ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2486/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2486/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 769.199,20 RON, reprezentând contravaloarea garanției la care pârâta s-a obligat față de reclamantă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și următoarele din C. proc. civ., art. 1652 și următoarele din C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 1663/2017 din 9 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Între reclamanta A. S.A. (în calitate de finanțator) și pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. s-a încheiat convenția cadru - plafon de garantare nr. 153 din 26.09.2011, având ca obiect garantarea de către fond, în calitate de fidejusor, în mod expres, irevocabil și necondiționat a obligațiilor de rambursare a finanțărilor individuale acordate de finanțator beneficiarilor IMM, în limita unui plafon de garantare.

Această convenție a părților a fost modificată succesiv prin actele adiționale nr. x/23.12.2011, nr. y/04.04.2012, nr. z/11.09.2012, nr. w/21.01.2013, nr. t/28.05.2013, nr. s/09.01.2014, nr. q/19.09.2014 și nr. 8/06.04.2016.

În baza convenției nr. 153/2011 a fost emisă de către reclamantă notificarea de includere în plafonul de garantare nr. x/21.06.2013, prin aceasta reclamanta solicitând includerea în plafonul de garantare a garanției în valoare de 770.000 RON pentru finanțarea în valoare de 1.000.000 RON care urma să fie acordată beneficiarului B. S.R.L.

Reclamanta și beneficiarul garanției au încheiat contractul de credit nr. x/26.06.2013 și contractul de facilitate de credit din 26 iunie 2013, prin care i-a acordat beneficiarului B. S.R.L. o linie de credit revocabilă, în valoare de 1.000.000 RON, pentru refinanțarea liniei de credit pentru capital de lucru de la C. S.A. Diferența până la valoarea aprobată de 1.000.000 RON urma să fie utilizată sub formă de capital de lucru pentru activitatea curentă.

La data de 8 august 2013 pârâta a emis confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare, confirmând includerea în plafonul de garantare prevăzut prin convenția cadru - plafon de garantare nr. 153/26.09.2011 a garanției menționate în notificarea nr. x/21.06.2013.

Prin cererea de plată nr. x din data de 30 decembrie 2013 reclamanta a solicitat pârâtei plata garanției în cuantum de 770.000 RON.

Prin adresa nr. x/20.01.2014 pârâta a solicitat clarificări și documente suplimentare, respectiv declarația privind încadrarea în categoria IMM-urilor, respectiv Anexa 6 și Anexa 7, întocmită de beneficiarul de finanțare la data acordării finanțării fondului, în original. În adresa anterior menționată s-a arătat că declarația întocmită de beneficiarul de finanțare la 20 iunie 2013 nu era în conformitate cu formularul prevăzut în convenție.

Reclamanta a răspuns acestei adrese prin adresa nr. x/27.01.2014, depusă la dosarul cauzei, împreună cu înscrisul menționat în cuprinsul acesteia.

La data de 7 aprilie 2013 pârâta a comunicat reclamantei notificarea privind respingerea plății garanției nr. 9806, prin care s-a arătat că nu a fost aprobată cererea de plată nr. x/30.12.2013, ca urmare a nerespectării de către reclamantă a prevederilor art. 3.1.2. alin. e) din convenția cadru - plafon de garantare nr. 153/26.09.2011, modificată și completată cu actele adiționale ulterioare.

Pârâta a arătat că banca a solicitat fondului includerea în plafonul de garantare a unei garanții aferente unei finanțări acordate prin refinanțarea unui alt credit care a beneficiat de o garanție contragarantată, garanția solicitată de aceasta nemaiîncadrându-se în criteriile de eligibilitate pentru contragarantare.

Tribunalul București a constatat că potrivit art. 3.1.2. lit. e) din convenția cadru - plafon de garantare nr. 153/26.09.2011, în cazul refinanțărilor, prin preluarea unor credite de la alte instituții financiare care beneficiază de garanția fondului și sunt contragarantate, finanțatorul nu va include în plafonul de garantare noile garanții dacă acestea nu mai îndeplinesc criteriile de eligibilitate pentru contragarantare.

În notificarea de includere în plafonul de garantare nr. x/21.06.2013, transmisă pârâtei, s-a menționat că destinația finanțării este refinanțarea liniei de credit în sumă de 160.000 RON de la C. și capital de lucru pentru activitatea curentă.

Prin adresa din 18 aprilie 2013 pârâta a informat-o pe reclamantă că urma să acorde contragaranții noi doar pentru creditele destinate finanțării nevoilor de investiții ale IMM-urilor.

Conform art. 14.6 alin. (2) din actul adițional nr. x/11.04.2012, orice modificare a criteriilor de eligibilitate pentru contragarantare și/sau a condițiilor în care se acordă contragaranțiile și/sau ajutorul de minimis de către Fondul Român de Contragarantare se comunică finanțatorului și sunt aplicabile începând cu ziua imediat următoare expirării unui termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării.

