ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2625/2020

Ședința publică din data de 17 decembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 30.01.2018 sub nr. x/2018, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A, solicitând instanței: obligarea pârâtului la plata contragaranției în valoare de 240.000,00 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la data de 25.09.2015 și până la data plății integrale a contragaranției; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3081/16.10.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A - I.F.N în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 240.000 RON reprezentând contragaranție și dobânda legală la aceasta, calculată de la data de 25.09.2015 și până la plata efectivă a sumei datorate precum și să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 5.905 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin decizia civilă nr. 1757A din 29.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A., împotriva sentinței civile nr. 3081/16.10.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN ca nefondat. I

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Fondul Român de Contragarantare S.A.

Recurenta solicită în baza art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ. în raport de art. 497, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată la instanța competentă, respectiv Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

În subsidiar, solicită admiterea recursului, anularea deciziei atacate și, în baza art. 488 alin. (1) punctul 5 și 6 C. proc. civ. în raport de art. 497 și 480 alin. (3) C. proc. civ. să fie trimisă cauza spre rejudecare instanței de apel, întrucât nu s-a intrat în judecata fondului.

În subsidiarul celor două cereri anterioare, recurenta solicită admiterea recursului în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar în urma rejudecării să-i fie admis apelul.

Recurenta susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul respingerii apelului acestuia cu privire la soluționarea greșită a excepției necompetenței funcționale a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a excepției tardivității acțiunii formulate de intimat.

Respingând apelul cu privire la cele doua excepții, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile cuprinse în art. 174 alin. (2), art. 176 pct. 3 și art. 136 alin. (1) din C. proc. civ., precum și dispozițiile cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. b) si c, art. 8 alin. (2) si 3, art. 11 alin. (2) si art. 27 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării primei instanțe (30.01.2018), înainte de modificările aduse prin Legea nr. 212/2018.

Instanța de apel și-a depășit atribuțiile, adăugând la lege un criteriu care nu a fost avut în vedere de legiuitor, respectiv criteriul obligativității încheierii contractului administrativ.

Recurenta susține că a invocat excepția necompetenței funcționale a Tribunalului București, secția a VI-a Civilă pentru trimiterea cauzei spre judecare Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, întrucât FRC este autoritate publică asimilată, Norma nr. 1/2012 este un act administrativ cu caracter normativ, iar Convenția de contragarantare nr. 1/2012 este un contract administrativ conform art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea 554/2004, art. 10 din Legea 554/2004.

Arată că, în susținerea admiterii excepției s-au invocat următoarele: FRC este o persoană juridică autorizată de lege să presteze un serviciu public, constând în susținerea finanțării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii; Norma nr. 1/2012 este un act administrate cu caracter normativ în sensul art. 2 (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că a fost emisă în aplicarea prevederilor art. 3 (3) coroborate cu art. 6 si art. 33 (2) lit. c) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată prin Legea nr. 137/2007; convenția nr. 1/2012 este un act administrativ asimilat în sensul art. 2 (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 având în vedere că a fost încheiată exclusiv pentru implementarea Normei nr. 1/2010, respectiv pentru prestarea serviciului public privind îmbunătățirea accesului întreprinderilor mici si mijlocii la finanțare, așa cum rezultă explicit din preambulul acesteia.

Prima de contragarantare prevăzută de convenție se situează sub nivelul pieței și nu variază în funcție de gradul de risc al IMM-ului contragarantat, conform regulilor comerciale.

Aceasta este o prima fixă, care se deduce din comisionul de garantare încasat de reclamant. Asadar, convenția de contragarantare nu are scop lucrativ, ci este un contract încheiat în scopul prestării unui serviciu public, respectiv îmbunătățirea accesului întreprinderilor mici și mijlocii la finanțare.

