ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1963/2022

Ședința publică din data de 11 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 1 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata penalităților în cuantum de 78.000 Euro și 15.000 RON pentru depășirea termenului final de realizare a lucrărilor prevăzute în Contractul de prestări servicii pentru imobilul din B-dul x, nr. 1/IX, Voluntari, Ilfov; reducerea prețului prevăzut în Contractul de prestări servicii pentru imobilul din B-dul x nr. 1/IX, Voluntari, Ilfov cu 400 RON - proporțional cu contravaloarea lucrărilor stabilite în sarcina pârâtei, dar neefectuate de aceasta (ci de reclamantă), respectiv obținerea autorizației de construire, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270, art. 1538 și următoarele, art. 1551 alin. (2) C. civ.

La 27 septembrie 2017, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 121.224 RON reprezentând penalități de întârziere calculate și datorate conform art. 5 pct. 5.6.1. din Contractul de prestări servicii x/22.05.2015.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins cererea de suplimentare a probatoriului constând în administrarea probei testimoniale, suplimentarea interogatoriului, formulate de reclamanta A. S.R.L., ca nefiind utile și concludente. Totodată, față de cererea de administrare a probei cu expertiză tehnică de specialitate în domeniul energetic, formulată de aceeași parte, instanța a respins-o ca fiind neconcludentă.

Prin sentința civilă nr. 3527 din 23 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea reconvențională.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din 18.09.2018, reclamanta-pârâtă A. S.R.L. a formulat apel, solicitând admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței apelate și admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe, pârâta-reclamantă B. S.R.L. a formulat apel incident, solicitând modificarea parțială a hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii cererii reconvenționale și menținerea, în rest, a hotărârii instanței de fond.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Curtea a respins excepția inadmisibilității apelului incident, a acordat cuvântul pe probatoriu și a amânat pronunțarea în cauză la 27 iunie 2019.

Prin încheierea din 27 iunie 2019, Curtea a încuviințat pentru apelanta reclamantă proba cu înscrisuri, interogatoriu, proba testimonială și expertiza în domeniul electroenergetic, cu obiectivele propuse prin apel, iar, pentru apelanta pârâtă, a încuviințat proba testimonială. Totodată, a dispus comunicarea unei copii a interogatoriului propus de apelanta reclamantă către apelanta pârâtă.

Prin încheierea din 19 septembrie 2019, Curtea a dispus citarea martorului propus de apelanta reclamantă, iar, în ceea ce privește proba cu expertiză încuviințată la termenul anterior, instanța a procedat la desemnarea aleatorie a expertului în specialitatea electroenergetică, încuviințând, totodată, pentru fiecare parte câte un expert parte.

Prin încheierea din 25 iunie 2020, Curtea a invocat din oficiu decăderea apelantei-pârâte din dreptul de a formula obiecțiuni și a constatat că partea este decăzută din dreptul de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză pentru considerentele arătate în încheiere. Totodată, a dispus îndreptarea omisiunii strecurate în încheierea de la termenul anterior, în sensul că s-a invocat decăderea apelantei-pârâte din dreptul de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză. De asemenea, a dispus efectuarea unui referat de către grefierul de ședință, după ascultarea înregistrării ședinței de judecată, în care să se menționeze exact susținerea părții.

Prin decizia civilă nr. 970/2020 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din data de 18.09.2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017.

A admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3527/23.11.2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 35.880 euro și 6900 RON reprezentând penalități pentru perioada 12.07.2016-11.10.2016.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8513,60 RON cheltuieli de judecată, din care 4513,60 RON taxă de timbru și 4000 RON onorariu de avocat.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

A respins, ca nefondat, apelul incident formulat de B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

A obligat apelanta pârâtă la plata către apelanta reclamantă a sumei de 4256,80 RON cheltuieli de judecată în apel, din care 2256,80 RON taxă timbru și 2000 RON onorariu expert.

A obligat apelanta reclamantă la plata către expert C. a sumei de 1000 RON reprezentând diferența de onorariu încuviințat de instanță.

Împotriva încheierilor de ședință din 27 iunie 2019 (din care face parte integrantă și încheierea de ședință din 13 iunie 2019), 19 septembrie 2019 și 25 iunie 2020, precum și a deciziei civile nr. 970/2020 din 23 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, pârâta-reclamantă B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii și a încheierilor recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul soluției pronunțate în apelul principal pe primul capăt de cerere al acțiunii introductive, precum și sub aspectul soluției pronunțate pe apelul incident, în cauză, susținând ca fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

După expunerea situației de fapt, în motivare, recurenta a arătat că, în esență, solicită instanței de recurs să constate că:

- instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii pronunțate, recurenta invocând în acest sens încălcarea regulilor de procedură aferente comunicării actelor de procedură, precum și încălcarea regulilor de procedură în privința admisibilității, încuviințării și administrării probelor – motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, precum și motive străine de natura pricinii, instanța de apel analizând și pronunțându-se, în mod eronat, pe aspecte străine de natura cauzei, respectiv pe aspecte cu care instanța nu a fost învestită, în acest fel instanța de apel denaturând obiectul/petitul cauzei cu care a fost învestită, sens în care a încuviințat și administrat probe care nu sunt utile și concludente în soluționarea cauzei – motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta invocând în acest sens faptul că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit normele cu privire la: dreptul la apărare - art. 13 C. proc. civ., contradictorialitate - art. 14 C. proc. civ., rolul judecătorului în aflarea adevărului - art. 22 C. proc. civ., comunicarea actelor de procedură - art. 153, 154, 158 și art. 159 C. proc. civ., admisibilitatea, încuviințarea, administrarea și aprecierea probelor - art. 255, 258, 260, 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., interpretarea contractelor - art. 1266 C. civ., principiul libertății contractuale - art. 1169 C. civ., principiul forței obligatorii a contractelor - art. 1270 C. civ., clauza penală - art. 1538 C. civ., cumulul penalităților cu executarea în natură - art. 1539 C. civ. și daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești - art. 1535 C. civ. - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la soluția pronunțată în apelul principal pe primul capăt de cerere al acțiunii introductive, recurenta arată că înțelege să critice hotărârea instanței de apel sub aspectul incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că, prin clauzele Contractului de prestări servicii x/22.05.2015, condițiile efectuării și recepționării lucrărilor în discuție sunt foarte clar stabilite, motiv pentru care nu se impune decât verificarea îndeplinirii acestor dispoziții contractuale. Consideră că, față de petitul acțiunii introductive, este esențial a se verifica dacă s-a depășit termenul de realizare a lucrărilor, dacă această depășire este imputabilă exclusiv recurentei și dacă aceste lucrări s-au recepționat și în ce condiții, precum și dacă s-au identificat și cuantificat lucrări rămase nerealizate.

Față de această situație, solicită instanței de recurs să constate că, în primul rând, instanța de apel în mod eronat a încuviințat probe intimatei A. S.R.L. în lipsa unei teze probatorii clare și explicite care să aibă legătură cu pretențiile expuse în petitul acțiunii introductive, instanța de apel încuviințând administrarea unui probatoriu inutil și neconcludent soluționării cauzei, prin trimitere exclusivă la "susținerile din motivele de apel", nicidecum la o teză probatorie în forma menționată anterior.

În acest sens, recurenta face trimitere la încheierea de ședință din 27.06.2019, arătând că, potrivit dispozițiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 258 alin. (1) din același Cod, probele se pot încuviința numai dacă îndeplinesc cumulativ condițiile de a fi admisibile potrivit legii și de a duce la soluționarea cauzei, sens în care instanța este obligată să analizeze, anterior încuviințării, dacă proba propusă este legală, este verosimilă, are legătură cu obiectul litigiului și dacă poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei.

Mai mult decât atât, susține că, potrivit art. 258 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor fi dovedite, adică teza probatorie, ceea ce, în situația de față, nu există, instanța de apel făcând trimitere exclusivă la "susținerile din motivele de apel", neindicând, în concret, nicio teză probatorie.

Or, în lipsa indicării unei teze probatorii clare și explicite, care să aibă legătură cu pretențiile expuse în petitul acțiunii introductive, coroborat cu faptul că susținerile din motivele de apel, pe care instanța de apel își justifică încuviințarea dată, vizează aspecte care exced atât petitului acțiunii, cât și obligațiilor contractuale asumate de recurentă în raporturile cu societatea A. S.R.L., recurenta susține că instanța de apel a încuviințat un probatoriu cu încălcarea regulilor de procedură aferente admisibilității și încuviințării probelor, astfel cum sunt statuate prin dispozițiile art. 255 și art. 258 C. proc. civ., încuviințând în acest sens proba cu interogatoriu, proba testimonială cu doi martori, precum și proba cu expertiza de specialitate în domeniul electroenergetic, probe inutile și neconcludente soluționării cauzei.

În acest sens, recurenta face trimitere la încheierea de ședință din 27.06.2019, precum și la încheierea de ședință din 19.09.2019 .

Mai mult decât atât, recurenta arată că, în ceea ce privește proba testimonială încuviințată intimatei A. S.R.L., instanța de apel a ignorat cu bună știință faptul că martorul se circumscrie dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., anume că se află în legături de interese cu intimata A. S.R.L., fiind administratorul societății de la care intimata a achiziționat și care i-a montat panourile fotovoltaice.

Totodată, a arătat că, în prezent, martorul este persoana desemnată de intimata A. S.R.L. cu exploatarea întregii instalații aferente parcului fotovoltaic, asigurând mentenanța parcului fotovoltaic aparținând intimatei, serviciu pentru care este remunerat de intimată, fapt care determină legăturile de interese cu intimata în sensul prevăzut de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., aceste aspecte fiind recunoscute atât de intimată prin probatoriul propus în apel, cât și de martor cu ocazia audierii sale.

În altă ordine de idei, solicită instanței de recurs să constate că instanța de apel face o gravă confuzie în ceea ce privește semnificație sintagmelor "conflict de interese" și "legături de interese", instanța de apel apreciind admisibilă proba cu acest martor prin raportare la faptul că nu există conflict de interese între acest martor și partea care l-a propus, sens în care recurenta face trimitere la încheierea de ședință din 19.09.2019 .

În al doilea rând, recurenta susține că instanța de apel nu a procedat la comunicarea raportului de expertiză întocmit în cauză și a cenzurat dreptul recurentei de a formula și susține obiecțiunile, deși instanța de apel acordase un termen de judecată exclusiv pentru acest motiv, aspecte care, în opinia autoarei recursului, echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialității, precum și a principiului egalității armelor. În acest sens, face trimitere la decizia nr. 3982/24.10.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, susține că nu i se poate imputa lipsa de diligență în privința obținerii raportului de expertiză, în condițiile în care, atât anterior termenului din 28.05.2020, cât și celui din 25.06.2020, a efectuat demersuri la instanță, solicitând inclusiv acces electronic la data de 11.05.2020 (când încă era stare de urgență datorită situației pandemice și activitatea/accesul la instanță era restricționat), cerere nesoluționată nici până în prezent, pentru ca, la data de 12.06.2020, prin propriile diligențe la arhiva instanței, să solicite o copie a raportului de expertiză, în posesia căreia a intrat, în fapt, abia la data de 15.06.2020, sens în care face trimitere la filele x și 179.

