ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 306/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 306/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buhuși la 06.06.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L., D. S.R.L., E. și F., au solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 550.000 RON către A. S.R.L. și a sumei de 750.000 RON către B., cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputație, imagine, activitate publică (pentru reclamantul A. S.R.L.) și viață privată (pentru reclamantul B.).

Prin cererea din 25.08.2018, reclamanții au precizat temeiul de drept al acțiunii formulate - art. 1349 C. civ. - și au motivat în fapt demersul procesual.

Pârâții, prin întâmpinarea comună înregistrată la dosar la 14.01.2019, au invocat, în principal excepția prescripției dreptului la acțiune și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă și, în subsidiar ca nefondată, iar pârâții E., F. și D. S.R.L. au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Prin completarea la întâmpinarea înregistrată la dosar la 15.01.2019 pârâții au adus precizări sub aspectul motivelor de fapt și de drept cu privire la excepția prescripției acțiunii, au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. S.R.L. și au solicitat respingerea acțiunii formulate de această reclamantă împotriva pârâților.

Prin cererea înrgistrată la dosar la 26.01.2019, pârâții au invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Buhuși, față de valoarea obiectului cererii, raportat la prevederile art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ.

La 03.04.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâta C. S.R.L., iar reclamantul B. a solicitat respingerea ca nefondate a excepțiilor invocate de pârâta C. S.R.L. .

Prin sentința civilă nr. 228/2019 din 08 aprilie 2019, Judecătoria Buhuși a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția I civilă.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă la 15.04.2019, sub același număr, respectiv 1013/199/2018.

Prin încheierea de ședință din 16.09.2020, pentru introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtei E. (decedată la 02.07.2020), instanța a amânat cauza la 11.11.2020.

Prin notele de ședință depuse la termenul din 11.11.2020, G., H., I., J. - prin reprezentant legal F., în calitate de moștenitori ai pârâtei E., au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. S.R.L., excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin încheierea civilă nr. 39/11.11.2020, Tribunalului Bacău, secția I civilă a admis excepția necomptenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal la 02.04.2021, sub nr. x/2018*.

Prin cererea de actualizare și completare a pretențiilor, transmisă la dosar la 10.06.2021, prin poștă electronică, reclamanții au învederat că înțeleg, pe de o parte, să își actualizeze pretențiile, astfel:

- pentru B., de la suma de 550.000 RON la suma de 800.000 RON,

- iar pentru A. S.R.L., de la suma de 750.000 RON la suma de 950.000 RON.

Pe de altă parte, au formulat pretenții noi, în valoare de 900.000 RON daune morale și 400.000 RON daune materiale, repartizate în mod egal, urmare a executării silite în mod abuziv de către pârâți, astfel cum reiese din decizia pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Bacău.

Prin încheierea din 10.06.2021, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța a suspendat judecarea cauzei .

Deoarece părțile au eșuat în încercarea de mediere a conflictului, la 14.12.2021 reclamanții au depus la dosarul cauzei o cerere de repunere pe rol .

Prin încheierea din 03.02.2022, instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere pe rol și a menținut măsura suspendării cauzei, reținând că reclamanții nu au îndeplinit obligația timbrării cererii.

Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei încheieri a fost admis prin decizia nr. 217/2022 din 09.05.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Bacău, secția I civilă, încheierea atacată fiind casată, iar cauza trimisă pentru continuarea judecării.

Până la soluționarea cererii de recurs, reclamanții, la 07.02, respectiv 04.03.2022, au formulat alte două cereri de repunere pe rol a cauzei .

Prin încheierea din 09.06.2022, instanța, față de considerentele deciziei nr. 217/09.05.2022 a Curții de Apel Bacău, a reținut că cererile de repunere pe rol ulterioare cererii din 14.12.2021 au rămas fără obiect, a pus în discuția părților excepțiile invocate, a calificat excepția lipsei calității procesuale active ca fiind o apărare de fond și a rămas în pronunțare cu privire la excepțiile prescripției dreptului la acțiune, respectiv a lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 254 din 22 iunie 2022, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților F., G., H., I. și J. - prin reprezentant legal F., D. S.R.L., și a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu aceștia ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Totodată, a admis excepția prescripției dreptului la actiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel principal reclamanții, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței primei instanțe, retrimiterea pentru rejudecare la o instanță de fond egală în grad, de preferință Tribunalul Neamț sau Iași, iar în cazul reținerii spre rejudecare, au solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată inițial.

