ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2484/2020

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. (F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N.) a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. (F.R.C.), solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate: netemeinicia din punct de vedere convențional și legal a deciziei FRC conform adresei nr. x/27.07.2015, înregistrată la F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., sub nr. x/28.07.2015, prin care s-a anulat contragaranția acordată de FRC în favoarea S.C. A. S.R.L. în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP11775/16.05.2012 confirmată cu confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/24.05.2012; să fie obligată pârâta la plata contragaranției în sumă de 273.569,87 RON pentru garanția asumată de reclamant în favoarea B. S.A. în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/16.05.2012 confirmată cu confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/24.05.2012 beneficiar S.C. A. S.R.L. la care se adaugă dobânda legală, calculată de la 1 iunie 2015 (data la care s-a împlinit termenul de 90 de zile calendaristice prevăzut convențional, calculat de la data ultimei adrese transmise de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. către F.R.C.) până la data plății efective a acestei sume; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului, respectiv taxa judiciară de timbru precum și orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

La data de 2 februarie 2016 reclamantul a depus precizări, prin care a arătat că pct. 1 al petitului cererii de chemare în judecată nu reprezintă un capăt de cerere propriu-zis, ci un aspect ce se dorește a fi reținut de către instanță în cadrul considerentelor hotărârii.

Temeiul juridic de drept substanțial al cererii de chemare în judecată îl constituie art. 1270 din C. civ. (2009), potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Prin sentința civilă nr. 3281 din 27 mai 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A.; pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 273.569,87 RON, cu titlu de contragaranție, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data de 5 iunie 2015 și până la achitarea integrală a sumei de 273.569,87 RON; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 6.340,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că între reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și banca B. în calitate de finanțator s-a perfectat convenția cadru-plafon de garantare nr. 148/13.09.2011, având ca obiect garantarea de către fond în calitate de fidejusor, în mod expres, irevocabil și necondiționat, a obligațiilor de rambursare a finanțărilor individuale acordate de finanțator beneficiarului IMM, în limita unui plafon de garantare în sumă de 25.000.000 RON, aprobat de fond și în termenii notificărilor de includere în plafonul de garantare confirmate de fond.

Această convenție a fost completată și modificată prin actele adiționale nr. x și 2/2012.

Astfel cum rezultă din notificarea de includere în plafonul de garantare nr. CGP-11775/16.05.2012 și confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare din data de 24 mai 2012, reclamantul s-a angajat în mod expres, irevocabil și necondiționat să plătească, în temeiul prevederilor convenției cadru-plafon de garantare nr. 148/13.09.2011, în favoarea finanțatorului banca B. S.A., în termen de 90 zile calendaristice de la primirea cererii de plată, suma reprezentând finanțarea garantată restantă x 65%, valoarea garanției fiind de 520.000 RON, valabilă până la 13 iunie 2013 pentru finanțarea acordată. În cadrul notificării de includere în plafonul de garantare și confirmării notificării de includere analizate figurează, în calitate de beneficiar, S.C. A. S.R.L., acestei societăți fiindu-i aprobată de către finanțator o facilitate de credit în valoare de 800.000 RON, iar data rambursării finale era 14 mai 2013.

La data de 28 mai 2013 B. a emis înștiințarea de neplată nr. x privind notificarea de includere în plafonul de garantare nr. x/16.05.2012 și confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP-11775/16.05.2012, prin care s-a menționat 15 mai 2013 ca dată a trecerii integrale la restanță a finanțării. Înștiințarea de neplată a fost înregistrată la reclamant sub nr. x/28.05.2013.

S-a depus la dosarul cauzei și înștiințarea de neplată nr. x/28.05.2013, emisă de B. S.A., înregistrată la reclamant sub nr. x/31.05.2013.