Întrucât, până la termenul din 28.05.2020, nu a obținut nicio informație pe acest aspect, recurenta afirmă că, la data de 27.05.2020, a formulat cerere de amânare a cauzei în vederea comunicării raportului și depunerii eventualelor obiecțiuni, cerere ce i-a fost încuviințată de instanța de apel, care a acordat un nou termen de judecată la data de 25.06.2020, exclusiv pentru aceste motive, sens în care face trimitere la încheierea de ședința din 28.05.2019 .

În continuare, menționează faptul că nici pentru acest termen nu i s-a comunicat raportul de expertiză în discuție, deși acest lucru se dispusese în mod expres prin încheierea de ședință din 28.05.2020, acest aspect rezultând din dovada de înmânare a actelor de procedură pentru termenul din 25.06.2020, de unde rezultă că i s-a comunicat exclusiv citația.

Având în vedere faptul că abia la data de 15.06.2020 a obținut, în fapt, prin propriile diligențe o copie a raportului de expertiză în discuție, recurenta arată că a procedat la formularea de obiecțiuni pe care le-a comunicat atât instanței, cât și părții adverse la data de 24.06.2020.

În acest context, arată că, la termenul din 25.06.2020, instanța de apel, invocând din oficiu decăderea sa din dreptul de a formula obiecțiuni, a decăzut-o în mod nelegal și abuziv din dreptul de a formula obiecțiuni, motivat de faptul că nu le-a depus la primul termen de judecată după depunerea raportului, precum și pentru nerespectarea termenului judecătoresc stabilit la termenul din 28.05.2020, sens în care recurenta face trimitere la încheierea de ședință din 25.06.2020 .

Sub acest aspect, învederează că instanța a omis faptul că primul termen de judecată după depunerea raportului a fost termenul din 28.05.2020, când nu îi fusese comunicat raportul de expertiză, motiv pentru care nu avea cum să formuleze obiecțiuni, necunoscând raportul de expertiză.

Mai mult, arată că, la termenul din 28.05.2020, contrar opoziției intimatei A. S.R.L., instanța de apel a și admis cererea de amânare a cauzei pe care a formulat-o la data de 27.05.2020, sens în care a dispus comunicarea raportului în vederea formulării de eventuale obiecțiuni cu 5 zile înainte de termen.

Față de cele anterior expuse, recurenta susține că, la termenul din 25.06.2020, instanța de apel nu mai avea posibilitatea să invoce din oficiu decăderea sa din dreptul de a formula obiecțiuni.

De asemenea, solicită instanței de recurs să constate apariția cel puțin surprinzătoare a unui referat al grefierului - fila x - întocmit la data de 26.06.2020, ulterior termenului din 25.06.2020, din conținutul căruia nu rezultă nici că apărătorul A. S.R.L. ar fi invocat decăderea sa din dreptul de a formula obiecțiuni și nici că instanța de apel ar fi prorogat discutarea acestei decăderi la termenul următor, aceste susțineri apărute ulterior judecății cauzei fiind, în opinia recurentei, inadmisibile față de momentul întocmirii lor, dar și fără sens față de dispozițiile instanței de la termenul din 28.05.2020.

Mai mult decât atât, arată că, potrivit acestui referat, poziția instanței a fost în sensul că "eventuala decădere ...va fi discutată la termenul următor ... dacă partea înțelege să invoce acest lucru", or, potrivit susținerilor recurentei, apărătorii A. S.R.L. nu au invocat decăderea în discuție, ci doar au luat act de sancțiunea decăderii din dreptul de a formula obiecțiuni, dispusă de instanța de apel.

În altă ordine de idei, solicită instanței de recurs să constate că, în fapt, la termenul din 25.06.2020, instanța de apel a invocat din oficiu decăderea sa din dreptul de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză, deoarece nu a fost de acord cu lăsarea dosarului la a doua strigare ca să se prezinte și apărătorii A. S.R.L., și nicidecum pentru motivele consemnate în încheierea de ședință din 25.06.2020, acestea nefiind puse în discuția părților, discuțiile purtându-se exclusiv pe decăderea invocată de instanța de apel din oficiu.

Mai arată că, astfel cum rezultă din consemnările existente la pagina 1 paragraful 5 din încheierea de ședință din 25.06.2020, inițial, instanța a specificat pretinsa omisiune din cuprinsul încheierii de ședință din 28.05.2020 cu privire la invocarea decăderii autoarei recursului din dreptul de a formula obiecțiuni de către partea adversă.

În combaterea celor reținute de instanța de apel, recurenta solicită instanței de recurs să constate faptul că nici potrivit consemnărilor existente în încheierea de ședință din 28.05.2020, nici potrivit Caietului grefierului și nici potrivit Referatului grefierului întocmit ulterior judecării cauzei, respectiv la data de 26.06.2020, nu rezultă că decăderea s-ar fi invocat de către partea adversă.