Pe cale de consecință, adresa nr. x/18.04.2013 era obligatorie pentru reclamantă în ceea ce privește condițiile de acordare a contragaranțiilor, aceasta urmând să se facă doar pentru creditele destinate finanțării nevoilor de investiții, și nu, ca în speță, pentru refinanțarea liniei de credit în sumă de 160.000 RON de la C., pentru care această din urmă bancă primise deja confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 16.07.2012.

Prin urmare, tribunalul a constatat, ținând seama de dispozițiile convenției nr. 153/26.09.2011 de la art. 3.1.2 lit. e), că reclamanta nu ar fi trebuit să includă în plafonul de garantare garanția mai sus amintită, deoarece nu mai era eligibilă pentru contragarantare.

Pe de altă parte, prin adresa nr. x/25.07.2014, pârâta a adus la cunoștința reclamantei faptul că din verificarea datelor înscrise în bilanțurile contabile transmise odată cu cererea de plată, s-a constatat că există neconcordanțe de preluare a soldurilor finale din bilanțul la 31.12.2011 ca solduri inițiale în bilanțul încheiat la 31.12.2012.

Prin adresa din 11.09.2014 reclamanta a informat-o pe pârâtă că bilanțul la 31.12.2012, incluzând corecțiile efectuate, a fost depus și înregistrat de către societatea B. S.R.L. la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova sub nr. x/03.09.2014. De asemenea, anexat adresei de mai sus, s-a transmis către pârâtă și exemplarul bilanțului modificat.

Tribunalul a mai constatat că informațiile din bilanțul rectificat nu mai corespunde cu cele din declarația IMM dată de beneficiar la 20 iunie 2013, astfel că diferența dintre activele totale din bilanțul la 31.12.2012 și cele din declarația IMM este de aproximativ 2.000.000 RON.

Totodată, s-a arătat că potrivit încheierii din 21 octombrie 2013, pronunțate de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2013, la aproximativ 4 luni de la emiterea garanției de către fond, beneficiarul B. S.R.L. a intrat în insolvență.

Față de cele anterior expuse, prima instanță a reținut că reclamanta nu a verificat cu diligență situațiile financiare pe care beneficiarul i le-a pus la dispoziție pentru a obține finanțarea de 1.000.000 RON, motiv pentru care, este unică responsabilă.

S-a concluzionat în sensul că refuzul pârâtei de plată a garanției solicitate de reclamantă nu a fost unul nejustificat.

Împrejurarea că garanția acordată de pârâtă reclamantei este expresă, necondiționată, irevocabilă, nu justifică concluzia reclamantei, în sensul că această garanție trebuie acordată în orice condiții, indiferent de respectarea sau nu de către reclamantă a prevederilor contractului încheiat de părți.

În cazul nerespectării criteriilor de verificare prevăzute în contract, pârâta este îndreptățită să refuze plata garanției solicitate.

Împotriva sentinței primei instanțe reclamanta A. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în sumă de 11.297 RON la fond și taxa judiciară de timbru în apel.

Prin decizia civilă nr. 770A/2019 din 6 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de apelanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1663/09.05.2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., aceasta fiind schimbată, în sensul că s-a admis acțiunea; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei A. S.A. suma de 769.199,2 RON și suma de 16.945,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (fond și apel).

Instanța de prim control judiciar a reținut, în argumentarea soluției pronunțate, următoarele:

În ceea ce privește legea aplicabilă actului juridic, cu referire la regulile de interpretare a contractelor, potrivit art. 6 alin. (2) și (3) din C. civ., reluate în art. 3 și art. 4 din Legea nr. 71/2011, precum și în art. 102 alin. (1) din aceeași lege, s-a observat că doar convenția - cadru dintre părțile în litigiu a fost încheiată sub imperiul C. civ. de la 1864, în timp ce actele adiționale, de modificare a acesteia, au fost încheiate după intrarea în vigoare la 1 octombrie 2011 a noului C. civ.

În același timp, constituirea garanției, în sensul asumării de către intimata-pârâtă a fidejusiunii deduse judecății, prin confirmarea de includere în plafonul de garantare din 26 iunie 2013, este guvernată de legea în vigoare la data constituirii acesteia.

Mecanismul garanției emise de intimata-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. pentru instrumentul de finanțare contractat de la apelanta-reclamantă, constă în preluarea riscului de neplată de către beneficiarul creditului a obligațiilor contractuale convenite cu instituția de credit, în baza convenției - cadru modificate prin acte adiționale, în care erau prevăzute obligațiile părților, valoarea și modul de plată al comisionului de garantare, calculul și modalitatea de plată a garanției acordate.

Astfel, în cazul neachitării creditului de către beneficiarul acestuia, finanțatorul (în speță, apelanta-reclamantă A. S.A.) solicită fondului, în calitate de fidejusor, plata garanției. La momentul plății garanției, banca era obligată să pună la dispoziția fondului mai multe documente, această plată a garanției putând fi făcută numai după prezentarea în integralitatea lor, astfel cum părțile s-au obligat prin convenția - cadru.