Corelat cu necompetența funcțională, se impunea și admiterea excepției tardivității acțiunii, având în vedere că decizia FRC de formulare a cererii de executare a fost comunicată FNGCIMM la data de 05.12.2016, prin adresa nr. x, ca atare, în raport cu termenul de introducere a acțiunii în anulare, prevăzut la art. 11 (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, reclamanta era decăzută din termen, motiv pentru care se impunea admiterea apelului și cu privire la aceasta excepție.

Printr-o altă critică, recurenta susține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Aspectul contradictoriu rezultă din faptul că atunci când a stabilit întinderea mandatului analizat în cauză, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că singurele documente care trebuiau verificate erau cele din anexa C.7 la Convenția nr. 1/2012.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că verificarea altor documente face parte din mandatul convențional, deși nu sunt prevăzute explicit de anexa la convenție.

Cele două concluzii se exclud reciproc, iar instanța de apel avea obligația legală de a reține doar una dintre cele două teze contradictorii. Instanța de apel a reținut, în esență, faptul că singurele documente pe baza cărora se verifică eligibilitatea beneficiarului erau cele menționate în anexa C.7, iar printre aceste documente nu se regăsește vreun certificat de atestare fiscală.

Aceste considerente ale instanței de apel sunt contrazise de cele privind anumite documente care nu se regăsesc în sensul literal al termenilor folosiți în anexa C.7, dar cu privire la care instanța de apel reține, în contradicție cu prima teza, ca fac parte din mandatul acordat în cauză, respectiv certificatul de atestare fiscală nr. x/06.07.2012 și certificatul de atestare fiscală nr. x/02.08.2012.

Instanța de apel include în mandatul convențional si certificatele de atestare fiscală, în ciuda propriilor considerente, conform cărora mandatul se limita la actele menționate în anexa C.7.

Dacă decizia ar fi fost motivată legal, când a apreciat cu privire la întinderea mandatului acordat în cauză, instanța ar fi trebuit să decidă care dintre cele două teze contradictorii se aplică în speță, fie teza că singurele acte ce trebuiau verificate erau cele din Anexa 7, fie teza că se impunea și verificarea altor acte care nu rezultă din sensul literal al termenilor cuprinși în anexa c7.

Daca instanța de apel ar fi fost consecventă în considerarea principiului/argumentului potrivit căruia verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită trebuia să aibă în vedere doar documentele prevăzute convențional, ar fi trebuit să constate că beneficiarul era în executare silită la data acordării contragaranției, întrucât extrasul FRC, care preia datele oficiale ale ANAF și care este actualizat la data acordării contragaranției este preferabil unei declarații pe propria răspundere, care, în cele mai multe dintre cazuri, este ori afectată de subiectivism, ori nu corespunde realității.

Altfel precizat, datele publice ale ANAF se constituie într-o dovadă mai utilă, pertinentă și concludentă pentru probarea acestei situații de fapt.

Instanța de apel este contradictorie atunci când părăsește raționamentul menționat anterior și apreciază că pot fi totuși avute în vedere și alte înscrisuri pentru dovedirea îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită. Judecând astfel, lărgind cadrul mandatului acordat, în considerarea obligației de diligență, instanța de apel ia totuși în considerare, certificatele de atestare fiscală eliberate de organele fiscale.

Instanța de apel ar fi trebuit să ia în considerare și Adresa ANAF, precum și somațiile atașate acestei adrese, care contrazic certificatele de atestare fiscală. Adresa ANAF arată că beneficiarul era în executare silită la data acordării contragaranției, iar certificatele fiscale conțin mențiuni cu privire la datoriile bugetare, dar neactualizate, cu o lună înainte de data acordării contragaranției. Adresa ANAF este preferabilă Certificatelor fiscale, întrucât conține informații actualizate în raport cu data acordării contragaranției - dată care prezintă relevanță pentru aprecierea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate. Instanța de apel, deși utilizează două raționamente care se exclud reciproc, le utilizează și fracturat, luând în considerare doar înscrisurile care ar tinde să contrazică starea de executare silită, deși trebuia să se raporteze și întrun caz și în celălalt fie la înscrisurile oficiale ale ANAF, fie la extrasul FRC care prelua datele oficiale ale ANAF, înscrisuri cu forță probantă superioară, care contrazic în mod indubitabil înscrisurile luate în considerare.