Așadar, solicită instanței de recurs să constate că această conduită a instanței de apel echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialității, precum și a principiului egalității armelor, fapt care, în opinia recurentei, atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a analizat și s-a pronunțat pe aspecte străine de natura cauzei, respectiv, pe aspecte cu care instanța nu a fost învestită, denaturând, astfel, obiectul/petitul cauzei cu care a fost învestită, sens în care a încuviințat și administrat probe care nu sunt utile și concludente în soluționarea cauzei.

În concret, sub aspectul nemotivării și/sau a motivelor contradictorii, recurenta a făcut trimitere la anumite paragrafe din hotărârea recurată:

- pagina 15 paragraful 8, unde, contrar susținerilor intimatei A. S.R.L., instanța de apel admite că autoarea recursului și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate față de aceasta, în sensul punerii în funcțiune și sub tensiune a postului de transformare în discuție, pentru ca la pagina 16 paragraful 4 din hotărârea recurată, instanța de apel să procedeze la calculul penalităților de întârziere ce i-au fost imputate, invocând nefuncționarea postului trafo anterior precizat;

- pagina 15 paragraful 9 din hotărârea recurată, unde arată că instanța a reținut faptul că nu poate fi avută în vedere afirmația societății A. S.R.L. cu privire la împrejurarea că postul de transformare nu a funcționat în mod corespunzător, pentru ca la pagina 16 paragraful 4 din hotărârea recurată, instanța de apel să procedeze la calculul penalităților de întârziere ce i-au fost imputate, invocând lipsa producerii de energie electrică de către societatea A. S.R.L.;

- pagina 16 paragrafele 3, 4 și 5 din hotărârea recurată, unde instanța de apel, deși a decis că datorează penalități de întârziere pentru perioada 12.07.2016 - 11.10.2016 determinate la valoarea întregului contract (încălcând principiul forței obligatorii a contractelor, respectiv voința expresă a părților exprimată în mod clar și explicit pe aspectul penalităților de întârziere datorate de executant în caz de depășire a termenului de realizare a lucrărilor), a efectuat un calcul care nu se circumscrie prevederilor contractuale (art. 5.1., prețul/valoarea contractului fiind de 78.000 Euro) neavând cum să rezulte suma dispusă prin hotărârea recurată. Astfel, recurenta solicită instanței de recurs să constate că, prin aplicarea formulei de calcul, rezultă suma de 35.100 euro, nicidecum 35.888 euro, cum, în mod eronat, a calculat instanța.

Mai mult decât atât, recurenta arată că nu cunoaște proveniența celor 6.900 RON, în condițiile în care valoarea contractului este de 78.000 euro.

Referitor la existența motivelor străine de natura pricinii în cadrul hotărârii recurate, recurenta invocă următoarele paragrafe care, în viziunea sa, exced atât obiectului cauzei, cât și obligațiilor contractuale pe care și le-a asumat în raporturile avute cu intimata:

- pagina 15 paragraful 9 din hotărârea recurată atestă că instanța de apel a analizat parametrii de funcționare a postului de trasformare sub aspectul producerii de energie electrică;

- pagina 15 paragraful 10 din hotărârea recurată atestă că instanța de apel a analizat cauzele nefuncționării în parametri normali a parcului fotovoltaic;

- pagina 16 paragraful 1 din hotărârea recurată atestă că instanța de apel a analizat destinația postului de transformare și valorile scăzute de energie electrică produsă de parcul fotovoltaic;

- pagina 16 paragraful 5 din hotărârea recurată atestă că, la calculația sumei datorate cu titlu de penalități de întârziere, instanța de apel a luat în calcul sume care exced "valorii contractului", aceasta din urma fiind reperul la care instanța de apel a apreciat că se impune a se face raportarea, contrar voinței părților care rezultă din dispozițiile contractuale incidente.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la dreptul la apărare - art. 13 C. proc. civ., contradictorialitate - art. 14 C. proc. civ., rolul judecătorului în aflarea adevărului - art. 22 C. proc. civ., comunicarea actelor de procedură - art. 153, 154, 158 și art. 159 C. proc. civ., admisibilitatea, încuviințarea, administrarea și aprecierea probelor - art. 255, 258, 260, 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., interpretarea contractelor - art. 1266 C. civ., principiul libertății contractuale - art. 1169 C. civ., principiul forței obligatorii a contractelor - art. 1270 C. civ., clauza penală - art. 1538 C. civ., cumulul penalităților cu executarea în natura - art. 1539 C. civ.

În concret, recurenta solicită să se constate că soluția pronunțată de instanța de apel are la bază un raport de expertiză care nu i-a fost comunicat niciodată, fapt care, în opinia sa, echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 13, 14, 153, 154, 158 și 159 C. proc. civ.

Totodată, reiterează solicitarea de a se constata că instanța de apel s-a raportat la probe neconcludente și inutile soluționării cauzei, atât față de petitul acțiunii introductive, precum și a motivelor de apel, cât și față de teza probatorie, care fie a fost lipsă, fie a fost străină de natura pricinii, prin această conduită instanța de apel depășindu-și limitele învestirii, fapt care, în opinia recurentei, echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 13, 22, 255, 258, 260, 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

De asemenea, solicită să se constate că instanța de apel a nesocotit principiul libertății contractuale statuat de dispozițiile art. 1169 C. civ., precum și principiul forței obligatorii a contractelor prevăzut la art. 1270 C. civ., prin aceea că a înlăturat și a reinterpretat clauza contractuală negociată și agreată în mod clar și explicit de părți la art. 6.2.8. din contractul în discuție, cu privire la posibilitatea beneficiarului de a solicita executantului penalități de întârziere pentru depășirea termenului de finalizare a lucrării.