În speță, intimata-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și-a asumat obligația de garantare în calitate de garant fidejusor în mod expres, irevocabil și necondiționat. În relația cu banca, intimata-pârâtă avea dreptul să refuze plata garanției atunci când cererea de plată nu era însoțită de toate documentele prevăzute expres în contract, când cererea de plată a fost făcută în afara perioadei de valabilitate a garanției, când banca nu s-a asigurat de respectarea condițiilor stipulate în contract, nu s-a plătit comisionul de garantare etc., obligația de garanție a fondului având o existență autonomă în raport cu obligația garantată.

Curtea a reținut că, neintervenind niciunul dintre cazurile de exonerare convenite de părți, nu se justifică respingerea acțiunii.

În primul rând, a observat că nu erau nicidecum excluse creditele de refinanțare potrivit art. 3.1.2 lit. e) din convenția - cadru nr. 153/2011 (privind condițiile de garantare pentru finanțator), având în vedere exclusiv destinația specială a acestora, ci părțile au prevăzut, cu referire la aceste finanțări prin preluarea unor credite de la alte instituții financiare care beneficiau de garantarea fondului contragarantată, că finanțatorul nu putea include în plafonul de garantare noile garanții decât "dacă erau îndeplinite criteriile de eligibilitate pentru contragarantare".

Criteriile de eligibilitate pentru contragarantare erau prevăzute în art. 3.2 din convenția - cadru, însă nici instanța de fond și nici intimata-pârâtă nu au reușit să particularizeze și să argumenteze care dintre aceste condiții nu ar fi fost îndeplinite în cauză.

Concluzia că nu erau exceptate refinanțările care aveau ca destinație rambursarea unor credite (indiferent dacă au beneficiat sau nu de garantarea fondului la banca inițială, împrejurare de care depindea doar procentul de garantare) este susținută și de conținutul adresei pârâtei F.N.G.C.I.M.M. S.A. nr. 13249/05.06.2013.

Potrivit art. 7.3 din contractul-cadru modificat prin actul adițional nr. x din 28 mai 2013, garanția intra în vigoare la data confirmării de includere în plafonul de garantare de către intimata-pârâtă și era valabilă pe durata finanțării, plus 30 de zile calendaristice, calculate de la data scadenței finale a finanțării garantate prevăzute în notificarea de includere în plafonul de garantare.

La data de 26 iunie 2013 pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a emis confirmarea, în sensul includerii în plafonul de garantare. Notificarea cuprindea mențiunea că societatea beneficiară B. S.R.L. se încadra în prevederile Normei 1/2012 emise de Fondul Român de Contragarantare S.A., fiind indicat procentul de contragarantare, valoarea contragaranției, valoarea ajutorului de minimis.

În urma acestei notificări, s-a încheiat între bancă și beneficiarul finanțării garantate actul adițional nr. x/28.06.2013 la contractul de facilitate de linie de credit.

După comunicarea către intimata-pârâtă a actului modificator, aceasta a emis la 8 august 2013, încă o confirmare a notificării de includere în plafonul de garantare în condițiile stipulate (valoarea garanției 770.000 RON), angajându-se fondul să plătească în termen de 90 de zile calendaristice în mod expres, irevocabil și necondiționat, în baza convenției - cadru nr. 153/2011, suma reprezentând finanțarea garantată restantă x 77%, astfel încât s-a realizat acordul de voință al părților în litigiu asupra garanției.

Potrivit art. 6.3. din convenția - cadru, garanția era irevocabilă, în sensul că nicio altă clauză în afara celei referitoare la consecințele neplății la scadență a comisionului de garantare nu permitea fondului să anuleze unilateral garanția.

S-a remarcat că ceea ce a reținut instanța de fond ca argument în considerentele soluției de respingere a acțiunii, în legătură cu lipsa de diligență a finanțatorului (apelanta-reclamantă) în raport cu intrarea în insolvență după doar 4 luni a societății beneficiare, nu are suport contractual. De altfel, instanța fondului a făcut o confuzie între criteriile de eligibilitate pentru IMM-uri și criteriile de contragarantare.

Astfel, responsabilitatea pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate pentru contragarantare, invocată de către intimata-pârâtă drept justificare a refuzului de plată a garanției, nu revenea, potrivit convenției părților, apelantei-reclamante, ci intimatei-pârâte.

În legătură cu criteriile de eligibilitate pentru contragarantare în actul adițional nr. x s-a prevăzut expres (art. V de modificare a art. 3.2 din convenția-cadru) că fondului, și nu băncii finanțatoare îi revenea obligația și responsabilitatea verificării îndeplinirii de către beneficiar a criteriilor de eligibilitate la acordarea contragaranției, pe baza documentelor puse la dispoziție de către bancă.

Contragaranția era un angajament contractual prin care Fondul Român de Contragarantare (FRC) prelua o parte din riscul asumat de intimata-pârâtă la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanția acordată de acesta în favoarea băncilor pentru creditele sau alte instrumente de finanțare contractate de IMM-uri de la acestea.