În cuprinsul referatului de analiză privind aprobarea cererii de plată transmise de B. S.A. înregistrat sub nr. x din 18 decembrie 2013, întocmit de reclamant, s-a menționat la pct. V faptul că "Banca a transmis, prin fax, înștiințarea de neplată nr. x/28.05.2013, pentru S.C. A. S.R.L. (notificare de includere în plafonul de garantare nr. x și confirmare de garantare nr. x), înregistrată cu numărul x/28.05.2013 și, ulterior, prin poștă, originalul acesteia, înregistrat la fond cu nr. 12871/31.05.2013, în termen de 10 zile lucrătoare de la data trecerii la restanță".

Totodată, în cadrul referatului s-a menționat data de 14 mai 2013, drept data trecerii integrale la restanță a creditului.

Totodată, Tribunalul București a reținut că la data de 14 aprilie 2010 între Fondul Român de Contragarantare S.A. și Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. s-a perfectat convenția de contragarantare nr. 1/2010 având ca obiect contragarantarea garanțiilor acordate de garant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile schemelor de ajutor de minimis, respectiv Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la bănci și instituții financiare nebancare și Norma nr. 2/2010 privind contragarantarea garanților acordate pentru sprijinirea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii (start-up).

Această convenție a fost modificată și completată prin actele adiționale nr. x/09.08.2010, nr. y/06.09.2010, nr. z/31.01.2011, nr. 4/21.02..2011, nr. 5/19.07.2011, nr. 6/18.09.2011 și nr. 7/01.03.2012.

În temeiul convenției de contragarantare nr. 1/2010, reclamantul a adresat pârâtei Fondul Român de Contragarantare S.A. cererea de executare nr. x/07.03.2014, prin care a comunicat faptul că la data de 23 ianuarie 2014 a plătit finanțatorului B. S.A. garanția în valoare de 455.949,79 RON, în temeiul notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP- 11775/16.05.2012, potrivit confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/24.05.2012, beneficiarul fiind S.C. A. S.R.L. pentru care s-a acordat o contragaranție în temeiul convenției nr. 1/14.04.2010. Valoarea plății solicitate Fondului Român de Contragarantare S.A., prin cererea de executare menționată, a fost de 273.569,87 RON.

Prin adresa nr. x/27.07.2015, primită de reclamant la data de 28 iulie 2015 și înregistrată sub nr. x, pârâta a comunicat reclamantului faptul că a efectuat o nouă analiză a cererii de executare și că a hotărât respingerea acesteia și anularea contragaranției, întrucât, în opinia sa, nu ar fi îndeplinite prevederile art. 7.4 alin. (2) lit. b) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că F.N.G.C.I.M.M. nu ar fi respectat condițiile de plată prevăzute la art. 8.4 din convenția cadru-plafon de garantare nr. 148/2011.

Din susținerile părților expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată și al întâmpinării coroborate cu cele consemnate în procesul-verbal din 19 august 2015, a rezultat că pârâta a interpretat art. 8.4 din convenția de garantare nr. x/2011, în sensul că transmiterea înștiințării de neplată în termen de 10 zile vizează atât comunicarea prin fax, cât și cea prin poștă. Prin urmare, pârâta a apreciat că nu au fost respectate dispozițiile art. 7.4 alin. (2) lit. b) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și, pe cale de consecință, a respins cererea de executare.

Dezvoltând argumentele care au stat la baza respingerii cererii de executare, pârâta a menționat, în cadrul întâmpinării, că banca a transmis prin fax înștiințarea de neplată nr. x/28.05.2016 pentru S.C. A. S.R.L. înregistrată cu adresa nr. x/28.05.2013 și, ulterior, prin poștă, originalul acestui document, înregistrat la fond cu nr. 12871/31.05.2013, transmiterea prin poștă a înștiințării de neplată fiind făcută după expirarea termenului de 10 zile prevăzut de convenția nr. 148/13.09.2011.

Tribunalul a reținut că potrivit art. 7.4 alin. (2) lit. b) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 Fondul Român de Contragarantare S.A. plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a plătit finanțatorului garanția în conformitate cu condițiile de plată prevăzute în contractul prin care a acordat garanția contragarantată, completate, după caz, cu prevederile din convenția-cadru de garantare.

