ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 562/2024

Ședința publică din data de 19 martie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă în data de 30.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. S.R.L. și C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

I. În principal: 1. Să se dispună reducerea prețului contractului de execuție construcție cu plata pe stadii de execuție nr. 24/19.10.2007, cu privire la imobilul situat în Costinești, str. x, Lot x (fost Lot x, cvartal 3, PUD Locuințe/Locuințe de vacanță), jud. Constanța 12, înscris în CF nr. x a comunei Costinești, BCPI Mangalia, în sensul scăderii acestuia proporțional cu diferența dintre suprafața contractuală și suprafața efectiv construită, precum și cu diferența dintre suprafața terenului aferent contractat și cel efectiv înscris în CF, precum și cu diminuarea celorlalte facilități și caracteristici ale apartamentului finalizat respectiv lipsa unui complex turistic compus din mai multe imobile, lipsa piscinei, grădinii, locului de joacă pentru copii, parcării, sălii de fitness; 2. Să se constate că în aceste situații obligația de plată a reclamantului a fost îndeplinită; 3. Să se dispună obligarea pârâților la restituirea diferenței de preț; 4. Să se dispună obligarea pârâților să întreprindă toate demersurile necesare pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare în forma autentică cu privire la imobilul arătat mai sus și să încheie acest contract sub sancțiunea plății unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere.

II. În subsidiar: 1. Să se constate imposibilitatea aducerii la îndeplinire întocmai a contractului de execuție construcție cu plata pe stadii de execuție nr. 24/19.10.2007 din culpa pârâților; 2. Să se dispună obligarea pârâților să restituie reclamantului plata efectuată, în cuantum de 279.957 RON, precum și plata dobânzii legale care curge de drept cu data de 20.06.2009, data scadenței obligației, până la data restituirii integrale.

III. Într-un al doilea subsidiar, obligarea pârâților să restituie prețul încasat de 279.597 RON, indexat și actualizat cu indicele prețurilor de consum din ziua plății, în condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

IV. Instituirea unui drept de retenție asupra imobilului descris.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, iar pe fondul cererii au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Pârâții au formulat și cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 61.921,14 RON inclusiv TVA și la plata penalităților de întârziere acumulate pe ultimii 3 ani, până la plata efectivă.

Prin cererea depusă la data de 07.04.2022, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că pentru capătul II.2 teza 2 de cerere a solicitat dobânda calculată potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, până la data restituirii integrale a sumei datorate.

La termenul de judecată din 11.04.2022 s-au respins excepțiile necompetenței teritoriale și materiale procesuale și s-a admis excepția netimbrării primului capăt principal de cerere, cu subpunctele 1-4.

La același termen de judecată, prima instanță a invocat din oficiu, cu privire la cererea de chemare în judecată: excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.; excepția inadmisibilității cu privire la capătul de cerere II.1, raportat la prevederile art. 35 C. proc. civ. și excepția prescripției extinctive cu privire la toate capetele de cerere, mai puțin II.1; referitor la ultimul capăt de cerere avându-se în vedere că acesta este accesoriu, iar cu privire la primele faptul că acestea au ca obiect o acțiune în restituirea sumelor de bani achitate în temeiul unui contract.

De asemenea, cu privire la cererea reconvențională s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active a pârâtului C., caracterul abuziv al clauzelor care stabilesc penalitățile contractuale și excepția prescripției extinctive.

Prin sentința civilă nr. 1269 din 06.06.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost anulat primul capăt din cererea de chemare în judecată (I), cu subpunctele 1, 2, 3 și 4, pentru neîndeplinirea obligației privind achitarea taxei judiciare de timbru.