Condițiile referitoare la faptul că IMM-ul finanțat nu era în dificultate financiară și nu era nici subiect al procedurii de insolvență erau prevăzute de părți între criteriile de eligibilitate și se verificau, potrivit convenției părților în litigiu de către bancă, pe site-ul Buletinului Procedurii Insolvenței la data aprobării creditului (26 iunie 2013), condiție îndeplinită în cauză.

Rezultă că nu putea avea relevanță intrarea în procedura de insolvență a societății debitoare B. S.R.L. ulterior (la data de 21 octombrie 2013), sub aspectul unei lipse de diligență și a culpei contractuale a apelantei-reclamante.

De altfel, neîndeplinirea acestei condiții (art. 3.1.1 lit. a)3) conform actului adițional nr. x la contractul - cadru, nici nu a fost indicată ca atare pentru justificarea refuzului de plată, astfel cum rezultă din corespondența părților în litigiu.

Adresa nr. x din 18 aprilie 2013 a fost reținută eronat ca argument esențial în considerentele sentinței Tribunalului București pentru concluzia că garanția creditului nu ar fi fost eligibilă pentru contragarantare și, deci, refuzul de plată exprimat de intimata-pârâtă ar fi fost întemeiat.

În raport cu conținutul adresei nr. x din 18 aprilie 2013, instanța de fond a reținut că, nefiind un credit destinat nevoilor de investiții, nu ar fi fost îndeplinite condițiile de acordare a contragaranțiilor.

Dispozițiile art. 14.6 alin. (2) din contractul-cadru, completate prin actul adițional nr. x, se referă în concret la modificările aduse criteriilor de eligibilitate pentru contragarantare și/sau ajutor de minimis de către Fondul Român de Contragarantare, care urmau a se comunica finanțatorului, fiind aplicabile în 5 zile de la comunicare.

Doar adresa intimatei-pârâte către A. S.A. nr. 12895/31.05.2013 conținea comunicarea unor prevederi cuprinse într-un act adițional la Convenția de contragarantare încheiată cu Fondul Român de Contragarantare (FRC), în vigoare de la 1 iunie 2013, dar se referea la beneficiarii considerați eligibili pentru acordarea de contragaranții - IMM-urile pentru care s-a suspendat executarea silită, urmare a eșalonării la plata obligațiilor fiscale și la cei neeligibili - beneficiarii cu popriri pe conturile bancare, toate aceste ipoteze nefiind incidente în speță.

Adresa nr. x/18.04.2013 emisă de către intimata-pârâtă, comunicată apelantei-reclamante, nu avea valoare obligatorie, în temeiul art. 14.6 alin. (2) din contractul-cadru, în forma modificată prin actul adițional nr. x, în sensul de a aduce modificări contractului-cadru sub aspectul condițiilor de contragarantare, așa cum, în mod greșit, a reținut prima instanță.

Această adresă nu conținea comunicarea unor modificări contractuale impuse părților în litigiu de către Fondul Român de Contragarantare, ci comunicarea unei decizii unilaterale a intimatei-pârâte cu privire la o limitare a acordării de contragaranții și anume în sensul prelungirii/diminuării perioadei de valabilitate și o diminuare a valorii garanției, precum și acordarea de contragaranții noi doar pentru creditele destinate finanțării nevoilor de investiții ale IMM-urilor, care, în raport cu probele administrate, nu poate fi pusă în corelație directă cu actul adițional încheiat cu Fondul Român de Contragarantare.

Neproducând efectele juridice pretinse de intimata-pârâtă, în sensul unei modificări a convenției părților sub aspectul cerințelor speciale de contragarantare în legatură cu creditele de refinanțare, adresa intimatei-pârâte din 18 aprilie 2013 nu putea justifica neexecutarea obligației asumate ulterior, în mod expres, prin cele două confirmări de includere în plafonul de garantare în calitate de fidejusor, emise în data de 26 iunie 2013 și, respectiv 8 august 2013, după o analiză proprie asupra notificării băncii din 21 iunie 2013.

Refuzul de plată a garanției pentru motivul că nu puteau fi acceptate decât creditele destinate finanțării nevoilor de investiții ale IMM-urilor, nu are temei convențional.

Din moment ce în cuprinsul solicitării de garantare formulate de apelanta-reclamantă se precizase cu claritate destinația finanțării garantate de fond, parțial de "refinanțare a liniei de credit de la C. S.A., precum și capital de lucru pentru activitatea curentă a debitoarei B. S.R.L.", nu ar fi fost necesară o verificare ulterioară a documentelor puse la dispoziție cu ocazia cererii de plată a garanției, pentru lămurirea unui aspect lipsit de echivoc încă de la data asumării obligației de garantare.

Curtea a mai subliniat că, deși nu se face vreo referire la contragaranție ca în prima confirmare din data de 26 iunie 2013, intimata-pârâtă a emis la 8 august 2013 o reconfirmare a notificării de includere în plafonul de garantare, în aceleași condiții.

Cu alte cuvinte, deși susține că ar fi introdus anumite criterii proprii de selecție, în care nu s-ar fi încadrat și creditul beneficiarei B. S.R.L., intimata-pârâtă a dat curs solicitării băncii, asumându-și obligația de garantare.