Pârâții au promovat apel incident împotriva considerentelor sentinței, solicitând admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei A. S.R.L., admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților F., G., H., I., J. - prin reprezentant F., iar pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondate, cererile de apel formulate în cauză.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanții, în temeiul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei pentru rejudecare la o altă instanță de fond egală în grad, de preferință la Curtea de Apel Iași sau, după caz, Tribunalul Iași, iar în cazul reținerii spre rejudecare, au solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată inițial la fond.

Prin memoriul de recurs, titularii căii de atac au susținut că motivarea instanței de apel în ce privește motivul de judecare de către tribunal a cauzei direct pe fond fără a se pronunța pe cererea de repunere pe rol, nu este corectă, făcându-se o confuzie de situații.

În plus, au afirmat că instanțele devolutive nu s-au pronunțat asupra chestiunii privind întreruperea prescripției prin acceptul pârâților privind suspendarea cauzei pentru o acțiune de mediere, accept care echivalează cu o recunoaștere tacită a pretențiilor deduse judecății.

Totodată, recurenții au menționat că instanțele devolutive nu s-au pronunțat nici pe motivul că excepțiile invocate de pârâți, printre care excepția prescripției, nu au fost invocate în termenul legal. Au arătat că, în cauză, au fost foarte multe termene iar dacă excepția prescripției ar fi fost invocată în termen s-ar fi evitat trenarea judecății.

Printr-o ultimă critică, au susținut faptul că instanțele devolutive au apreciat greșit momentul începerii cursului prescripției, reținând momentul pronunțării soluției din dosarul nr. x/2015, în loc de momentul comunicării către părți a solutiei din dosarul amintit.

Prin memoriul de recurs, recurenții au formulat și o cerere prin care au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2541 alin. (6) C. civ., respectiv a sintagmei potrivit căreia "întreruperea operează până la pronunțarea definitivă a instanței penale" și au solicitat suspendarea judecății cauzei până la pronunțarea definitivă a Curții Constituționale a României pe excepția de neconstitutionalitate.

În drept, au invocat dispozițiile art. 488 și urm. din C. proc. civ., art. 483 alin. (3) din același cod.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la 22.02.2023, intimații-pârâți au solicitat în principal, respingerea recursului ca nefondat, iar în subsidiar, în situația în care se va găsi întemeiată apărarea recurenților privind respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și se va admite recursul, au menționează că se opun trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Iași.

Totodată, au învederat că lasă la aprecierea instanței soluția asupra excepției de neconstituționalitate invocată de recurenți.

În susținerea apărărilor, în esență, intimații-pârâți au arătat că, prin încheierea din 09.06.2022 instanța de fond judicios a respins ca fiind rămase fără obiect cererile de repunere pe rol ulterioare celei din 14.12.2021, în raport de decizia nr. 217/09.05.2022 a Curții de Apel Bacău, prin care s-a dispus continuarea judecății pe fond, că excepțiile au fost invocate în termenul legal, că pronunțarea de către instanța de fond asupra excepției lipsei calității procesuale pasive după ce a admis excepția prescripției dreptului la acțiune nu atrage sancțiunea nulității hotărârii, precum și faptul că orice variantă s-ar adopta pentru determinarea momentului împlinirii termenului de prescripție dintre cele antamate în cauză - cel susținut de reclamanți, de pârâți, de instanța de fond sau de cea de apel - termenul de prescripție al dreptului la acțiune al reclamanților era împlinit la momentul învestirii instanței de judecată cu cererea ce formează obiectului litigiului.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raport, înregistrat la dosar la 12.07.2023, recurenții-reclamanți au învederat că sunt de acord cu concluziile magistratului-asistent raportor. Totodată, au depus o completare la excepția de neconstituționalitate.

Intimații-pârâți nu au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 13 februarie 2024.

Intimații-pârâți au înaintat la dosarul cauzei, la 30.01, respectiv la 05.02.2024, concluzii scrise.

Cererea privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2541 alin. (6) C. civ. a fost respinsă definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 820 din 16 aprilie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Analizând recursul formulat de recurenții-reclamanți, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși recurenții-reclamanți nu au circumscris criticile formulate împotriva deciziei recurate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., așa cum s-a reținut și prin raportul asupra admisibilității în principiu, argumentele critice sunt susceptibile a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 [privind judecata cererii de repunere pe rol], pct. 6 [nepronunțarea instanței asupra motivelor de apel invocate de reclamanți], și pct. 8 C. proc. civ. [aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2541 alin. (6) C. civ..].