Potrivit art. 482 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă că instanța de apel avea obligația să motiveze decizia recurată în deplin acord cu cerințele prevăzute de lege, fără nici un fel de contradicții, arătând care sunt argumentele de fapt și de drept pentru respingerea criticilor din apel și trăgând concluzii consecvente propriilor argumente.

Instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. normele procedurale încălcate fiind art. 482 și art. 2 2 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

Dacă aceste norme ar fi fost respectate s-ar fi observat că mandatul convențional se subsumează mandatului legal și că beneficiarul IMM se află în executare silită la data acordării contragaranției, nefiind eligibil pentru garantarea și contragarantarea creditului asumat.

Prin decizia recurată au fost încălcate și aplicate greșit următoarele norme de drept substanțial: preambulul care prevede scopul legii, art. 2 și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 3 lit. c) si d si art. 5 lit. c) din Ordinul MIMMCMA cu nr. 1364/2009; pct. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011; art. 1270, art. 2018, art. 1266 - 1268 si art. 1272 din C. civ. art. 8 lit. e) din Norma nr. 1/2012.

Încălcând și aplicând greșit normele de drept substanțial indicate mai sus, atunci când a interpretat Convenția în litigiu pentru a stabili întinderea mandatului, instanța de apel a reținut că mandatul convențional se limitează la verificarea declarației pe propria răspundere a beneficiarului prevăzută de anexa C.7 la convenție.

În felul acesta, instanța de apel a omis faptul că mandatul convențional se subsumează mandatului legal, restrângând nepermis de mult sfera mandatului acordat în cauză prin neaplicarea normelor legale incidente.

Totodată, instanța de apel s-a substituit voinței părților, lipsind de efecte juridice anumite clauze care fac trimitere la normele de drept substanțial aplicabile și aplicând greșit normele de drept substanțial care privesc interpretarea contractului în cauză.

Intimata nu a verificat cu diligența unui bun profesionist îndeplinirea de către beneficiar a criteriului de eligibilitate referitor la incidența procedurii de executare silită din perspectiva tuturor informațiilor disponibile.

Aceasta nu a depus nicio diligență pentru a verifica acest aspect care contrazicea declarația pe propria răspundere a beneficiarului IMM, întrucât îi profita direct. Cu minime demersuri la ANAF, ar fi putut clarifica situația, dar nu a făcut-o. Intimata putea să cunoască, cu minime diligență, faptul că pe site-ul public al ANAF beneficiarul figura cu mențiunea de începere a procedurii de executare silită. Instanța de apel a ignorat această împrejurare, precum și site-ul public și adresa ANAF, considerând în mod nelegal ca intimata ar fi acționat în mod întemeiat, în ciuda evidenței care arăta contrariul.

Teza avansată de către instanța de apel, conduce la concluzia că prevederile legale incidente și clauzele înlăturate de la aplicare de instanță nu produc niciun efect juridic, iar acest lucru nu este permis de normele substanțiale indicate și care au fost greșit aplicate de către instanța de apel.

În raport cu prevederile legale și convenționale aplicabile în cauză, nu se poate reține faptul că mandatul se limitează la o verificare pur formală a declarației pe propria răspundere dată de către beneficiar, deoarece o astfel de teză ar echivala cu lipsa oricărei obligații.

Totodată, atunci când a restrâns nepermis de mult sfera mandatului acordat în cauză, prin încălcarea prevederilor art. 1266 din C. civ., instanța de apel nu a ținut cont de voința concordantă a părților, ignorând comportamentul contractual al intimatului-reclamant, care, dincolo de documentele prevăzute expres de anexa C.7 la convenție, a obținut cele două certificate fiscale din cauză, din care rezultau datoriile beneficiarului la bugetul de stat.