Potrivit art. 8.4 din Convenția cadru plafon de garantare nr. 148/2011 "în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la trecerii la restanță a întregii finanțări, finanțatorul are obligația de a transmite fondului înștiințarea de neplată, pe formularul prevăzut în anexa nr. 4 la convenție, prin fax la numărul 021.310.18.57 și originalul prin poștă. Omisiunea de transmitere sau depășirea termenului de 10 zile lucrătoare determină încetarea obligației de efectuare a plății garanției, fără ca finanțatorul să poată face să subziste garanția prin invocarea transmiterii unui alt document".

Prima instanță a constatat că banca a respectat prevederile clauzei 8.4 din Convenția nr. 148/2011, transmițând înștiințarea de neplată prin fax la data de 28 mai 2013, cu respectarea termenului de maximum 10 zile lucrătoare de la data trecerii la restanță a întregii finanțări (14.05.2013).

Pe înștiințarea de neplată aflată la dosar , în partea de jos a înscrisului depus în copie, figurează data, ora și numărului faxului (28.05.2013, ora 13:56, număr de fax: 0257.28.52.02).

S-a arătat că termenul convențional stabilit pe zile lucrătoare se calculează cu excluderea zilelor nelucrătoare (sâmbetele, duminicile și zilele de sărbătoare legală).

Tribunalul a ajuns la concluzia că nu poate fi primită interpretarea pârâtei în sensul că art. 8.4 din Convenția nr. 148/2011 ar impune ca originalul înștiințării de neplată să fie transmis, prin poștă, în cadrul aceluiași termen de 10 zile lucrătoare.

Conjuncția "și" inserată în cuprinsul clauzei analizate nu are rolul de a releva reglementarea unei condiții cumulative, ci numai de a sublinia existența obligației finanțatorului de a transmite și originalul înștiințării.

Pârâta este un terț față de contractul nr. x/2011 încheiat între reclamantă și bancă, iar interpretarea dată de aceasta clauzei 8.4 nu este susținută de o interpretare similară exprimată de părțile care au participat la încheierea acestei convenții. Pârâta nu a demonstrat, prin probele administrate în cauză, că voința reală a părților contractante, cu privire la convenția nr. 148/2011, a fost aceea ca inclusiv originalul, să fie transmis prin poștă cu respectarea termenului de 10 zile lucrătoare.

Reclamanta a arătat, în mod corect, că scopul înștiințării de neplată este acela de a informa fondul cu privire la trecerea la restanță a întregii finanțări garantate, respectiv cu privire la producerea riscului de credit, scop care a fost atins câtă vreme s-a transmis înștiințarea de neplată, prin fax, înăuntrul termenului de 10 zile lucrătoare.

În raport de aceste considerente, tribunalul a constatat că pârâta nu era îndreptățită să respingă și să anuleze cererea de executare formulată de reclamant, astfel încât, în temeiul art. 7.4 din contractul de contragarantare nr. x/2010 și art. 969 din C. civ. de la 1864, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 237.569,87 RON, cu titlu de contragaranție, către reclamant.

Având în vedere data încheierii convenției pe care se întemeiază pretențiile reclamantului (14.04.2010) și prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011, instanța de fond a reținut că acest contract este supus dispozițiilor C. civ. din 1864 în ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa (inclusiv modificările și completările aduse prin actele adiționale nr. x, 2, 3, 4, 5 și 6), iar modificările aduse prin actele adiționale nr. x și 8 la contractul de contragarantare nr. x/2010 și convenția de contragarantare nr. 1/2012 sunt supuse dispozițiilor Noului C. civ., întrucât momentul perfectării acestora este ulterior datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.).

În raport de principiul reparării integrale a prejudiciului și, față de dispozițiile art. 1 alin. (3) pct. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, tribunalul a constatat că se impune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 273.569,87 RON (debitul principal), începând cu data de 5 iunie 2015 și până la achitarea integrală a debitului principal.