De asemenea, a fost respinsă cererea de recalificare a petitului nr. II.1 din cererea introductivă, formulată de reclamant, ca neîntemeiată. S-a respins excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâți, ca neîntemeiată. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. și s-a respins cererea principală, astfel cum a fost formulată în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive. S-a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere nr. II.1 din cererea introductivă, ca rămasă fără obiect. S-a admis excepția prescripției extinctive, invocată în raport cu restul capetelor din cererea principală, astfel cum a fost formulată de reclamant A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., care a fost respinsă ca prescrisă.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale active a pârâtului C. și s-a respins cererea reconvențională formulată de acest pârât pentru lipsa calității procesuale active. S-a admis excepția prescripției extinctive, invocată în raport cu cererea reconvențională și s-a respins cererea reconvențională, astfel cum a fost formulată de pârâta B. S.R.L., ca prescrisă.

Împotriva sentinței civile nr. 1269 din 06.06.2022 și a încheierilor premergătoare pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a formulat apel reclamantul A., precum și pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 635 din 26 aprilie 2023 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri.

După expunerea situației de fapt, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 126 C. proc. civ., care impuneau admiterea apelului pentru nerespectarea de către prima instanță a normelor de procedură absolute în materia competenței.

În acest sens, a arătat că în fața primei instanțe, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, considerând că Tribunalul Ilfov este competent să judece cauza, excepție la care a achiesat și reclamantul. Prin urmare, susține recurentul, instanțele de fond trebuiau să dea eficiență principiului disponibilității și să dispună trimiterea dosarului instanței competente teritorial, în cauză fiind incident art. 107 C. proc. civ.

O altă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ., deoarece, hotărârea recurată nu cuprinde analiza și motivarea corespunzătoare a criticilor privind modul de soluționare a excepției prescripției referitoare la momentul subiectiv al debutului curgerii acestuia, a excepțiilor în care se aplicau prevederile noului C. civ. și a apărărilor invocate pe parcursul litigiului, care au fost ignorate de instanțele de fond.

Titularul memoriului de recurs a criticat și respingerea recalificării capătului de cerere II.1, având în vedere că această recalificare a fost făcută anterior primului termen de judecată, termen la care prima instanță a solicitat lămuriri în legătură cu aceste precizări.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează respingerea de către prima instanță a cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, având în vedere mențiunile contradictorii și lipsite de claritate din conținutul citației precum și a rezoluției privind stabilirea taxei judiciare de timbru, soluție care în mod greșit a fost menținută prin decizia recurată.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susținut că instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea dispozițiilor art. 2508 C. civ., art. 16 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Recurentul-reclamant a arătat invocând și dispozițiile art. 11 din decret că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu de la data întocmirii procesului-verbal de recepție din 30.07.2011, care a constatat o realizare de 100% a construcției, întrucât prin procesul-verbal de recepție nr. x/21.03.2012 s-a constatat o realizare de 50% a construcției, iar dimensiunile reale ale apartamentului au fost cunoscute doar după efectuarea expertizei în construcții în cadrul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanța.

În aceste condiții, susține recurentul, instanța de apel în mod greșit a stabilit că termenul de prescripție este supus Decretului nr. 167/1958 și era împlinit anterior promovării acțiunii înregistrate în dosarul nr. x/2016, fiind astfel încălcate și dispozițiile art. 430 C. proc. civ., deoarece în acel dosar nu s-a invocat, de pârâți sau de instanță din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A arătat recurentul că prin sentința civilă nr. 656 din 09.04.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului din litigiu, astfel încât, este evident că acțiunea a fost introdusă în interiorul termenului de prescripție. Apelurile promovate împotriva acestei soluții nu au vizat chestiunea prescripției, iar prin decizia civilă nr. 161/2020 din 22.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a schimbat soluția primei instanțe și s-a respins acțiunea cu motivarea că bunul nu se regăsea în circuitul civil.