Intimatul-reclamant cunoștea faptul că beneficiarul contragaranției se afla în executare silită, la data acordării acesteia, conform înscrisului depus chiar de către acesta.

Prin aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel a încălcat interesul public al protejării bugetului de stat și al intereselor legitime ale operatorilor economici care depun minime diligențe pentru a prezenta certitudinile economice prevăzute de lege, astfel încât să poată beneficia de garanțiile oferite de Statul roman prin mandatarii săi.

Rezultă că, în mod greșit, instanța de apel, a reținut faptul că voința concordantă a părților a fost doar în sensul unei verificări pur formale a declarației pe propria răspundere.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 și din legislația în domeniul ajutorului de stat cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor.

Curtea a constatat că supravegherea prevăzută de aceste dispoziții trebuia să fie efectuată de către apelant potrivit art. 4.3 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 care prevede că, la primirea notificării, apelantul verifică, pe baza informațiilor primite, respectarea clauzelor convenției în ceea ce privește acordarea contragaranțiilor, anterior emiterii confirmării, apelantul putând solicita intimatului clarificări, ori de câte ori informațiile transmise prin notificare impun acest lucru.

Astfel, apelantul nu poate refuza plata contragaranției după confirmarea acesteia în contextul în care nu a înțeles să uzeze de prerogativele prevăzute de art. 4.3 din Convenția de contragarantare și care dau eficiență prevederilor de din domeniul ajutorului de stat.

Încălcând normele de drept material privind interpretarea sistematică a contractului, instanța de apel nu a dat art. 4.3 din Convenție înțelesul care rezultă din ansamblul contractului, ci l-a interpretat izolat de restul contractului, dându-i un înțeles autonom, străin de voința concordantă a părților.

Potrivit prevederilor art. 4.1 din Convenția nr. 1/2012, "garantul este mandatat să acorde contragaranțiile" și să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, coroborate cu dispozițiile art. 5.1. "garantul acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție", precum și cu cele ale art. 8 lit. e) din Norma nr. 1/2012, potrivit cărora Beneficiarii contragaranțiilor sunt întreprinderile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: "nu se află în procedura de executare silită...", interesul public în cauză este să nu fie acordate contragaranții unor beneficiari neeligibili, aflați în executare silită, pentru a nu fi prejudiciate bugetul de stat și interesele legitime ale beneficiarilor eligibili.

Pentru a pronunța o hotărâre legală, instanța de apel trebuia să interpreteze sistematic O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009, Norma nr. 1/2012 si Convenția nr. 1/2012, pentru a ajunge la o înțelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părți și pentru a respecta scopul contractului și interesul public pentru care FRC a fost înființată.

Având în vedere că în cauză s-a acordat o contragaranție unui beneficiar neeligibil, raportat la scopul Convenției 1/2012 în aplicarea Normei 1/2012 privind schemele de ajutor și raportat la scopul pentru care a fost înființat recurenta - în susținerea societăților viabile, cu potențial de dezvoltare și cu o situație prosperă, rezultă că dispozițiile contractuale au fost încălcate, iar reclamanta intimată este în culpă.

Sensul confirmării prevăzute de art. 4.3 din Convenția nr. 1/2012 nu poate fi stabilit decât în raport cu sensul articolelor cuprinse în capitolul 6 din aceeași convenție, privitoare la executarea contragaranțiilor.

Procedura confirmării este condiționată de depășirea etapei distincte a executării contragaranțiilor, etapă din urmă în care părțile au convenit că recurenta face o nouă verificare a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate. Cu alte cuvinte, recurenta confirmă contragaranția sub condiția respectării criteriilor de eligibilitate cu ocazia analizei efectuate în cadrul etapei distincte a executării contragaranției.

Totodată, potrivit art. 6.4 alin. (4) din Convenția nr. 1/2012, text ignorat de instanța de apel, "nu există obligație de plată a contragaranției, dacă una sau mai multe dintre prevederile alin. (2) sunt neîndeplinite".