În concret, printr-o primă critică, autorii recursului susțin faptul că motivarea curții de apel, în ce privește judecarea cauzei de către tribunal direct pe fond fără a se pronunța pe cererea de repunere pe rol, nu este corectă iar critica se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizată din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Acest motiv de casare are în vedere, cu excepția ipotezelor reglementate expres ca fiind alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Examinarea deciziei recurate relevă faptul că motivul de apel prin care reclamanții au susținut că instanța de fond nu a respectat decizia nr. 217/09.05.2022 a Curții de Apel Bacău pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care s-ar fi dispus continuarea judecății cererii de repunere pe rol, a fost respins de instanța de control judiciar pe considerentul că prima instanță a apreciat în mod just faptul că cererile de repunere pe rol, ulterioare primei cereri similare formulate, au rămas fără obiect în raport de cele reținute și dispuse prin decizia menționată.

Totodată, instanța de apel a arătat că, o disociere între data când se pune în discuție cererea de redeschiderea judecății cauzei și data judecării cauzei nu are niciun temei legal, instanța nefiind obligată să dea un nou termen de judecată după admiterea cererii de redeschiderea judecății, dacă nu există un motiv întemeiat, amânarea judecării cauzei având un caracter excepțional, neexistând nicio excepție prevăzută de lege prin care să se impună instanței ca la repunerea pe rol/redeschiderea judecății să dea, în mod automat, un nou termen pentru a se formula concluzii pe fondul cauzei.

Înalta Curte, în urma reevaluării actelor dosarului, reține caracterul nefondat al argumentelor privind judecata cererii de repunere pe rol.

Se constată că, în cauză, au fost formulate mai multe cereri de repunere pe rol.

Astfel, la 09.06.2021 reclamantul B. a formulat o cerere prin care a solicitat suspendarea cauzei motivat de faptul că părțile litigante au deschis pe rolul Biroului de Mediator K., cu privire la pretențiile deduse judecății, dosarul de mediere din 08.06.2020, iar prin încheierea din 10.06.2021, instanța a dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. .

Întrucât părțile au eșuat în încercarea de mediere a conflictului, la 14.12.2021 reclamanții au formulat o cerere de repunere pe rol, cerere respinsă ca neîntemeiată, prin încheierea din 03.02.2022 deoarece reclamanții nu au îndeplinit obligația timbrării.

Recursul declarat împotriva acestei încheieri a fost admis prin decizia nr. 217/2022 din 09.05.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Bacău, secția I civilă, încheierea atacată fiind casată, iar cauza transmisă pentru continuarea judecății.

Până la soluționarea cererii de recurs, reclamanții, la 07.02.2022, au formulat a doua cerere de repunere pe rol a cauzei, iar la 04.03.2022, o cerere de redeschidere a procesului . În acest context procesual, prin încheierea din 09.06.2022, prima instanța, față de considerentele deciziei nr. 217/09.05.2022 Curții de Apel Bacău, a învederat că cererile de repunere pe rol ulterioare cererii din 14.12.2021 au rămas fără obiect și, reținând că părțile au fost legal citate pentru acel termen, a procedat la continuarea judecății în sensul că a pus în discuția părților excepțiile invocate în cauză, a calificat excepția lipsei calității procesuale active ca fiind o apărare de fond și a rămas în pronunțare cu privire la excepțiile prescripției dreptului la acțiune, respectiv a lipsei calității procesuale pasive.

În aceste condiții, se observă că raționamentul expus de către instanța de control judiciar cu privire la motivul de apel invocat de reclamanți ce viza măsurile dispuse de prima instanța la termenul din 09.06.2022, este unul corect, având în vedere faptul că, odată dispusă continuarea judecății de către instanța de control judiciar, orice altă cerere de redeschidere a procesului, formulată ulterior, rămane fără obiect, ca efect al casării încheierii prin care cauza a fost suspendată și trimiterii cauzei spre continuarea judecății.

De asemenea, corect a reținut curtea de apel că legiuitorul nu a instituit o obligație pentru instanță ca, după admiterea unei cereri de redeschiderea judecății să amâne cauza și să stabilească un alt termen de judecată în vederea soluționării acesteia pe fond, dacă nu există un motiv întemeiat.

Normele C. proc. civ. reglementează în mod expres trei forme de amânare a judecății, respectiv amânarea la început ședinței (art. 220), amânarea prin învoiala părților (art. 221) și amânarea pentru lipsă de apărare (art. 222).

Or, motivul de amânare invocat de către reclamantul B., prezent în instanță la termenul din 09.06.2022, a fost acela că părțile ar fost citate pentru acel termen în vederea discutării celei de-a doua cereri de redeschide a procesului și nu pentru soluționarea primei cereri, astfel cum ar fi dispus Curtea de Apel Bacău prin decizia nr. 217/09.05.2022.

