ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2137/2019

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16 decembrie 2015, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: 1. să constate netemeinicia din punct de vedere convențional și legal a deciziei F.R.C., conform adresei nr. x/22.12.2014, prin care s-a anulat contragaranția acordată de F.R.C. în favoarea S.C. A. în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/06.08.2012, confirmată cu confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/10.08.2012, conform modificării nr. 52772/22.08.2012 a notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/23.08.2012; 2. obligarea pârâtei la plata contragaranției în sumă de 255.146,90 RON pentru garanția asumată de reclamantă în favoarea B. S.A. în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/06.08.2012, confirmată cu confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/10.08.2012, conform modificării nr. 52772/22.08.2012 a notificării de includere în plafonul de garantare nr. xA CTG/23.08.2012, beneficiară S.C. A., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 30 decembrie 2014 până la data plății efective a acestei sume; 3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5770 din 28 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 255.146,90 RON, precum și dobânda legală aferentă acestei sume de la data de 30.12.2014 și până la data plății debitului și suma de 7.501 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1554 din 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., împotriva sentinței civile nr. 5770 din 28 septembrie 2016, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Decizia recurată nu arată motivele pentru care instanța de apel a considerat că terțul ar fi avut împuternicire pentru semnarea declarației pe propria răspundere pentru acordarea a unui ajutor de minimis sub formă de contragaranție, deși mandatul îi dădea dreptul a reprezenta S.C. A. S.R.L. exclusiv "în relația cu F.N.G.C.I.M.M.", așadar numai pentru a obține garanția de la intimată.

Hotărârile judecătorești trebuie să răspundă exigențelor prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., acestea reprezentând cea mai relevantă formă de manifestare a "dreptului în mișcare".

Motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

A motiva hotărârea presupune a demonstra, prin utilizarea unei minime logici, juridice și formale, de ce, plecând de la niște date concrete existente, se ajunge, prin aplicarea unor norme juridice, la acea soluție.

Instanța afirmă fără a justifica în drept că "mandatul este unul special și această exprimare include fără nici un dubiu și situația când ultima acționează în calitate de mandatar" și că "deși împuternicirea nu a fost foarte exactă, rezultă cu claritate scopul mandatului, ..., deci că acesta era acoperitor pentru operațiunile angajate de mandatar".

Or, furnizorul ajutorului de minimis și al contragaranției este recurentul și nu intimatul, iar dovada criteriilor de eligibilitate la contragarantare trebuia făcută în raport cu recurentul. Contractul se încheie între mandant (recurentul) și S.C. A. S.R.L., mandatarul (intimatul) fiind un terț față de contract.

Instanța nu motivează de ce dispozițiile art. 1537 și art. 1546 din C. civ. de la 1864, care prevedeau că mandatarul "nu poate face nimic afară de limitele mandatului" și că mandantul "nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul a făcut afară de limitele sale" nu ar fi fost aplicabile în speță.

Nu sunt prezentate argumentele de drept pentru care instanța "apreciază că motivele invocate nu echivalează cu o încălcare a obligațiilor contra contractuale aptă a paraliza pretenția" intimatei.

În fapt, instanța omite să argumenteze elementul esențial al speței și anume de ce declarația pe propria răspundere privind acordarea unui ajutor de minimis sub formă de contragaranție semnată de un terț ar fi trebuit considerată ca document legal de atestare a îndeplinirii de către S.C. A. S.R.L. a criteriilor de eligibilitate privind: plafonul legal maximal al ajutorului de minimis; activitățile permise a fi contragarantate; să nu fie în executare silită (pentru obligații fiscale și nefiscale); să nu fi beneficiat anterior de ajutor ilegal și incompatibil cu piața comună.

Referitor la cerința motivării hotărârii, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai statuat că aceasta constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere că drepturile conferite de lege nu trebuie să fie unele teoretice și iluzorii, ci unele concrete și efective, instanța avea obligația de a arăta motivele pentru care a înțeles să respingă criticile recurentei și să-și susțină poziția cu dispoziții legale aplicabile în speță.

Decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii.

Instanța arată în mod eronat că "nu s-a indicat faptul că acesta (mandatul - n.n.) ar fi prezentat o problemă de fond sau de formă reală", "nu rezultă că modalitatea de completare a procurii ține de o încălcare a condițiilor de eligibilitate" și că "nu rezultă că declarația ar fi fost nereală", eludând în fapt problema de drept esențială a speței și anume dacă neprezentarea unui document valabil de analiză a eligibilității acoperă sau nu cerințe de eligibilitate care se pot proba doar cu acel document.

Se reține în mod greșit că existența unei proceduri de executare silită s-ar fi putut verifica pe baza altor documente (situații financiare, certificat constatator O.R.C., buletinul procedurilor de insolvență, documentul de consultare a informațiilor de pe site-ul recurentei), deși niciunul dintre aceste documente nu făcea dovada îndeplinirii criteriului la data acordării contragaranției.

Nu se motivează de ce s-au înlăturat din analiză obligațiile intimatei instituite de pct. 11-12 din Anexa C.1 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012, care stabileau limitele mandatului acordat acesteia, precum și dispozițiile din art. 6.1 și art. 6.4. alin. (4) din aceeași convenție, care prevedeau că recurenta "nu preia riscul operațional al Garantului" și că "nu există obligație de plată a contragaranției" dacă reclamanta nu-și respectă obligațiile.

Se reține însă, în mod nejustificat, că recurenta nu ar fi "dat o instrucțiune expresă și clară mandatarului".

Dispozițiile susmenționate din convenția de contragarantare nr. 1/2012 reprezentau însă legea părților, în conformitate cu prevederile art. 1.270 din noul C. civ., iar instanța nu arată de ce a considerat că intimata și-ar fi respectat obligațiile contractate.

Astfel, recurenta a fost obligată în mod neîntemeiat la plata contragaranției pentru un beneficiar care nu face dovada respectării condițiilor legale de eligibilitate la contragarantare, fiind totodată constrânsă în mod injust la preluarea riscului operațional al intimatei, cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 23/2009 și Ordinului nr. 2199/22.07.2011 - pct. 1,5, 6.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Intimatul a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 17.10.2019, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ.

Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din 02.10.2019, dispunându-se trecerea dosarului în complet de filtru.

Prin încheierea din 02.10.2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen astăzi, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurent.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Recurentul, în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., expune, de fapt, argumente ce exprimă nemulțumirea acestuia cu privire la soluția instanței de apel, din perspectiva situației de fapt reținute de aceasta și a interpretării probelor administrate în cauză.

Recurentul își exprimă nemulțumirea față de soluția instanței de apel din perspectiva argumentelor sale, privind legalitatea declarației pe propria răspundere privind acordarea unui ajutor de minimis sub formă de contragaranție semnată de un terț.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimiteri la situația de fapt reținută de instanță, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel în raport de Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Prin urmare, recurentul nu poate critica soluția instanței de fond cu privire la interpretarea convenției de contragarantare, întrucât un atare aspect ține de interpretarea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, inclusiv prin invocarea încălcării art. 1.270 din noul C. civ., ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, în acest context, invocarea încălcării sau aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 23/2009 și Ordinului nr. 2199/22.07.2011 - pct. 1, 5, 6, fiind formală.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1554 din 13 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2019.