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul ca legislația ajutorului de minimis impune stoparea ajutorului acordat unor beneficiari neeligibili și complinește mandatul convențional acordat în cauză.

În conformitate cu prevederile art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2009, privind înființarea Fondului Român de Contragarantare S.A., condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat.

Așadar, mecanismul de acordare și executare a contragaranțiilor este reglementat, pe lângă convențiile de contragarantare, și de legislația ajutorului de stat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în ceea ce privește fondul cauzei a solicitat respingerea acaestuia ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea din 30 iulie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității și a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 17 decembrie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Sub un prin aspect, recurenta a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile art. 174 alin. (2), art. 176 pct. 3 și art. 136 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) și c), art. 8 alin. (2) și (3), art. 11 alin. (2) și art. 27 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate în raport de acest motiv de casare sub aspectul respingerii apelului cu privire la soluționarea greșită a excepției necompetenței funcționale a Tribunalului București, secția a VI-a Civilă și a excepției tardivității acțiunii.

Cu referire al modul de soluționare a acestor excepții, recurenta invocă și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., referitor la depășirea puterii judecătorești, prin adăugarea la lege a unui criteriu care nu a fost avut în vedere de legiuitor, respectiv criteriul obligativității încheierii contractului administrativ.

Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurent în sprijinul admiterii excepției necompetenței funcționale nu sunt fondate, ambele instanțe soluționând în mod corect această excepție.

Astfel, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, pentru a aprecia că recurenta este autoritate publică asimilată.

Statutul recurentei este stabilit prin art. 1 din O.U.G. nr. 23/2009, care reprezintă actul de înființare, iar activitatea sa este desfășurată în baza actului constitutiv propriu și a art. 8 din O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici.

Potrivit acestor dispoziții, Fondul de Contragarantare a fost constituit sub forma unei societăți emitentă de acțiuni nominative și își desfășoară activitatea potrivit legislației privind societățile comerciale pe acțiuni.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 346/2004 "Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii funcționează sub forma societăților comerciale pe acțiuni, în condițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Prin urmare, forma juridică a pârâtului este de societate comercială pe acțiuni, care își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 346/2004.

Recurenta Fondul Român de Contragarantare S.A. este înființat în temeiul O.U.G. nr. 23/2009, act normativ potrivit căruia acesta are natura unei instituții financiare specializate, constituit sub forma unei societăți pe acțiuni emitente de acțiuni nominative, conform Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, având ca obiect unic de activitate contragarantarea garanțiilor acordate de fondurile de garantare legal înființate, persoane juridice române, pentru creditele și alte instrumente de finanțare contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la instituțiile de credit și alte instituții financiare nebancare, autorizate potrivit legii.

Art. 6 din O.U.G. nr. 23/2009 precizează că Fondul Român de Contragarantare S.A. își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile legislației privind societățile comerciale pe acțiuni, având inclusiv posibilitatea de a realiza profit, art. 10 din ordonanță prevăzând expres acest lucru.

Recurenta susține că este autoritate publică asimilată, întrucât prestează un serviciu public, care constă în susținerea finanțării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii.

Critica nu este fondată, în mod corect a apreciat instanța de apel că nu este suficientă prestarea unui serviciu public pentru a se reține calitatea de autoritate publică asimilată, fiind necesar ca entitatea să intre în raportul juridic dedus judecății în regim de putere publică.

Înalta Curte reține că pretențiile ce fac obiectul litigiului își au izvorul în Convenția de contragarantare nr. 1/2012 încheiată între reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN și pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., având ca obiect contragarantarea garanțiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile prevăzute de schemele de ajutor de minimis reglementate de Norma nr. 1/2012 privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici si mijlocii de la bănci si instituții financiare nebancare, precum și faptul că ajutoarele de minimis nu fac parte din categoria ajutoarelor de stat.

Rezultă, astfel, că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt persoane juridice de drept privat, desfășurând activități de garantare a unor credite încheiate de persoane juridice de drept privat, respectiv o activitate de drept comun în materie contractuală, în care acționează însă ca profesioniști, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ., care prevede că:

"(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ".

