altor instituții publice cu privire la situația juridică sau financiară a beneficiarului, reclamantul nefiind împuternicit să facă astfel de verificări.

Așadar, s-a constatat că reclamantul a respectat integral clauzele contractului de mandat și Norma nr. 1 emisă chiar de către pârât.

În concluzie, tribunalul a apreciat că pârâtul a respins în mod nejustificat cererea de executare, în speță fiind respectate dispozițiile art. 7.4 alin. (2) din convenția nr. 4/2010.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 20/A din 9 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, în cauză, garantul are obligația de a notifica Fondului Român de Contragarantare despre acordarea contragaranției conform art. 4.2 și să solicite pârâtului confirmarea notificării.

Potrivit art. 4.2 alin. (3) Fondul Român de Contragarantare S.A. confirmă garantului primirea notificării pe formularul prevăzut în anexa C4 la convenție, în termen de cel mult 2 zile lucrătoare de la primirea notificării.

Instanța de apel a validat considerentul primei instanțe, potrivit căruia intimatul-reclamant a dovedit că beneficiara garanției și contragaranției a declarat pe propria răspundere și în conformitate cu formularul din anexa B îndeplinirea acestei cerințe la data de 24 ianuarie 2012, astfel că nu avea obligații legale, regulamentare sau convenționale să verifice suplimentar ori din alte surse dacă beneficiarul se afla sau nu în procedură de executare silită ori într-una din celelalte situații stabilite limitativ prin art. 8 alin. (1) lit. d) din Norma 1/2010.

Curtea de apel a mai subliniat că prin convenția părților nu s-a prevăzut în sarcina reclamantului obligația de a efectua verificări suplimentare de natura celor menționate de pârât. De altfel, nici Norma 1/2010 nu prevede și nu impune vreo obligație pentru reclamant în sensul de a face verificări pe site-urile altor instituții publice cu privire la situația juridică sau financiară a beneficiarului, reclamantul nefiind împuternicit să facă astfel de verificări.

Totodată, instanța de apel a reținut că în cuprinsul procesului-verbal s-au făcut mențiuni cu privire la identificarea a trei contracte din care nu rezultă clar dacă la data acordării contragaranțiilor beneficiarii se aflau sau nu în executare silită, în această situația fiind și beneficiarul din litigiul pendinte. În acest context, instanța de apel a apreciat că acest proces-verbal poate fi reținut ca făcând dovada împrejurării că reclamantul și-a îndeplinit mandatul acordat de pârât.

Instanța de prim control judiciar a găsit nefondată și susținerea apelantului-pârât conform căreia acțiunile de verificare efectuate de Fondul Român de Contragarantare au scopul de a stabili dacă contraganțiile au fost acordate având la baza toate documentele prevăzute în convențiile de contragarantare și nicidecum nu urmăresc să stabilească îndeplinirea de către beneficiari a condițiilor de eligibilitate.

Argumentul apelantului conform căruia în cadrul acțiunii de verificare Fondul Român de Contragarantare nu ar fi putut verifica criteriul de eligibilitate referitor la dificultate, deoarece fondul de garantare nu prezintă pârâtului situațiile financiare ale beneficiarului, în baza cărora se analizează îndeplinirea acestui criteriu de eligibilitate, nu a fost reținut de instanța de apel, întrucât, astfel cum a rezultat din preambului procesului-verbal din 15 aprilie 2013, acesta avea un cadru de verificare a tuturor aspectelor care țineau de îndeplinirea de către mandatar a obligațiilor. Prin urmare, s-a subliniat că împrejurarea că nu a făcut acest lucru nu poate fi reținută deoarece nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria culpă pentru a încerca valorificarea unui drept.

În consecință, s-a constatat că refuzul apelantului-pârât de a plăti contragaranția a fost nejustificat, astfel că în mod legal acesta a fost obligat la plata sumei de 355.494,72 RON, reprezentând valoarea contragaranției convenită cu reclamantul.

Cu privire la dobânda legală, instanța de apel a reținut că nu era necesar a se menționa un nivel al dobânzii, astfel cum a susținut apelantul, deoarece O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În continuarea instanța de apel a procedat la expunerea dispozițiilor art. 19 din O.G. nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare, art. 2 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, art. 3 C. civ., concluzionând că în lipsa unei opinii pe care apelantul-pârât să o fi exprimat clar cu privire la efectul acestora asupra obligației stabilite în sarcina sa, incidența acestor dispoziții nu va fi analizată în apel.