Astfel, evocând dispozițiile art. 1270, 1202 și 1266 C. civ., arată că instanța de apel a intervenit în mod nejustificat în convenția părților, stabilind că, în fapt, cuantumul penalităților solicitate de intimată prin acțiunea introductivă se determină prin raportare la valoarea contractului, ceea ce contravine celor negociate și agreate de părți prin dispozițiile art. 6.2.8. din contract.

De asemenea, recurenta solicită instanței de recurs să constate că, prin decizia recurată, instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile legale aferente "clauzei penale", temei de drept al pretențiilor intimatei, respectiv art. 1538 și următoarele din C. civ., instanța de apel apreciind, contrar acestor dispoziții legale, faptul că intimatei i se cuvin penalitățile de întârziere solicitate.

Astfel, susține că instanța de apel a ignorat faptul că dispozițiile art. 1539 C. civ. limitează și condiționează posibilitatea de a cumula penalitățile cu executarea în natură.

Sub acest aspect, recurenta subliniază că, în speță, suntem în situația în care intimata a acceptat fără rezerve executarea lucrării, acest aspect fiind confirmat atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, fiind recunoscut inclusiv de intimată, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 19.09.2019, la dosarul cauzei existând și trei procese-verbale care atestă terminarea lucrării și punerea în funcțiune a acesteia fără obiecțiuni.

Conchizând, recurenta susține că, în lumina dispozițiilor art. 1539 C. civ., intimata nu mai are dreptul de a percepe penalități pentru depășirea termenului de realizare a lucrărilor, cu atât mai mult cu cât determinarea cuantumului acestor penalități se face exclusiv prin raportare la valoarea lucrărilor rămase nerealizate, lucrări cu privire la care nu s-a făcut dovada existenței și nici a valorii acestora.

Cu referire la soluția pronunțată în apelul incident, recurenta solicită să se constate că decizia a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești - art. 1535 C. civ., interpretarea contractelor - art. 1266 C. civ., principiul libertății contractuale - art. 1169 C. civ., principiul forței obligatorii a contractelor - art. 1270 C. civ., clauza penală - art. 1538 C. civ., cumulul penalităților cu executarea în natură - art. 1539 C. civ., în opinia recurentei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, recurenta precizează că pretențiile sale au ca fundament dispozițiile art. 5 pct. 5.6.1. din Contractul de prestări servicii x/22.05.2015, conform cărora "beneficiarul va plăti executantului, pentru întârzierea la plată, penalități de întârziere în cuantum de 0,5% din suma scadentă și neachitată, pentru fiecare zi de întârziere, de la scadență și până la plata integrală".

Mai arată că, potrivit dispozițiilor art. 5 pct. 5.4.3. și pct. 5.4.4. din Contractul de prestări servicii x/22.05.2015, 65% din valoarea contractului trebuia achitată în termen de maxim 3 zile de la data finalizării lucrărilor și punerii sub tensiune pe bază de proces-verbal de recepție, 5% din valoarea contractului urmând a se achita în termen de maxim 3 zile de la data semnării de către Beneficiar cu D. a Contractului de furnizare.

În acest context, afirmă că, pentru ultimele două tranșe aferente prețului contractului, a emis Factura nr. x/23.11.2016 în cuantum total de 164.930,70 RON, factură ce a fost achitată de A. S.R.L. la data de 19.04.2017, conform dovezii emise de E., atașată la dosar.

Fața de această situație de fapt, recurenta susține că în mod eronat instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, însușindu-și întocmai motivarea instanței de fond, în sensul că pretențiile aferente cererii reconvenționale se circumscriu dispozițiilor art. 1539 teza finală C. civ., respectiv faptul că recurenta a acceptat, fără rezerve, executarea obligației principale, motiv pentru care nu mai poate pretinde penalitățile ce fac obiectul cererii reconvenționale. Sub acest aspect, recurenta susține că instanța de apel a ignorat faptul că pretențiile sale nu se circumscriu clauzei penale prevăzute de art. 1538 C. civ., ci dispozițiilor art. 1535 C. civ., vizând situația în care o sumă de bani nu este plătită la scadență.

Astfel, recurenta solicită să se constate că dispozițiile art. 5 pct. 5.6.1. din Contractul de prestări servicii x/22.05.2015 reprezintă voința părților, tranșată contractual, cu scopul de a determina anticipat cuantumul despăgubirilor ce vor fi plătite de intimata A. S.R.L. în situația întârzierii la plată, motiv pentru care instanța nu poate lipsi această clauză de efectele juridice urmărite de părți, în caz contrar, fiind încălcate atât dispozițiile art. 1270 C. civ., cât și prevederile art. 1268 C. civ., precum și dispozițiile art. 1266 C. civ.

Evocând, totodată, dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ., recurenta subliniază că, în speță, dispozițiile legale anterior menționate s-au materializat prin inserarea art. 5 pct. 5.6.1. în Contractul de prestări servicii x/22.05.2015, aceste prevederi contractuale stabilind, fără echivoc, cuantumul daunelor moratorii convenite de părți, care depind de durata întârzierii la plată.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a achiesat în mod eronat la soluția instanței de fond, însușindu-și motivarea și sub aspectul că pretențiile formulate pe cale reconvențională nu au fost emise anterior declanșării litigiului, ci exclusiv în contextul declanșării litigiului de către apelanta-reclamantă. Sub acest aspect, arată că instanța de apel a ignorat faptul că are libertatea legală de a pretinde aceste penalități de întârziere în termenul legal de prescripție de 3 ani care, la momentul formulării cererii reconvenționale, nu era împlinit.