Instanța de apel a înlăturat argumentul intimatei-pârâte, potrivit căruia societatea B. S.R.L. ar fi beneficiat anterior de un ajutor de minimis, ceea ce ar justifica refuzul de plată a garanției.

Sub aspectul îndeplinirii obligației de diligență a băncii, Curtea a reținut că s-a efectuat verificarea declarației pe proprie răspundere a beneficiarului finanțării garantate, potrivit convenției părților, prin consultarea informațiilor prezentate de Fondul Român de Contragarantare.

A mai reținut că prin art. 3.2 lit. d) din convenția - cadru s-a stabilit doar limita maximă, adică echivalentul a 200.000 euro, limită stabilită prin cumularea cu valoarea ajutorului de minimis solicitat ulterior sub formă de contragaranție (condiție introdusă prin actul adițional nr. 3), care nu putea fi depășită într-o perioadă de 3 ani fiscali.

S-a constatat că această condiție era îndeplinită în cauză, întrucât valoarea ajutorului de minimis de care beneficiase anterior societatea B. S.R.L. era de numai 6.388,74 euro, nefiind depășite limitele de contragarantare preconizate.

De asemenea, Curtea a arătat că, într-adevăr, caracterul irevocabil al garanției nu presupunea plata de către intimata-pârâtă în orice condiții, ci doar atunci când apelanta-reclamantă și-ar fi îndeplinit integral obligațiile asumate prin convenția încheiată de părțile în litigiu.

Astfel, potrivit contractului-cadru, cât timp banca nu a transmis toate documentele ce trebuie să însoțească cererea de plată, fondul avea dreptul să invoce excepția de neexecutare, în temeiul art. 1556 din C. civ., fiind suspendată plata, dar pentru o perioadă determinată. Dispozițiile art. 9.3 alin. (3) din convenția-cadru stipulau că termenul de plată a garanției nu curgea cât timp finanțatorul nu a transmis toate documentele prevăzute la art. 9.2.

În cauză, lipsurile semnalate de intimata-pârâtă la data de 30 decembrie 2013, au fost complinite de bancă la 27 ianuarie 2014, în termenul acordat, neputând justifica excepția de neexecutare invocată prin întâmpinare.

În același timp, prin notificarea din 7 aprilie 2014, apelanta-reclamantă a fost informată asupra refuzului de plată și, nicidecum, pentru nerespectarea condițiilor prevăzute de art. 9.2, în legătură cu o pretinsă nerespectare a obligației de a depune documentația completă, așa cum se susține de către intimata-pârâtă în apel, ci pentru neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate pentru contragarantare.

Nici din adresa emisă de Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. la 25 iulie 2014, ce conține răspunsul la obiecțiunile apelantei-reclamante față de refuzul de plată, nu s-ar putea desprinde o altă concluzie. În cuprinsul acestei adrese se menționează că s-au semnalat neconcordanțe între bilanțurile din 2011 și 2012, precum și faptul că acestea nu sunt avizate potrivit Ordinului MFP nr. 3055/2009. Prin urmare, nu se invocă nedepunerea documentelor, ci anumite neregularități ale acestora.

Intimata-pârâtă a invocat în justificarea respingerii cererii de plată și dispozițiile clauzei de la art. 9.2. alin. (1) lit. e) din convenția-cadru nr. 153/2011, în sensul că situațiile financiare încheiate de beneficiar din 31 decembrie 2011 și 31 decembrie 2012 ar prezenta necorelări.

Referitor la formularele de bilanț ale beneficiarului finanțării prezentate de bancă, în vederea plății garanției, potrivit capitolului 9 din convenția-cadru, s-a reținut că, în realitate, erau depuse atașat documentației aferente cererii de plată, în vederea verificării de către intimata-pârâtă a condițiilor de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. a)1), a2) și f), la data aprobării finanțării garantate.

Eventualele neconcordanțe constatate în cuprinsul acestor bilanțuri depuse odată cu cererea de plată ar fi putut justifica refuzul intimatei-pârâte de executare a obligatiei asumate numai în măsura în care criteriile de eligibilitate, astfel cum erau descrise în contractul-cadru nu ar fi fost îndeplinite, ceea ce nu era cazul în speță, concluziile primei instanțe fiind eronate.

Se impunea, în acest sens, o interpretare coordonată a clauzelor contractuale, astfel încât aprecierea acestor documente atașate cererii de plată, în temeiul art. 9.2, și-ar fi dovedit relevanța în raport cu criteriile de eligibilitate de la art. 3.1.1.

Astfel, simplele neconcordanțe semnalate în cuprinsul acestor documente contabile nu constituiau un argument întemeiat decât în măsura în care induceau concluzia, în urma verificării de către fond, că nu erau întrunite condițiile de eligibilitate enumerate expres în cuprinsul convenției-cadru.