S-a apreciat că dobânda legală curge de la data de 5 iunie 2015, și nu de la data de 1 iunie 2015.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că prin art. II al actului adițional nr. x la convenția nr. 1/2012 (în vigoare la data de 1 septembrie 2013) s-a prevăzut că termenul de plată de 90 de zile calendaristice se aplică cererilor de executare a contragaranțiilor transmise de garant, atât în temeiul convenției de contragarantare nr. 1/2010, cât și al convenției de contragarantare nr. 1/2012.

Conform art. I din actul adițional nr. x/2013 la convenția de contragarantare nr. 1/2012, art. 6.5 a fost modificat în sensul că "Termenul de plată a contragaranțiilor este de 90 zile calendaristice de la data primirii cererii de executare, însoțită de toate documentele prevăzute de convenție. În cazul în care FRC a solicitat completarea cererii de executare/clarificări, termenul de plată se calculează de la data primirii acestora sau de la expirarea termenului de 30 de zile calendaristice prevăzut la art. 6.4 alin. (1)".

Data transmiterii ultimei adrese către Fond prin care au fost făcute clarificări a fost data de 2 aprilie 2015 (adresa nr. x/02.04.2015 invocată în cuprinsul adresei nr. x/27.07.2015 prin care a fost comunicată decizia de respingere a cererii de executare).

Prin urmare, termenul de 90 de zile calendaristice a început să curgă de la data de 2 aprilie 2015, astfel încât obligația de plată a contragaranției a devenit scadentă la 5 iunie 2015.

În ceea ce privește susținerile reclamantului în sensul că decizia de a anula contragaranția nu are un temei convențional, tribunalul a constatat că în raporturile dintre părți pârâta a considerat că decizia de respingere a cererii de executare a contragaranției produce efecte juridice, măsura anulării reprezentând, în opinia sa, un efect intern al respingerii cererii de executare a contragaranției în sensul de desființare a acesteia, în contextul existenței obligației în sarcina furnizorilor de ajutor de stat, în temeiul art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, de a emite decizii prin care să se dispună stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate.

Împotriva sentinței primei instanțe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. a formulat apel, solicitând admiterea acestuia și respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2326 A din 13 decembrie 2017, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinței civile nr. 3281/27.05.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N.

Sub aspectul criticilor referitoare la transmiterea înștiințării de neplată potrivit dispozițiilor art. 8.4 din contract, Curtea de Apel București a constatat că tribunalul, în mod corect, a reținut că, banca a respectat prevederile clauzei 8.4 din Convenția nr. 148/2011, transmițând prin fax la data de 28 mai 2013 înștiințarea de neplată în termen de maximum 10 zile lucrătoare de la data trecerii la restanță a întregii finanțări (14.05.2013). Astfel, s-a arătat că pe înștiințarea de neplată aflată la fila x, volumul I, depusă în copie, în partea de jos a înscrisului figurează data, ora și numărul faxului (28.05.2013, ora 13:56, nr. fax 0257.28.52.02).

Prin urmare, câtă vreme înștiințarea de neplată recepționată de apelantă se referea, în mod explicit, la x/16.05.2012 din 28 mai 2013, prima instanță a reținut corect că transmiterea, prin fax, a condus la identificarea creditului, ulterior fiind trimisă și în original înștiințarea de neplată.

Din interpretarea dispozițiilor art. 1266 alin. (2) C. civ. scopul înștiințării de neplată este reprezentat de informarea fondului cu privire la trecerea la restanță a întregii finanțări garantate, respectiv cu privire la producerea riscului de credit, iar acest scop a fost atins prin transmiterea faxului conținând înștiințarea de neplată, cu respectarea termenului de 10 zile lucrătoare.

Instanța de prim control judiciar a conchis în sensul că apelanta-pârâtă este un terț față de contractul nr. x/2011 încheiat între reclamant și bancă, iar interpretarea dată de aceasta clauzei 8.4 nu este susținută de interpretarea exprimată de părțile care au participat la încheierea acestei convenții.