Prin urmare, termenul de prescripție al dreptului de a solicita rezoluțiunea contractului a început să curgă de la momentul subiectiv la care a expirat termenul suspensiv, când s-a constatat că obligația privind transferul dreptului de proprietate asupra imobilului a devenit imposibil de executat, ca urmare a conduitei culpabile a promitentei-vânzătoare, care pe de o parte, nu și-a îndeplinit nici obligația de radiere a sarcinilor din cartea funciară, respectiv nu pus la dispoziția promitentului-cumpărător un bun liber de orice sarcini, iar pe de altă parte, a realizat un apartament cu caracteristici cantitative și calitative mult reduse față de cele menționate în contract, astfel cum rezultă din dosarul nr. x/2016.

În aceste condiții, arată recurentul, orice drept fie la restituirea prestațiilor fie la promovarea acțiunii pentru îmbogățire fără justă cauză nu se putea naște anterior rămânerii definitive a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2016, contrar motivării instanței de apel, care a omis să observe întreruperile termenului de prescripție, produse prin toate comunicările și notificările dintre părți.

Astfel, chiar și dacă s-ar accepta ideea împlinirii termenului de prescripție anterior dosarului menționat, pârâții, prin conduita lor procesuală, au arătat că nu înțeleg să invoce prescripția, fapt ce echivalează cu o renunțare la dreptul de a valorifica această excepție, conform art. 2508 C. civ.

Prin decizia recurată, s-au încălcat și dispozițiile Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a prevederilor C. civ. 2011, respectiv art. 204, care stipulează că prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

Întrucât prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă în mai puțin de 6 luni de la pronunțarea deciziei nr. 161 din 22.06.2021 de către instanța supremă în dosarul nr. x/2016, rezultă că termenul de prescripție extinctivă nu este împlinit, deoarece pronunțarea acestei hotărâri reprezintă momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant invocă încălcarea dispozițiilor art. 2525 C. civ., față de capătul de cerere II.2, precum și a normelor materiale privind îmbogățirea fără justă cauză, acțiune cu caracter subsidiar, ce poate fi promovată în ipoteza în care toate celelalte acțiuni principale au fost epuizate sau respinse și nu doar în situația în care se constată absența unui alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului.

S-a mai invocat și încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive de la art. 7.1 lit. a) și art. 7.2 din contractul de execuție construcție cu plata pe stadii de execuție nr. 24 din 19.10.2007, instanța de apel având obligația să admită nulitatea absolută a acestor clauze, excepție fiind invocată din oficiu.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 24 august 2023.

Prin întâmpinarea transmisă la 29 noiembrie 2023 intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, respingerea recursului ca fiind nefondat și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune dovezi în acest sens.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat în data de 11.01.2024, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte.

Prin rezoluția din data de 11 ianuarie 2024 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 27 februarie 2024, cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, se va reține că prin recursul formulat reclamantul A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care impun, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) din același cod, analiza modului de soluționare a excepțiilor de procedură și a celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, cercetarea celorlalte critici.

Din această perspectivă verificând motivul de nelegalitate referitor la încălcarea dispozițiilor art. 126 raportat la art. 107 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că în mod corect prin decizia recurată s-a argumentat că Tribunalul București, secția a VI-a civilă, instanța sesizată de reclamant prin acțiunea introductivă este competentă teritorial să soluționeze cauza în conformitate cu dispozițiile art. 113 pct. 8 C. proc. civ., iar potrivit prevederilor art. 130 alin. (4) din același cod, dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a înregistrat cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței. În cauză, nu s-a susținut și nu s-a identificat existența vreunui caz de competență teritorială absolută ci alternativă, iar instanța sesizată este aceea în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, în condițiile în care tribunalul a reținut calitatea de consumator a acestuia, chestiune care nu a mai format obiectul analizei în apel, în absența formulării unor critici în acest sens.

În egală măsură, faptul că pârâții au invocat, în conformitate cu dispozițiile art. 107 C. proc. civ., excepția necompetenței teritoriale, solicitând declinarea competenței către cealaltă instanță competentă alternativ din punct de vedere teritorial, iar reclamantul a fost de acord cu această solicitare, nu este de natură a schimba această concluzie.