Totodată, solicită instanței de recurs să constate că, referitor la penalitățile de întârziere solicitate pe calea cererii reconvenționale, instanța de apel a apreciat în mod eronat incidența dispozițiilor art. 1539 C. civ., ignorând că, în speță, pretinderea acestor penalități nu este pe fondul neexecutării obligației principale de plată a apelantei - reclamante, ci ca urmare a executării cu întârziere a acestei obligații, aspect ce excede situației reglementate de art. 1538 C. civ., neplata unei sume de bani la scadență fiind circumscrisă situației statuate de art. 1535 C. civ., care vizează daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești.

La 8 aprilie 2021, intimata-reclamantă-pârâtă A. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului (pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.), iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 6 mai 2021, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că, față de apărările intimatei, înțelege să facă trimitere expresă la motivele de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Prin încheierea completului de filtru din 7 iunie 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la data de 11 octombrie 2022, ora 10:00, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate atât împotriva soluției pronunțate de instanța de apel pe apelul principal al reclamantei-pârâte A., cât și împotriva soluției pronunțate pe apelul incident (apelul propriu al pârâtei-reclamante B.).

Referitor la soluția pronunțată în apelul principal pe primul capăt de cerere al acțiunii introductive, recurenta arată că înțelege să critice hotărârea instanței de apel sub aspectul incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel în mod eronat a încuviințat probe intimatei A. S.R.L. în lipsa unei teze probatorii clare și explicite care să aibă legătură cu pretențiile expuse în petitul acțiunii introductive, instanța de apel încuviințând administrarea unui probatoriu inutil și neconcludent soluționării cauzei, prin trimitere exclusivă la "susținerile din motivele de apel", nicidecum la o teză probatorie, sens în care face trimitere la încheierea de ședință din 27.06.2019, precum și la încheierea de ședință din 19.09.2019 .

Mai mult decât atât, susține că, potrivit art. 258 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor fi dovedite, adică teza probatorie, ceea ce, în situația de față, nu există.

Mai mult decât atât, recurenta arată că, în ceea ce privește proba testimonială încuviințată intimatei A. S.R.L., instanța de apel a ignorat cu bună știință faptul că acest martor se circumscrie dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv că se află în legături de interese cu intimata A. S.R.L., sens în care face trimitere la încheierea de ședință din 19.09.2019 .

Răspunzând criticilor formulate, Înalta Curte reține că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop utilitatea probelor, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Prin urmare, știut fiind faptul că instanța de apel este suverană în a aprecia oportunitatea și utilitatea administrării probelor, măsurile instanței care privesc modul de administrare a probatoriului reprezintă un aspect de netemeinicie, ce nu poate fi primit și analizat în actualul cadru procesual.

În altă ordine de idei, se reține că, potrivit art. 258 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora.

Verificând în concret, modalitatea în care instanța de apel și-a îndeplinit obligația de motivare a încheierii prin care a fost încuviințat probatoriul, Înalta Curte reține că, prin încheierea de ședință din 27 iunie 2019, Curtea de Apel București a încuviințat pentru apelanta-reclamantă proba cu înscrisuri, interogatoriu, proba testimonială cu martorul F. și expertiza în domeniul electroenergetic, cu obiectivele propuse prin apel și, totodată, a încuviințat pentru apelanta pârâtă proba testimonială cu martorul G. (înlocuit cu un alt martor în urma discuțiilor avute la termenul din 19.09.2019, conform încheierii de ședință de la acea dată). Față de solicitarea pârâtei cu privire la rectificarea încheierilor din 13.06.2019 și 27.06.2019, prin încheierea din 19.09.2019, autoarea prezentului demers judiciar a învederat că a solicitat proba cu înscrisurile administrate în fața instanței de fond, context în care Curtea a adus la cunoștința apărătorului apelantei pârâte că înscrisurile administrate în fața instanței de fond rămân câștigate cauzei.

De asemenea, se reține că, prin notele scrise depuse în acest sens pentru termenul din 27 iunie 2019, cu referire la probele pe care le-a propus, pârâta a solicitat ca, în susținerea întâmpinării și combaterea apelului principal, să îi fie încuviințat următorul probatoriu: înscrisuri și proba testimonială cu doi martori (pe care i-a indicat), precum și orice altă probă a cărei necesitate ar rezulta din dezbateri.

Așadar, chiar dacă la termenul din 19.09.2019, în urma discuțiilor purtate în contradictoriu sub aspectul tezelor probatorii și a probelor încuviințate, instanța de apel a revenit doar asupra martorului încuviințat inițial pentru apelanta-pârâtă, pe care l-a înlocuit cu cel de-al doilea martor propus, încheierea prin care au fost încuviințate probele în sine este cea din 27 iunie 2019 din care face parte integrantă încheierea din 13 iunie 2019, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 27 iunie 2019.

Însă, contrar afirmațiilor recurentei, instanța a arătat în cuprinsul încheierii recurate (din 27 iunie 2019) motivele care au fundamentat soluția de încuviințare a probelor solicitate de ambele părți, din acest punct de vedere încheierea fiind conformă exigențelor legale.