La 21 februarie 2018, pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 20/A din 9 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.,.

În cuprinsul cererii, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a respectat normele de procedură prevăzute de art. 5 și art. 22 C. proc. civ., raportat la faptul că nu s-a pronunțat asupra criticii vizând dobânda legală penalizatoare.

În acest sens, s-a învederat că în cadrul cererii de apel pârâtul a arătat că, în situația în care instanța va considera că datorează dobânda legală penalizatoare, trebuie stabilit nivelul dobânzii, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2013 coroborat cu O.G. nr. 9/2000 sau art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 72/2013.

De asemenea, Fondul Roman de Contragarantare S.A. a menționat că este o întreprindere fără scop lucrativ, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Ceea ce trebuia stabilit de către instanță nu avea legătură cu o eventuală încadrare a Fondului Roman de Contragarantare S.A. în categoria persoanelor juridice fără scop lucrativ (asociații și fundații), ci presupunea a se stabili dacă pârâtul avea statut de întreprindere fără scop lucrativ.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că instanța de apel a invocat motive străine de natura cauzei atunci când s-a pronunțat asupra prevederilor legale aplicabile dobânzii legale penalizatoare. Totodată, s-a învederat că dispozițiile art. 3 C. civ. și O.U.G. nr. 23/2009 au fost greșit aplicate în ceea ce privește statutul juridic al pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A..

Recurentul a învederat că, în apel, instanța trebuia să stabilească dacă Fondul Român de Contragarantare S.A. avea sau nu statut de întreprindere fără scop lucrativ, subliniindu-se că ceea ce a stabilit instanța de apel nu are legătură cu o eventuală încadrarea a pârâtului în categoria persoanelor juridice fără scop lucrativ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a precizat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1170, art. 1272 și art. 2018 C. civ. atunci când a apreciat că intimatul-reclamant și-a executat obligațiile contractuale și este îndreptățit la plată, cu toate că acesta a acționat împotriva intereselor pârâtului, cu rea-credință.

De asemenea, recurentul-pârât a mai criticat decizia recurată și din perspectiva faptului că instanța de apel nu a analizat împrejurarea că verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate de către beneficiari se realizează de către Fondul Roman de Contragarantare S.A. cu ocazia analizării cererii de plată.

Mecanismul de contragarantare configurat prin Normele și convențiile de contragarantare prevede faptul că verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate de către beneficiari se realizează de către Fondul Roman de Contragarantare S.A. cu ocazia analizării cererii de plată, așadar ulterior eventualelor acțiuni de verificare.

Prin urmare, s-a învederat că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că reclamantul și-a îndeplinit mandatul încredințat, luând în considerare procesul-verbal întocmit cu ocazia acțiunii de verificare.

O ultimă critică invocată de recurent se referă la faptul că instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile care stabilesc că Fondul Roman de Contragarantare S.A. plătește contragaranția doar dacă a fost respectat mandatul încredințat.

În accepțiunea recurentului, potrivit art. 3.1 și art. 6.1 din Convenția de contragarantare nr. 4/2010, Fondul Local de Garantare Focșani IFN S.A. trebuia sa verifice situațiile financiare ale beneficiarului pentru a stabili îndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la dificultate.

În plus, s-a susținut că, în speță, conduita intimatului-reclamant echivalează cu exercitarea abuzivă a dreptului de a pretinde plata și reprezintă o încălcare a obligației legale de a acționa cu bună-credință, în mod rezonabil și conform normelor morale.

La 4 mai 2018, intimatul-reclamant Fondul Local de Garantare Focșani IFN S.A. - Filiala FNGCIMM a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

Prin rezoluția aflată la dosar, s-a stabilit în sarcina recurentului-pârât o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.789 RON, conform art. 24 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care a fost depusă la dosar, conform dovezii aflate la fila x.

La 29 iunie 2018, magistratul-asistent raportor a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 20/A din 9 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că acestea pot formula puncte de vedere.

Recurentul-pârât a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 19 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a admis în principiu recursul, acordându-se termen în ședință publică la 17 septembrie 2019.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele considerente:

Recursul recurentului-pârât Fondul Roman de Contragarantare S.A. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., care se referă la situațiile în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei și atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a respectat normele de procedură prevăzute de art. 5 și art. 22 C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunțat asupra criticii vizând dobânda legală penalizatoare.