Curtea a reținut că, în raport cu clauzele contractuale, pierderea a mai mult de 1/2 din capitalul social în ultimii 2 ani ori un sfert din acest capital în ultimele 12 luni (lit. a)1), în cazul unei societăți în care asociații sunt ținuți nelimitat pentru datoriile întreprinderii, pierderea a mai mult de 1/2 din capitalul propriu în ultimii 2 ani și mai mult de un sfert în decursul ultimelor 12 luni (lit. a)2), ori împrejurarea dacă în ultimii 2 ani financiari încheiați IMM-ul înregistra capitaluri proprii pozitive (lit. f), erau toate ipoteze descrise în contract despre care nici intimata-pârâtă nu le susține incidența.

În același timp, corectarea bilanțurilor înregistrate era permisă potrivit reglementărilor contabile, necuprinzând o modificare, ci o evidențiere a unor corecturi în situația financiară a anului următor.

Instanța de apel a concluzionat în sensul că intimata-pârâtă, în calitate de fidejusor, a confirmat finanțatoarei constituirea și includerea garanției individuale în plafonul de garantare aprobat și s-a angajat să onoreze obligațiile asumate, astfel încât acțiunea prin care se solicitase obligarea la plata garanției era întemeiată, nefiind formulate obiecțiuni asupra cuantumului sumei pretinse.

Prin urmare, intimata-pârâtă era obligată să îi plătească finanțatorului restanța contractuală reprezentând soldul garanției aferente finanțării garantate (769.199,2 RON), nefiind incidente niciuna dintre excepțiile care, potrivit convenției părților, ar fi justificat refuzul de plată.

Împotriva deciziei civile nr. 770A/2019 din 6 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 22 august 2019.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

A susținut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a nesocotit prevederile legale cuprinse în art. 969, art. 970, art. 977-982 și art. 1073 din C. civ. de la 1864, art. 1170, art. 1266-1268, art. 1270, art. 1272 și art. 1517 din C. civ. (2009), precum și Ordinul MFP nr. 3055/2009, pct. 23 și 44, în dezlegarea dată de către instanță cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce reveneau părților.

Cu titlu prealabil, s-a arătat că procedura de acordare a garanției este prevăzută la art. 7.1 din convenție și constă în verificarea de către bancă a beneficiarului, pe baza criteriilor de eligibilitate pentru garantare și contragarantare, prevăzute în capitolul 3 al convenției, urmată de întocmirea notificării de includere în plafon și transmiterea acesteia către fond printr-o aplicație informatică, însoțită de un singur document și anume declarația pe propria răspundere a beneficiarului privind eligibilitatea la contragarantare. Data de referință a verificărilor este data aprobării creditului, pe care banca o menționează la pct. 10 din notificare.

Faptul că verificările se fac de către bancă rezultă clar din mențiunea de la pct. 2.2 și din paragraful final al notificării de includere în plafon, potrivit căreia banca declară că beneficiarul respectă criteriile de eligibilitate prevăzute la capitolul 3 din convenție și că a analizat și aprobat documentația de finanțare conform normelor proprii, cu respectarea regulilor de prudență impuse de cerințele activității și a criteriilor de eligibilitate prevăzute la capitolul 3.1 din convenție.

În termen de 3 zile de la primirea notificării de includere în plafon fondul emite confirmarea de garantare sau respingerea acesteia și o transmite băncii prin aplicația informatică.

Convenția nu prevede că la emiterea confirmării de garantare trebuie să fie efectuate verificări.

Prin urmare, confirmarea se emite pe riscul băncii, iar realitatea datelor notificate se verifică doar la momentul cererii de plată, în condițiile art. 9.3 din convenție.

La momentul cererii de plată banca trimite fondului contractul de credit cu actele adiționale, referatul de aprobare a creditului, situațiile financiare ale beneficiarului și celelalte documente prevăzute de art. 9.2 din convenție.

Recurenta-pârâtă a relevat faptul că abia la acest moment intră în posesia tuturor documentelor privind beneficiarul și creditul garantat, pe care le analizează și aprobă sau respinge cererea de plată.

Cu privire la eligibilitatea la contragarantare a creditului, în cuprinsul cererii de apel s-a arătat că prin actul adițional nr. x/11.04.2012 la convenție a fost introdus alin. (2) al art. 14.6, care prevede că "orice modificare a criteriilor de eligibilitate pentru contragarantare și/sau a condițiilor în care se acordă contragaranțiile și/sau ajutorul de minimis de către Fondul Român de Contragarantare (FRC) se comunică finanțatorului și sunt aplicabile începând cu ziua imediat următoare expirării unui termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării".

În speță, prin adresa nr. x/18.04.2013 reclamanta A. S.A. a fost informată cu privire la acordarea de contragaranții noi doar pentru creditele destinate finanțării nevoilor de investiții ale IMM-urilor.

Din contractul de credit nr. x/26.06.2013, transmis de bancă odată cu cererea de plată, a rezultat că destinația creditului nu era finanțarea unor investiții și, prin urmare, finanțarea nu era eligibilă pentru contragarantare.

Recurenta-pârâtă apreciază că au fost aplicate greșit dispozițiile legale referitoare la forța obligatorie a contractului și interpretarea acestuia, instanța de apel ajungând la concluzia că responsabilitatea pentru verificarea eligibilității creditului pentru contragarantare ar reveni în întregime fondului.