Recurenta mai susține în sprijinul excepției, că Norma nr. 1/2012 este un act administrativ asimilat, fiind încheiat exclusiv pentru implementarea Normei nr. 1/2012, respectiv pentru prestarea serviciului public privind îmbunătățirea accesului întreprinderilor mici și mijlocii la finanțare.

Critica este nefondată, având în vedere că pretențiile deduse judecății au drept cauză juridică neîndeplinirea obligațiilor asumate de părți prin Convenția de contragarantare nr. 1/2012, care reprezintă un contract civil, și nu unul administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, noțiunea de autoritate publică are următoarea semnificație: "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".

Înalta Curte constată că acțiunea pendinte este o acțiune civilă, lato sensu, de drept comun, o acțiune care se desfășoară între profesioniști, iar activitatea desfășurată de cele două fonduri are natură comercială, convenția de contragarantare în baza căreia sunt solicitate pretențiile din prezenta cauză fiind semnată de cele două părți în scopul realizării obiectului lor de activitate, astfel că litigiul nu poate intra în sfera de competență a instanței de contencios administrativ.

Corelat cu argumentele evocate, care susțin soluția instanțelor de fond, în ceea ce privește excepția necompetenței funcționale, Înalta Curte constată că excepția tardivității acțiunii nu se impune a fi analizată.

Sub al doilea aspect, recurenta a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivul de nelegalitate ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Recurenta a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva faptului că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii cu ocazia interpretării dispozițiilor legale care reglementează întinderea mandatului analizat în cauză, instanța de apel reținând două teze contradictorii, fie că singurele acte ce trebuiau verificate erau cele din Anexa C.7, fie teza că se impunea și verificarea altor acte care nu rezultă din sensul literal al termenilor cuprinși în anexa C.7.

Din studierea considerentelor deciziei recurate nu se poate reține existența unei contradicții în logica instanței, criticile vizând în realitate, modul de interpretare al probelor administrate în cauză.

Instanța de apel a arătat, în mod clar, că potrivit convenției părților, reclamantul avea obligația de a verifica îndeplinirea condiției inexistenței unei executări silite a beneficiarului prin prisma următoarelor documente: declarații de eligibilitate a IMM, situații financiare anuale pentru ultimele două exerciții financiare, referat de analiză privind acordarea garanției, certificat constatator emis de ORC/RECOM, extras din Buletinul procedurilor de insolvență, documentul de consultare a informațiilor de pe site-ul pârâtei referitoare la starea de executare silită a IMM.

Față de prevederile convenției de contragarantare, instanța de apel a reținut că demersurile reclamantei din acest punct de vedere sunt suficiente în sensul efectuării verificărilor la care era obligată prin Convenție și Norma nr. 1/2012, aspecte care au rezultat din declarația pe propria răspundere a administratorului societății A. S.R.L., precum și din certificatele de atestare fiscală emise în anul 2012.

S-a mai arătat de către instanța de apel că în cauză nu se pune problema prevalenței declarației pe propria răspundere dată de administratorul societății beneficiare a contragaranției, față de relațiile furnizate de ANAF, analiza instanței fiind efectuată față de verificarea condițiilor de eligibilitate exprimate prin Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat corect termenii și limitele Convenției de contragarantare nr. 1/2012, având în vedere că potrivit acesteia și anexei sale au fost analizate circumstanțele cerute de anexa C.7 la convenție care caracterizează eligibilitatea beneficiarului.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost încadrate și în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 482, art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., pentru a demonstra că instanța de apel nu a observat că mandatul convențional se subsumează mandatului legal, beneficiarul IMM fiind în executare silită la data acordării contragaranției.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a statuat respectând termenii convenției de contragarantare, stabilind corect care erau limitele obligațiilor părților, așa cum rezultă din contract.

Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat corect termenii și limitele Convenției de contragarantare nr. 1/2012, având în vedere că potrivit acesteia și anexei sale a analizat circumstanțele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului S.C. A. S.R.L..

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1270, art. 1272, art. 2018, art. 1266-1268 C. civ., precum și art. 2 și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 3 lit. c) si d si art. 5 lit. c) din Ordinul MIMMCMA cu nr. 1364/2009; pct. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011.

În esență, criticile recurentei vizează faptul că instanța de apel s-a substituit voinței părților lipsind de efecte juridice anumite clauze care fac trimitere la normele de drept substanțial aplicabile și aplicând greșit norme de drept substanțial care privesc interpretarea contractului în cauză.

Instanța de recurs constată că instanța de apel a aplicat corect prevederile legale incidente și cele ale convenției încheiate între părți referitoare la culpa în executarea mandatului acordat și la acordarea garanției și contragaranției.

Astfel cum s-a reținut de către instanțele de fond în ceea ce privește situația de fapt, între recurenta-pârâtă și intimatul-reclamant s-a încheiat Convenția de contragarantare nr. 1/2012, având ca obiect preluarea de către pârâtă a unei părți din riscul suportat de reclamanta garant la acordarea de garanții pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranții în favoarea acestor întreprinderi, în limita unui plafon maxim de contragarantare.

Litigiul de față se poartă în legătură cu cererea intimatului-reclamant adresată recurentei privind plata contragaranției aferentă finanțării garantate restante în sumă de 240.000 RON.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut în mod corect că intimatul-reclamant a acordat garanția contragarantată conform mandatului primit, potrivit art. 6.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, cu respectarea criteriilor din Anexa C.7 a acestei Convenții.

Examinând prevederile art. 6.4 alin. (2) coroborate cu art. 4.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, Înalta Curte reține că intimatul-reclamant a fost mandatat de recurent să acorde contragaranțiile în condițiile prevăzute de această convenție, procedura de acordare a acestor contragaranții presupunând, printre alte operațiuni ce trebuiau îndeplinite, verificarea încadrării beneficiarului în condițiile prevăzute în art. 4.1 lit. c) din Norma 1/2012.

Potrivit dispozițiilor art. 4.1 lit. c) din Norma 1/2012, îndeplinirea condiției ca beneficiarul finanțării să nu se afle în procedura de executare silită, urma să fie apreciată prin prisma criteriilor de verificare enumerate în cuprinsul Anexei C.7.

În recursul dedus judecății, recurenta a invocat faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2018 C. civ. care reglementează diligența mandatarului, critică considerată neîntemeiată de către Înalta Curte.

Instanța de recurs reține că intimatul-reclamant și-a executat obligațiile contractuale atunci când potrivit contractului încheiat între părțile cauzei și anexa la acest contract, a analizat eligibilitatea întreprinderilor mici și mijlocii pentru acordarea împrumutului cu diligența convenită de către părți prin art. 5.1 cu raportare la art. 6.3 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

De aceea, din acest punct de vedere, instanța de apel a statuat cu respectarea voinței părților materializată în termenii convenției de contragarantare, stabilind corect care erau limitele obligațiilor părților, așa cum rezultă din contract.

Susținerile recurentei conform cărora instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, fiind lipsită de relevanță.

În ceea ce privește criticile privind aplicabilitatea legislației privind ajutorul de stat, Înalta Curte constată că aceasta nu este incidentă în speță, având în vedere că scopul înființării Fondului Român de Contragarantare S.A. a fost acela de preluare de către acesta a unei părți din riscul asumat de către Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. -IFN și nicidecum de acordare a unor ajutoare de stat în baza legislației ajutoarelor de stat.

Or, recurenta-pârâtă nu și-a asumat în cuprinsul Convenției nr. 1/2012 faptul că va acorda garanția contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci și-a asumat doar mandatul prevăzut în anexa C1 din Convenția nr. 1/2012.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentei-pârâte Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1757 A din 29 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1757 A din 29 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2020.