Astfel, în ceea ce privește proba cu înscrisuri, instanța a apreciat-o ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei. Referitor la proba cu interogatoriul intimatei pârâte, Curtea a apreciat-o ca fiind utilă soluționării apelului având în vedere susținerile din motivele de apel prin care se contestă data la care intimata pârâtă și-a îndeplinit obligațiile, precum și data la care a început să funcționeze în parametri normali punctul trafo. Cu privire la proba testimonială, Curtea a apreciat că, pentru lămurirea situației de fapt, în raport de susținerile apelantei, se impune audierea martorului F., apreciind că acesta este în măsură să ofere detalii referitoare la modul de funcționare a postului trafo și a legăturii între funcționarea acestui post trafo și funcționarea panourilor fotovoltaice, iar în privința martorei H., față de împrejurarea că este angajata societății apelante, Curtea a constatat incidența dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., având în vedere poziția de opunere a intimatei la audierea acestui martor. Totodată, pentru egalitate de tratament și în combaterea apelului, Curtea a încuviințat și pentru intimată (pârâtă n.n.) proba testimonială cu martorul G. (înlocuit, ulterior, cu cel de-al doilea martor propus, în urma discuțiilor ce au avut loc la termenul din 19.09.2019).

Cât privește proba cu expertiză în specialitatea electroenergetică, Curtea, în considerarea susținerilor din apel și în raport de obiectivele propuse, a apreciat proba ca fiind pertinentă, concludentă și utilă cauzei, motiv pentru care a încuviințat-o cu obiectivele propuse de apelantă.

Însă, faptul că recurenta-pârâtă nu este mulțumită de considerentele pentru care instanța a încuviințat probatoriul administrat în cauză nu poate conduce la o soluție de casare a încheierii analizate.

Ca urmare, lipsa motivării detaliate a respectivei încheieri prin care au fost încuviințate probele nu atrage nulitatea încheierii interlocutorii atacate, cât timp rezultă că instanța a valorificat propunerile părților, precum și dezbaterile pe probatoriu de la termenul din 13 iunie 2019, iar încheierea cuprinde mențiunile prevăzute de art. 258 alin. (2) C. proc. civ., cu mențiunea că impunerea unui standard ridicat și excesiv cu privire la motivarea încheierii prin care se încuviințează probele ar putea ridica problema unei antepronunțări a instanței.

Cu referire la pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în privința martorului încuviințat intimatei (apelantei-reclamante), Înalta Curte reține că, inițial, conform celor consemnate în încheierea de ședință din 13 iunie 2019, titulara prezentului demers judiciar a solicitat respingerea probei cu interogatoriu, probei testimoniale și cu expertiză apreciind că nu sunt utile soluționării cauzei prin raportare la teza probatorie și la petitul acțiunii. Totodată, invocând dispozițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., a susținut că proba cu martori este inadmisibilă pe aspectele ce pot fi dovedite cu înscrisuri și, totodată, a apreciat că martorul indicat prin acțiunea introductivă (H. n.n.) intră sub incidența art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., fiind consilierul juridic al societății reclamante. Cu toate acestea, în ceea ce privește apelul propriu, a arătat că, pe apelul principal, în contraprobă, solicită audierea martorilor indicați în cererea de apel.

Chiar dacă, inițial, titulara recursului nu a exprimat nicio obiecțiune în privința celui de-al doilea martor propus de reclamantă, se constată că, deși se invocă încălcarea unui text din C. proc. civ., prin criticile formulate, recurenta tinde practic la reaprecierea probatoriului administrat de instanța de apel, sub aspectul admisibilității probei testimoniale în privința martorului încuviințat apelantei reclamante, critica fiind, în realitate o critică de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

Prin urmare, este lipsită de relevanță împrejurarea că, în accepțiunea recurentei, instanța de apel a făcut o confuzie în ceea ce privește semnificația sintagmelor "conflict de interese" și "legături de interese", atâta vreme cât, pentru verificarea unor astfel de legături între martorul încuviințat și partea care l-a propus, este necesară o reapreciere a materialului probator depus chiar de titulara prezentului demers judiciar în acest sens (conform celor susținute prin notele scrise pe admisibilitatea probelor propuse în apel - a se vedea fila x din vol. I dosar apel), aspect incompatibil cu specificul prezentei căi extraordinare de atac, în care se examinează exclusiv chestiuni de nelegalitate, și nu de netemeinicie.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că instanța de apel nu a procedat la comunicarea raportului de expertiză întocmit în cauză și i-a cenzurat dreptul de a formula și susține obiecțiunile, deși instanța de apel acordase un termen de judecată exclusiv pentru acest motiv, aspecte care, în opinia autoarei recursului, echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialității, precum și a principiului egalității armelor.

În concret, arată că, față de împrejurarea că abia la data de 15.06.2020 a obținut, în fapt, prin propriile diligențe, o copie a raportului de expertiză, a procedat la formularea de obiecțiuni pe care le-a comunicat atât instanței, cât și părții adverse la data de 24.06.2020. Or, având în vedere că, la termenul din 25.06.2020, instanța a invocat din oficiu sancțiunea decăderii din dreptul de a formula obiecțiuni, motivat de faptul că nu le-a depus la primul termen de judecată după depunerea raportului, precum și pentru nerespectarea termenului judecătoresc stabilit la termenul din 28.05.2020, recurenta susține că instanța de apel a decăzut-o în mod nelegal și abuziv din dreptul de a formula obiecțiuni, sens în care face trimitere la încheierea de ședință din 25.06.2020 .