În opinia recurentei, concluzia instanței de apel este incorectă, întrucât convenția părților nu prevede verificarea acestui aspect în etapa emiterii confirmării de garantare, iar clauzele actului adițional nr. x vizează doar eligibilitatea beneficiarului, și nu a creditului, nefiind așadar incidente în speță.

Prin aplicarea greșită a acelorași dispoziții legale instanța de apel a considerat că adresa nr. x/18.04.2013 nu are valoare obligatorie în temeiul art. 14.6 alin. (2) din convenție, cu toate că aceasta se referea la modificarea criteriilor de eligibilitate privind creditele care pot fi contragarantate.

Instanța de apel nu a luat în considerare împrejurarea că finanțatorul prin fapta sa a cauzat mărirea riscului de credit al Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A., care nu mai poate solicita rambursarea contragaranției aferente de la Fondul Român de Contragarantare, având în vedere că acesta din urmă suportă o parte din riscul tranzacției, doar cu condiția îndeplinirii obligațiilor și condițiilor de eligibilitate pentru contragarantare.

În accepțiunea recurentei, exonerarea totală de răspundere a băncii pentru includerea în plafonul de garantare a unei garanții contragarantate aferente unui credit neeligibil, în condițiile în care aceasta cunoștea ce credite sunt eligibile pentru contragarantare, reprezintă o aplicare eronată a dispozițiilor legale referitoare la executarea contractului cu diligența unui bun proprietar, în mod echitabil și cu bună-credință.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că obligarea sa la plată încalcă dispozițiile art. 1073 din C. civ. de la 1864 și art. 1517 din C. civ. (2009), având în vedere că refuzul plății garanției se datorează faptei băncii.

Contrar celor reținute de instanța de apel, intimata-reclamantă a încălcat prevederilor art. 9.2. alin. (1) lit. e) din convenția nr. 153/2011, în sensul că nu a verificat cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar situațiile financiare ale beneficiarului.

În acest sens, s-a arătat că bilanțurile contabile încheiate de beneficiarul de finanțare la data de 31.12.2011 și la data de 13.12.2012 prezintă neconcordanțe semnificative, acestea fiind întocmite cu nerespectarea dispozițiilor pct. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, potrivit cărora:

"Bilanțul de deschidere pentru fiecare exercițiu financiar trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere al exercițiului financiar precedent".

Potrivit pct. 23 din Ordinul MFP nr. 3055/2009 pentru a putea fi luate în considerare de utilizatori situațiile financiare trebuie să fie credibile. Informația este utilă doar dacă este credibilă, adică dacă utilizatorii pot avea încredere că reprezintă corect ceea ce și-a propus să reprezinte sau ceea ce se așteaptă, în mod rezonabil, să reprezinte.

Aceste cerințe nu sunt respectate de situațiile financiare prezentate de bancă, motiv pentru care, acestea nu pot fi avute în vedere pentru dovedirea faptului că beneficiarul îndeplinește criteriile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1 lit. a)3) și f) din convenție.

Convenția părților prevede că plata garanției se face dacă situațiile financiare dovedesc eligibilitatea beneficiarului, nu și faptul că fondul trebuie să plătească în caz de dubiu asupra acestui aspect esențial al contractului.

Recurenta susține că banca este cea care trebuie să facă dovada certă a faptului că beneficiarul este eligibil pentru a avea dreptul la plată. Respectarea principiului intangibilității bilanțului este o cerință accesibilă băncii, care presupune verificarea regularității formale a situațiilor financiare, prin urmare, o minimă diligență.

Susținerile instanței de apel potrivit cărora neconcordanțele din situațiile financiare nu ar justifica refuzul de plată a garanției sunt contrare pct. 23 și 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, precum și dispozițiilor legale privind executarea cu bună-credință și în mod echitabil a contractelor.

O condiție minimă a bunei-credințe este prezentarea de documente legale la cererea de plată. Aceasta implică diligența de a observa că situațiile financiare îndeplinesc cerințele de regularitate formală din legislația aplicabilă.

Referitor la faptul că banca a trimis situațiile financiare rectificate, instanța de apel a considerat, în mod greșit, că lipsurile ar fi fost complinite, deși între datele din situațiile financiare pentru anul 2012 și cele din declarația beneficiarului privind încadrarea în categoria IMM existau diferențe de aproximativ 2 milioane RON la indicatorul active totale.

Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile legale privind interpretarea contractelor, deoarece a considerat că banca și-ar fi îndeplinit obligațiile. De asemenea, au fost aplicate eronat dispozițiile art. 1556 din C. civ. (2009), instanța de apel apreciind că excepția de neexecutare a contractului nu se justifică, deși lipsurile privind documentele nu au fost remediate.