Recurentul a învederat că prin cererea de apel a solicitat instanței să stabilească nivelul dobânzii și formula de calcul, în raport cu dispozițiile legale prevăzute la art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2013 coroborat cu O.G. nr. 9/2000 sau art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 72/2013.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, instanța de apel a reținut că nu este necesară menționarea unui nivel al dobânzii având în vedere că O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În cauză, instanța de apel a procedat la evocarea dispozițiilor art. 19 din O.G. nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare, art. 2 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, art. 3 C. civ., concluzionând că în lipsa unei opinii pe care pârâtul să o fi exprimat clar cu privire la efectul acestora asupra obligației stabilite în sarcina sa, incidența acestor dispoziții nu trebuie analizată în apel.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat, astfel încât va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, având în vedere următoarele considerente:

În cadrul cererii de apel, pârâtul a contestat soluția tribunalului cu privire la faptul că aceasta nu prevede nivelul dobânzii legale sau dispozițiile legale aplicabile calculului dobânzii și nici temeiul acestei obligații. Pârâtul a explicat importanța stabilirii acestor aspecte, prin raportare la modificările legislative care au intervenit în perioada vizată.

Înalta Curte subliniază că în considerentele deciziei recurate instanța de apel s-a limitat doar la a constata că în cauză este incidentă O.G. nr. 13/2011, apreciind în acest context că este exclusă aplicarea celorlalte dispoziții legale. Însă, cu privire la O.G. nr. 13/2011, instanța de apel nu a explicat care este mecanismul de calcul aplicabil dobânzii, în raport cu dispozițiile legale incidente, cu toate că această critică a fost invocată prin motivele de apel.

Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel va răspunde criticii recurentului-pârât cu privire la formula de calcul a dobânzii legale penalizatoare, prin raportare la aspectele invocate de recurent sub acest aspect în cuprinsul recursului.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că instanța de apel a invocat motive străine de natura cauzei atunci când s-a pronunțat asupra prevederilor legale aplicabile dobânzii legale penalizatoare.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede incidența casării atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Prin urmare, potrivit dispozițiilor legale evocate, casare operează atunci când sunt "numai motive străine de natura cauzei", împrejurare care nu este incidentă în cauză.

Înalta Curte constată că este irelevant dacă instanța de apel a folosit considerente supraabundente sau lipsite de relevanță, atâta vreme cât o parte a acestora răspunde chestiunilor de drept soluționate.

Sub aspectul dobânzii legale penalizatoare instanța de apel s-a pronunțat în sensul constatării, printre altele, a incidenței în cauză a O.G. nr. 13/2011, care a fost invocată de pârât atât în apel, cât și în recurs, astfel încât nu se poate considera că hotărârea recurată conține, sub aspectul dobânzii legale, numai motive străine de natura cauzei.

În consecință, această critică a recurentului-pârât întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. va fi respinsă ca nefondată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a precizat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1170, art. 1272 și art. 2018 C. civ. când a apreciat că intimatul-reclamant și-a executat obligațiile contractuale și este îndreptățit la plată, cu toate că acesta a acționat împotriva intereselor pârâtului, cu rea-credință.

Art. 1170 C. civ. prevede că "Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație".

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că verificarea principiului bunei-credințe este o chestiune de fapt care a fost analizată de instanța de apel prin raportare la probele administrate în cauză. Prin urmare, această critică nu mai poate fi analizată la acest moment în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nu reprezintă un motiv de nelegalitate, ci unul de netemeinicie.

În schimb, critica vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2018 C. civ. care reglementează diligența mandatarului este considerată întemeiată de către Înalta Curte, reprezentând un motiv de casare și de trimitere a cauzei spre o nouă judecată și din această perspectivă.

În acest sens, instanța de recurs reține că atât în cadrul apelului, cât și recursului, recurenta-pârâtă a învederat că instanțele de fond au apreciat greșit că intimatul-reclamant și-a executat obligațiile contractuale atunci când a optat să ia în considerare doar declarația pe propria răspundere a beneficiarului, în care preciza că nu este în dificultate financiară. Procedând de această manieră, intimatul a ignorat informațiile din bilanțul prescurtat din 31 decembrie 2010 din care rezulta că beneficiarul S.C. A. S.R.L. era o înreprindere în dificultate financiară, neeligibilă la contragarantare, acționând astfel împotriva intereselor reclamantului.