Prin urmare, critica referitoare la soluționarea greșită a excepției necompetenței teritoriale este nefondată și va fi înlăturată ca atare.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul a invocat și nelegalitatea deciziei derivată din modul de soluționare a cererii privind recalificarea capătului de cerere II.1 și respingerea cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, fără a dezvolta critici concrete în acest sens, fiind exclusă, prin urmare, verificarea deciziei din această perspectivă. Se impune, totuși, precizarea că prin decizia nr. 7/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii s-a statuat că argumentele referitoare la caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată pot fi valorificate exclusiv în cadrul cererii de reexaminare și nu în apel sau recurs, astfel încât în considerarea acestor dezlegări obligatorii, problema privind taxa judiciară de timbru nu poate fi examinată în această etapă procesuală.

Subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ., recurentul a invocat nelegalitatea deciziei care a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată nu cuprinde analiza și motivarea corespunzătoare a criticilor privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva momentului subiectiv al debutului curgerii acesteia, a existenței unor cauze de întrerupere a cursului prescripției ori a situațiilor în care se aplicau dispozițiile noului C. civ.

În legătură cu acest motiv de recurs, Înalta Curte, observă că în esență, recurentul critică decizia instanței de apel pentru lipsa motivării cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției sub toate aspectele invocate. Astfel dezvoltată, critica se încadrează în motivul de casare prevăzut de alin. (6) al aceluiași articol, însă analizată din această perspectivă, aceasta este nefondată și va fi înlăturată, ca atare, deoarece examinarea considerentelor deciziei recurate relevă că aceste motive au fost analizate, iar modul concret de aplicare a prevederilor legale, va fi examinat în cadrul motivului de recurs privind încălcarea dispozițiilor de drept material aplicabile prescripției extinctive.

Astfel, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând în esență, că instanța de apel în mod greșit a stabilit că legea aplicabilă prescripției este Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, precum și momentul în care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, în cauză fiind incidente dispozițiile legale din noul C. civ.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate din această perspectivă, Înalta Curte constată că pentru a aplica dispozițiile Decretului nr. 167/1958, instanța de apel s-a raportat la data încheierii contractului de execuție a construcției cu plata pe stadii de execuție, respectiv 19 octombrie 2007, adică anterior intrării în vigoare a noului C. civ., la data de 1 octombrie 2011, conform dispozițiilor art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 227/2009 privind C. civ.

În privința datei la care a inceput să curgă termenul de prescripție de 3 ani au fost avute în vedere două repere fie data expirării termenului de 19 luni prevăzut pentru finalizarea lucrărilor de construire, care a început să curgă la data obținerii autorizației de construire, respectiv la 20 noiembrie 2007 și s-a împlinit la data de 20 iunie 2009 fie data de 30 iulie 2011 când s-a încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Raportat la oricare dintre cele două date de debut al termenului de prescripție, acesta s-a împlinit anterior înregistrării dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanța care a avut ca obiect acțiunea formulată de reclamant pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare a imobilului din litigiu.

De asemenea, s-a reținut că, deși, pârâta nu și-a executat integral obligațiile asumate nici ulterior datei de 30 iulie 2011, iar reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile privind plata integrală a prețului, conform statuărilor din litigiul anterior, faptul că în acel dosar nu s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, nu exclude incidența dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât în mod corect, excepția a fost invocată din oficiu și admisă de prima instanță.

Deși, sub imperiul Decretului nr. 167/1958 în vigoare până la data de 1 octombrie 2011, prescripția extinctivă era reglementată prin norme imperative care instituiau obligația instanței de judecată de a cerceta dacă dreptul la acțiune este prescris iar, în considerarea caracterului absolut, peremptoriu al excepției procesuale de fond, aceasta putea fi invocată din oficiu de instanță, în orice fază procesuală, și în aceleiași condiții, și de partea interesată, în cauză, aceste dispoziții legale au fost greșit aplicate, cu consecința soluționării greșite a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului invocate din oficiu de prima instanță, cu privire la capetele de cerere care au avut ca obiect pretențiile solicitate de acesta circumscrise acțiunii în realizare, soluție menținută de instanța de apel.