Împotriva deciziei civile nr. 2326A din 13 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 20 septembrie 2019.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, a susținut că instanța de apel nu a respectat normele de procedură prevăzute la art. 5 și art. 22 din C. proc. civ., deoarece nu s-a pronunțat asupra argumentelor invocate prin cererea de apel. Totodată, a arătat că instanța de apel nu a respectat aceste norme de procedură, întrucât a refuzat să se pronunțe cu privire la dobânda legală, în sensul de a decide care dintre dispozițiile legale invocate este aplicabilă pretenției referitoare la dobânda legală penalizatoare.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a arătat că instanța de apel nu a motivat respingerea argumentelor esențiale invocate de pârâtă, cu referire la faptul că prin semnarea Convenției de contragarantare nr. 1/2010 reclamantul din prezenta cauză a acceptat explicit ca pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. să evalueze respectarea condițiilor de plată a garanției din Convenția nr. 148/2011 și să decidă asupra plății contragaranției pe baza rezultatelor acestei evaluări. S-a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1269 din C. civ., conform cărora în caz de dubiu clauza trebuie interpretată în favoarea pârâtei care se obligă la plata contragaranției.

Recurenta-pârâtă consideră că obligarea sa la plata contragaranției încalcă prevederile art. 7.4 alin. (2) lit. b) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, întrucât va trebui să suporte riscul operațional al intimatului-reclamant, contrar prevederilor art. 7.1 din aceeași convenție.

În susținerea motivului de recurs ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a invocat faptul că instanța de apel a interpretat, contrar voinței părților, prevederile art. 8.4 din convenția cadru - plafon de garantare nr. 148/13.09.2011 care au un rol determinant în soluționarea litigiului.

Sub acest aspect, a menționat că înștiințarea de neplată trebuie să fie transmisă prin fax și originalul prin poștă, cu respectarea termenului de 10 zile lucrătoare, în caz contrar intervenind încetarea obligației de efectuare a plății garanției.

Recurenta-pârâtă a mai arătat faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1266 alin. (2) din C. civ., cu referire la art. 8.4 din convenția cadru, deoarece s-a ignorat obligativitatea transmiterii și în original a înștiințării de neplată.

În acest sens, a învederat că scopul contractului a fost și de a reglementa riguros momentul de debut al etapei de analiză a cererii de plată, iar practica statornicită între părți este contrară celei presupuse de instanță.

Intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin punctul de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a arătat că recurenta-pârâtă nu formulează critici concrete cu privire la legalitatea hotărârii instanței de apel, ci își exprimă nemulțumirea față de modul în care au fost interpretate probele administrate.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen la data de 8 decembrie 2020 pentru judecata pe fond a căii de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Critica recurentei întemeiată pe aceste dispoziții procedurale, cu referire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 5 din C. proc. civ. care reglementează atât liberul acces la justiție, cât și anumite îndatoriri în sarcina judecătorului și a dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, este doar formal invocată, fără a se indica în mod concret în ce ar consta aceste încălcări procedurale.

Pe de altă parte, recurenta nu indică acea critică din apel asupra căreia instanța de apel nu s-ar fi pronunțat, de vreme ce soluționarea capătului de cerere privind dobânda, cu caracter accesoriu în raport de cererea principală, privind obligația de plată a sumei datorate cu titlu de contragaranție, a fost soluționat de prima instanță, care a argumentat în fapt și în drept o atare soluție.

Așadar, în condițiile în care nu se identifică o critică propriu-zisă din apel asupra căreia să nu se fi pronunțat, recurenta nu poate pretinde instanței de recurs să analizeze soluția pronunțată asupra dobânzii de către prima instanță.

De altfel, argumentele instanței de apel privind aprecierea ca nefondat a apelului pârâtei nu cuprind vreo încălcare a celor două principii fundamentele ce guvernează procesul civil, ceea ce conduce la concluzia că o atare critică este nefondată.

Totodată, trebuie avut în vedere caracterul vag, general, formal al acestei critici, caracterizat prin aceea că nu se dezvoltă un raționament convingător cu privire la aptitudinea acestor argumente necercetate de a schimba soluția pronunțată.