În fine, recurenta-pârâtă a precizat că soluția dată de instanța de apel legitimează conduita intimatei-reclamante de a invoca propria turpitudine în executarea contractului pentru a primi plata, deși obligațiile asumate erau în controlul acesteia și puteau fi îndeplinite cu diligențe minime. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie aplicat ca atare, nefiind acceptabilă golirea sa de conținut, prin interpretări care ajung să modifice cauza pentru care convenția a fost încheiată în forma asumată în mod clar de intimată.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat să se constate că apărările formulate de intimata-reclamantă sunt neîntemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

La data de 2 iunie 2020 recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care a arătat că achiesează la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020 s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen la data de 8 decembrie 2020 pentru judecata pe fond a căii de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-pârâtă critică decizia civilă nr. 770A/2019 din 6 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Deși invocă prin acest motiv de recurs nesocotirea de către instanța de apel a anumitor prevederi legale, în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce reveneau părților, autoarea căii de atac aduce în fapt, o singură critică de esență care vizează conținutul declarațiilor fiscale atașate cererii formulate de bancă și neconcordanța acestora cu dispozițiile art. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009 (în sensul ca soldul final al bilanțului să corespundă cu soldul de început al bilanțului pe anul următor).

Recurenta-pârâtă a susținut că interpretarea convenției de către instanța de apel s-a făcut altfel decât potrivit înțelegerii explicite a părților or, refuzul plății de către fond a fost fundamentat pe nerespectarea clauzelor convenționale, fiind justificat.

Așadar, recurenta-pârâtă este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a constatat, prin raportare la clauzele cuprinse în convenția părților nr. 153/2011, că intimata-reclamantă și-a îndeplinit întocmai obligațiile asumate, refuzul de plată al garanției fiind nejustificat, nerezultând din dezvoltarea argumentelor aduse de recurenta-pârâtă în susținerea motivului de nelegalitate invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ce ar consta "nesocotirea" de către instanța de apel a prevederilor legale invocate formal în cuprinsul cererii de recurs.

Înalta Curte reține că dispozițiile legale ale art. 1266, art. 1267 și art. 1269 din C. civ. (2009) instituie reguli de interpretare a contractelor, reguli care au fost aplicate de către instanță, întregul silogism juridic având la bază conținutul convenției nr. 153/2011.

Motivul de recurs care sancționa hotărârea pronunțată de instanță prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în speță a convenției cadru - plafon de garantare nr. 153/2011, ceea ce presupunea ca judecătorii să treacă peste voința părților exprimată prin contract, nu a mai fost menținut în cadrul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acest cod, eliminând și ipoteza lipsei de temei legal.

Instanțelor de fond le incumbă obligația de a interpreta, deopotrivă, legea și actele juridice.

În schimb, dacă interpretarea actelor juridice - element al chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, interpretarea legii constituie atributul esențial al instanței de recurs.

În speță, instanța de apel a determinat corect înțelesul exact al clauzelor contractuale prin cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă corelație cu voința lor internă, cu atât mai mult cu cât termenii întrebuințați de către părți sunt clari și neîndoielnici, încât nu li se putea atribui decât un singur înțeles, acela care rezultă în mod firesc și nesilit din litera lor, respectiv sensul care a fost reținut ca atare de către instanța de prim control judiciar.

Așa fiind, în ceea ce privește sensul clauzei stipulate în convenție la art. 9.2 alin. (1) lit. e) și înțelesul, interpretarea pe care a dat-o instanța de apel, chiar dacă ar fi eronată sau ar constitui o judecată greșită, scapă de sub cenzura Înaltei Curți.

Cât privește "nesocotirea" prevederilor legale invocate de recurenta-pârâtă, respectiv interpretarea sau aplicarea greșită a acestora de către instanța de apel, Înalta Curte reține că aceasta constituie premisa falsă a unei soluții eronate.

În speță însă, instanța de apel nu a dat vreo interpretare neconformă sensului real al textelor de lege și nici nu a calificat greșit situația de fapt, comparativ cu exigențele normelor de drept.

Instanța de apel a constatat corect că în speță nu se poate face vorbire despre o încălcare a dispozițiilor pct. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, în sensul că bilanțurile pe 2010 și 2011 ale beneficiarului debitor B. S.R.L. nu corespund cu bilanțurile de închidere ale exercițiului financiar precedent, întrucât prevederile contractuale, respectiv clauza stipulată la art. 9.2 alin. (1) lit. e) coroborată cu art. 3.1.1 din convenția - cadru nr. 153/2011, nu fac referire la Ordinul MFP nr. 3055/2009 și nu impun reclamantei-intimate obligația de a verifica acest aspect, mai ales în contextul în care cele două bilanțuri anexate cererii de plată poartă viza organelor financiare ale statului. Aceasta face ca motivația refuzului de plată al pârâtei-recurente să nu fie întemeiată în raport de clauzele contractuale invocate chiar de către recurentă, interpretarea dată de parte acestor clauze adăugând la contract.

Prin urmare, în mod legal a reținut instanța de apel că, în cauză, refuzul recurentei-pârâte de a efectua plata solicitată de către intimata-reclamantă, în raport de convenția părților, este nejustificat.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că soluția instanței de prim control judiciar este corectă, nefiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 770A/2019 din 6 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2020.