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține, pentru început, că principiul egalității armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil – impune fiecărei părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cazul său în condiții care să nu o dezavantajeze substanțial în comparație cu partea adversă. Acest concept implică, de asemenea, în principiu, dreptul părților de a lua cunoștință de orice probă sau observație din dosar de natură a influența decizia și de a o discuta (cauza Muncaciu împotriva României, Hotărârea din 26.01.2016).

În speță, însă, conform încheierii din 25 iunie 2020, Curtea a constatat că pârâta (recurenta) este decăzută din dreptul de a formula obiecțiuni, întrucât raportul a fost depus la dosar la data de 20.03.2020, moment în care era instituită starea de urgență pe teritoriul României, prin Decretul Președintelui României nr. 190/16.03.2020, astfel că toate termenele au fost suspendate de drept.

Totodată, a reținut că, începând cu 15.05.2020 (ca urmare a încetării stării de urgență) a început să curgă termenul de 10 zile prevăzut la art. 336 C. proc. civ., termen calculat pe zile libere, care s-a împlinit pe data de 26.05.2020, eventualele obiecțiuni putând fi formulate la primul termen după data depunerii raportului de expertiză dacă a fost respectat termenul prevăzut la art. 336, iar, în privința împrejurării că la termenul anterior Curtea a dispus comunicarea raportului de expertiză către apelanta pârâtă, care nu a fost prezentă la acel termen, a reținut că aceasta nu semnifică o repunere în termenul de a formula obiecțiuni, ci doar respectarea dreptului la apărare, în sensul de a lua cunoștință de raportul de expertiză pentru a putea pune eventuale concluzii pe fondul celor două apeluri.

De asemenea, Curtea a apreciat că pârâta este decăzută din acest drept și ca urmare a faptului că aceasta nu a respectat termenul stabilit de instanță, termen judecătoresc, de depunere a eventualelor obiecțiuni la dosar, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul acordat.

Așadar, în ceea ce privește comunicarea raportului de expertiză, contrar susținerilor recurentei, se reține că instanța nu are obligația de a comunica raportul de expertiză depus cu respectarea termenului legal de 10 zile prevăzut de art. 336 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul stabilind acest interval de timp tocmai pentru a da posibilitatea părților de a lua cunoștință de expertiză până la termenul de judecată stabilit în cauză, garantându-se astfel dreptul de apărare al părților.

Prin urmare, numai dacă acest termen nu este respectat de către expert, instanța trebuie să asigure ambelor părți din proces posibilitatea de a lua cunoștință de actele depuse la dosar prin acordarea unui nou termen, deoarece respectarea principiului contradictorialității impune garantarea accesului liber la actele din dosar și acordarea unui timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi cunoscute.

În speță, însă, fără a nega sau contrazice aspectele esențiale reținute în motivarea sancțiunii decăderii, recurenta nu a adus niciun argument pertinent de natură a combate considerentele instanței de apel nici măcar față de nerespectarea termenului judecătoresc. Prin urmare, chiar dacă, potrivit propriilor afirmații, a luat cunoștință de raportul de expertiză la 15.06.2020, obiecțiunile depuse cu o zi înainte de termenul din 25.06.2020, în condițiile în care, la termenul din 28 mai 2020, instanța a acordat un termen judecătoresc (conform art. 180 alin. (1) C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite de lege ori de instanță), punând în vedere părților ca, în cazul unor eventuale obiecțiuni la raport, să le depună la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termen și să le și comunice reciproc, pentru a le putea discuta la termenul următor, termen care nu a fost respectat.

De asemenea, inadvertențele semnalate de recurentă sub aspectul unei eventuale decăderi (din dreptul de a formula obiecțiuni) invocate de partea adversă sau de instanță, din oficiu/prorogate la termenul din 28 mai 2020 sau a lipsei acestei mențiuni cu privire la termenul judecătoresc stabilit pentru depunerea eventualelor obiecțiuni nu sunt de natură a combate raționamentul instanței în privința decăderii reținute.

De altfel, lipsită de fundament este și afirmația recurentei potrivit căreia instanța de apel a invocat din oficiu decăderea din dreptul de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză pentru faptul că pârâta (titulara recursului de față) s-a opus lăsării dosarului la a doua strigare.

E adevărat că instanța a pus în discuție lăsarea dosarului la a doua strigare pentru a vedea dacă se prezintă apelanta reclamantă, propunere cu care pârâta (recurenta) nu a fost de acord, însă acest aspect nu îndrituiește recurenta să facă o astfel de afirmație, în condițiile în care, pe de o parte, pârâta și-a manifestat expres dorința de a nu se lăsa dosarul a doua strigare, iar instanța putea invoca din oficiu sancțiunea decăderii pârâtei din dreptul de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză, chiar și în lipsa părții adverse, a cărei prezență nu era absolut necesară.

Nu în ultimul rând, în același registru speculativ se înscrie și critica recurentei în ceea ce privește referatul grefierului. Așa cum rezultă din încheierea de ședință din 25.06.2020, acesta a fost întocmit la solicitarea instanței, evident după data la care a avut loc ședința, respectiv, la 26.06.2020 (a se vedea dosar apel) în scopul de a se menționa exact susținerea părții adverse. Prin urmare, chiar dacă referatul a