Contrar susținerilor expuse în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a răspuns argumentat tuturor criticilor din cererea de apel, arătându-se de o manieră coerentă și judicioasă considerentele de fapt și de drept pentru care s-a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel, întrucât aceasta nu a motivat respingerea argumentelor esențiale invocate de pârâtă, cu referire la faptul că prin semnarea Convenției de contragarantare nr. 1/2010 reclamantul din prezenta cauză a acceptat explicit ca pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. să evalueze respectarea condițiilor de plată a garanției din Convenția nr. 148/2011 și să decidă asupra plății contragaranției pe baza rezultatelor acestei evaluări.

Înalta Curte reamintește părților faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate, și nu o chestiune de cantitate.

În egală măsură, reține că trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv pe cea de a da dezlegare fiecărui motiv de critică formulat, și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit, fiind esențial ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, cerință care se constată a fi îndeplinită în cauză.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În speță, recurenta-pârâtă, deși invocă prin acest motiv de recurs nesocotirea de către instanța de apel a anumitor prevederi legale, în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce reveneau părților, aduce în fapt, o singură critică de esență care vizează faptul că instanța de apel a interpretat, contrar voinței părților, prevederile art. 8.4 din convenția cadru - plafon de garantare nr. 148/13.09.2011 care au un rol determinant în soluționarea litigiului, apreciindu-se că refuzul plății de către Fond a fost fundamentat pe nerespectarea clauzelor convenționale, fiind justificat.

Așadar, recurenta-pârâtă este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a constatat, prin raportare la clauzele cuprinse în convenția părților nr. 148/13.09.2011, că intimatul-reclamant și-a îndeplinit întocmai obligațiile asumate, refuzul de plată al recurentei-pârâte fiind nejustificat, nerezultând din dezvoltarea argumentelor prezentate de parte în susținerea motivului de nelegalitate invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce ar consta "nesocotirea" de către instanța de apel a prevederilor legale invocate formal de către recurenta-pârâtă.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1266 și art. 1269 din C. civ. (2009) se reține că acestea instituie reguli de interpretare a contractelor, reguli care au fost aplicate de către instanță, întregul silogism juridic având la bază conținutul Convenției nr. 148/2011.

Motivul de recurs care sancționa hotărârea pronunțată de către instanță prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în speță a convenției cadru - plafon de garantare nr. 148/2011, ceea ce presupunea ca judecătorii să treacă peste voința părților exprimată prin contract, nu a mai fost menținut în cadrul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acest cod, eliminând și ipoteza lipsei de temei legal.

Instanțelor de fond le incumbă obligația de a interpreta, deopotrivă, legea și actele juridice.

În schimb, dacă interpretarea actelor juridice - element al chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, interpretarea legii constituie atributul esențial al instanței de recurs.

În speță, atât tribunalul, cât și instanța de apel au determinat corect înțelesul exact al clauzelor contractuale prin cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă corelație cu voința lor internă, cu atât mai mult cu cât termenii întrebuințați de către părți sunt clari și neîndoielnici, încât nu li se putea atribui decât un singur înțeles, acela care rezultă în mod firesc și nesilit din litera lor, respectiv sensul care a fost reținut ca atare de cele două instanțe de fond.

Așa fiind, în ceea ce privește sensul clauzei stipulate la art. 8.4 din Convenția cadru - plafon de garantare nr. 148/2011 și înțelesul, interpretarea pe care au dat-o cele două instanțe devolutive, chiar dacă ar fi eronată sau ar constitui o judecată greșită, scapă de sub cenzura Înaltei Curți.

Cât privește "nesocotirea" prevederilor legale invocate de recurenta-pârâtă, respectiv interpretarea sau aplicarea greșită a acestora de către instanța de apel, Înalta Curte reține că aceasta constituie premisa falsă a unei soluții eronate.

În speță însă, instanța de apel nu a dat vreo interpretare neconformă sensului real al textelor de lege și nici nu a calificat greșit situația de fapt, comparativ cu exigențele normelor de drept.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 2326 A din 13 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2020.