Înalta Curte constată că deși, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 161 din 22 iunie 2020 a Curții de Apel Constanța s-a stabilit că niciuna dintre părți nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, a considerat relevant doar termenul prevăzut pentru finalizarea lucrărilor, care a expirat cel mai târziu la data încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, dată care marca și începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune pentru pretențiile pretinse de reclamant prin acele capete de cerere ale acțiunii introductive circumscrise unei acțiuni în realizare.

Deși, sunt corecte argumentele instanței de apel în sensul că ceea ce nu a format obiectul litigiului anterior nu poate fi opus cu putere de lucru judecat în cadrul prezentei proceduri judiciare, totuși, prin decizia menționată s-au reținut argumente relevante pentru soluționarea excepției prescripției și implicit a actului normativ care o reglementează.

Astfel, recurentul-reclamant a susținut, în mod constant, atât la prima instanță cât și prin apelul declarat, că termenul de prescripție nu a început să curgă în anul 2009 pentru că imobilul nu era finalizat, iar prin decizia anterior menționată s-a reținut că, deși, părțile nu și-au îndeplinit obligațiile contractuale asumate în termenele convenite, acestea și-au manifestat în continuare disponibilitatea încheierii contractului, însă nu au ajuns la un acord, iar imobilul nu mai este în circuitul civil, motiv pentru care s-a respins acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Aceste statuări, care au intrat în puterea lucrului judecat conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ., confirmă susținerile recurentului-reclamant cu privire la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune și aplicării în cauză a Decretului nr. 167/1958, în sensul că termenul de prescripție nu a început să curgă în anul 2009 pentru că la data convenită de părți pentru predarea imobilului, acesta nu era finalizat, iar intimata-pârâtă a reiterat acordul privind transferul dreptului de proprietate, divergența părților fiind în legătură cu diferența de preț, conform deciziei pronunțate în litigiul anterior.

Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe care a invocat din oficiu și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele de cerere din acțiunea reclamantei circumscrise acțiunii în realizare, critica de nelegalitate derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material cuprinse în prevederile Decretului nr. 167/1958, fiind fondată.

Spre deosebire de aceste norme, în actuala reglementare, excepția prescripției extinctive are în conformitate cu dispozițiile art. 2512 și art. 2513 C. civ., caracter relativ ceea ce semnifică faptul că excepția poate fi invocată numai în prima instanță sau cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate de partea în folosul căreia curge, nu și din oficiu de instanța de judecată.

În cauză, pârâta nu a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, astfel încât aceste dispoziții legale nu sunt incidente și, prin urmare, analiza ipotezelor în care acestea devin aplicabile e inutilă și lipsită de interes juridic.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, s-a invocat nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, fără o dezvoltare corespunzătoare a criticii ceea ce exclude o analiză a acestuia.

În egală măsură criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind îmbogățirea fără justă cauză nu va fi analizată în condițiile în care s-a reținut ca fiind fondate criticile privind soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 497 Înalta Curte va admite recursul recurentului-reclamant, va casa în parte decizia instanței de apel, și fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. va trimite cauza spre o nouă judecată Tribunalului București pentru soluționarea pe fond a acțiunii reclamantului cu privire la capetele de cerere circumscrise acțiunii în realizare, care în mod greșit au fost respinse ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Cu aplicarea art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., vor fi analizate toate motivele, cererile și apărările formulate de părți și vor administrate toate probele necesare justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 635 din 26 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și, în consecință:

Casează în parte decizia atacată cu privire la apelul reclamantului și sentința civilă nr. 1269 din 06 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și trimite cauza pentru o nouă judecată Tribunalului București, secția a VI-a civilă în vederea soluționării în parte a acțiunii formulate de reclamantul A.. Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate și ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 19 martie 2024.