Analizând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că intimatul-reclamant a dovedit că beneficiara garanției și contragaranției a declarat pe propria răspundere și în conformitate cu formularul din Anexa B că la data de 24 ianuarie 2012 îndeplinea cerințele prevăzute la art. 3.1 și art. 4.1 din convenția nr. 4/2010, astfel că nu avea obligații legale, regulamentare sau convenționale să verifice suplimentar ori din alte surse dacă beneficiarul se afla sau nu în procedură de executare silită ori într-una din celelalte situații stabilite limitativ la art. 8 alin. (1) lit. d) din Norma 1/2010.

Având în vedere cele arătate, Înalta Curte constată că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aprecieri în sensul că singura verificare pe care trebuia să o facă intimatul-pârât Fondul Local de Contragarantare era să analizeze declarația pe propria răspundere a beneficiarului. Din acest punct de vedere, contractul încheiat între părțile cauzei și anexa la acest contract trasau Fondului Român de Contragarantare obligația de a analiza suma circumstanțelor care puteau caracteriza eligibilitatea întreprinderilor mici și mijlocii pentru acordarea împrumutului. De aceea, din acest punct de vedere, instanța de apel a statuat ignorând termenii convenției de contragarantare, stabilind greșit care erau limitele obligațiilor părților, așa cum rezultă din contract.

Conform art. 3.1 din convenția nr. 4/2010 încheiată între Fondul Român de Contragarantare și Fondul Local de Garantare Focșani IFN S.A., pot fi garantate garanțiile care respectă condițiile de eligibilitate prevăzute în norma în baza căreia se solicită contragaranția, iar potrivit art. 6.1 din aceeași convenție "garantul acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție".

În acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat greșit termenii și limitele convenției de contragarantare nr. 4/2010, având în vedere că potrivit acesteia și anexei sale trebuia să analizeze toate circumstanțele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului S.C. A. S.R.L.. Însă, instanța de apel nu a procedat de această manieră, încălcând astfel termenii stipulați în convenția de contragarantare.

Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel va răspunde criticilor recurentului-pârât invocate în acest sens, având în vedere argumentele expuse atât prin cererea de apel, cât și prin cea de recurs.

Totodată, Înalta Curte apreciază că este întemeiată și critica recurentului-pârât potrivit căreia instanța de apel nu a analizat împrejurarea că verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate de către beneficiari se realizează de către Fondul Român de Contragarantare cu ocazia analizării cererii de plată.

În acest sens, recurentul-pârât a susținut că, în apel, au fost ignorate prevederile normelor și convențiilor de contragarantare, apreciindu-se în mod eronat că procesul-verbal întocmit cu ocazia acțiunii de verificare reprezintă o dovadă că reclamantul și-a îndeplinit mandatul acordat de Fondul Român de Contragarantare.

În opinia recurentului-pârât, expusă de altfel și în apel, verificarea îndeplinirii de către Fondul Local de Garantare Focșani IFN S.A. a mandatului încredințat se efectuează de către Fondul Român de Contragarantare ulterior acțiunii de verificare, deci după transmiterea cererii de plată sau executare a contragaranției.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat obligațiile de verificare de care face vorbire recurentul, însă doar prin raportare la procesul-verbal încheiat la 15 aprilie 2013, fără a ține cont de clauzele convenției de contragarantare nr. x/2010 și de limitele mandatului acordat.

Potrivit art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenție, Fondul Român de Contragarantare plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată rezultă că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în anexa C. 9 la aceasta.

De asemenea, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat eronat și prevederile care stabilesc că Fondul Român de Contragarantare plătește contragaranția doar dacă a fost respectat mandatul încredințat.

În accepțiunea recurentului-pârât limitele mandatului acordat reclamantului au fost încălcate în cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel care a dus la concluzia că reclamantul și-a îndeplinit mandatul acordat de pârât doar prin raportare la procesul-verbal din 15 aprilie 2013 nu este suficient.

Prin urmare, în rejudecare instanța de apel va avea în vedere și dispozițiile art. 3.1, art. 6.1, art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenția de contragarantare nr. 4/2010, invocate de recurentul-pârât, atunci când va analizat limitele mandatului acordat de către pârât reclamantului.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 20/A din 9 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și să dispună trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 20/A din 9 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2019.