Distinct de faptul că, prin decizia menționată, Curtea de Apel Bacău a dispus continuarea judecării cauzei, în sensul de a se relua judecata procesului și nu doar judecarea primei cereri de redeschidere din 14.12.2021, reținând că "motivele temeinice" invocate de părți în susținerea unei cereri de amânare a judecății sunt apreciate de către instanța de judecată în funcție de situația concretă din dosar, Înalta Curte constată că prima instanță în mod judicios a apreciat că procedura de citare este îndeplinită și, întrucât nulitatea invocată era relativă, eventuala neregularitate s-a acoperit.

Cu privire la susținerile recurenților, Înalta Curte mai constată că acestea sunt speculative, în contextul în care instanța de control judiciar, după ce a casat încheierea inițială asupra cererii de repure pe rol, a dispus continuarea judecății. Nu pot fi primite aprecierile recurenților conform cărora această sintagmă "continuarea judecății" trebuia să fie interpretată ca fiind făcută exclusiv la soluționarea cererii de repunere pe rol după suspendare. O parte care solicită reluarea judecății după suspendare, formulând o cerere în acest sens, este prezumată că își dorește judecarea litigiului și este pregătită să pună concluzii asupra cererilor și excepțiilor care au fost ridicate în fața instanței până la acel moment procesual. Or, recurenții nu au afirmat că erau pregătiți procesual a pune concluzii doar asupra cererii de repunere pe rol și nici nu au indicat care anume ar fi fost motivele întemeiate pentru care nu ar fi fost avizați, din punct de vedere al dreptului la apărare, să dezbată, în contradictoriu cu partea adversă, cererile și excepțiile invocate în proces anterior suspendării și care, odată reluată judecata, trebuiau să fie puse în discuția părților, ceea ce s-a și întâmplat în concret.

Se observă, în acest context, opus susținerilor recurenților-reclamanți, că la termenul din 09.06.2022 prima instanță nu a procedat la soluționarea cauzei pe fond, ci a trecut la cercetarea procesului, ca etapă a procesului civil, punând în discuția părților excepțiile invocate și rămânând în pronunțare pe excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin urmare, instanța de fond a procedat la continuarea judecății din stadiul în care pricina a rămas anterior suspendării, așa cum au solicitat reclamanții prin cererea de repunere pe rol.

Din această perspectivă, instanța Supremă mai notează că judecata în primă instanță cunoaște două etape, și anume cercetarea procesului și dezbaterea procesului în fond.

În prima etapă, cea a cercetării, se îndeplinesc, la cererea părților sau din oficiu, acte de procedură în vederea pregătirii în fond a procesului, dacă este cazul. În vederea realizării acestui scop, instanța va rezolva excepțiile procesuale, va examina cererile de intervenție, va încuviința probele solicitate de părți pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii, va lua orice alte măsuri menite să pregătească dezbaterea în fond.

Apoi, astfel cum prevede art. 244 alin. (1) C. proc. civ., când judecătorul se socotește lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată și fixează termen pentru dezbaterea fondului în ședință publică.

Dezbaterile în fond poartă, potrivit art. 389 C. proc. civ., asupra împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept invocate de părți prin cererile lor sau, după caz, ridicate de instanță din oficiu. Ele au ca scop, pe de o parte, ca părțile să își poată susține pretențiile și apărările, iar pe de altă parte, dau posibilitatea instanței să pună eventualele întrebări cu privire la problemele de fapt și de drept pe care le apreciază relevante în cauză, dând posibilitatea părților să dea explicații, să furnizeze lămuriri și să formuleze apărări cu privire la reflecțiile preliminare pe care instanța le supune dezbaterii în această formă.

După închiderea dezbaterilor în fond, urmează etapa deliberării și pronunțării hotărârii.

Pornind de la aceste considerente teoretice, Înalta Curte reține că, în cauză, în fața primei instanțe, procesul nu a parcurs decât etapa cercetării judecătorești, fără a se trece în etapa dezbaterilor în fond, deoarece tribunalul, după ce a pus în discuția părților excepțiile procesuale invocate în cauză, a rămas în pronunțare asupra acestora, iar în urma deliberării le-a admis punând, astfel, capăt judecății.

În aceste condiții, instanța de recurs constată că nu s-a săvârșit nicio neregularitate procedurală de natură a vătăma vreun drept procesual al reclamanților-recurenți și care să antreneze nulitatea actelor de procedură săvârșite, astfel că nu poate primi cu temei criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează etapele procesului civil impuse de lege cu privire la activitatea de judecată.

Argumentele critice privind lipsa pronunțării de către instanțele devolutive cu privire la faptul că prescripția ar fi fost întreruptă prin acceptul părților de suspendare a cauzei pentru o acțiune în mediere, respectiv pe motivul că excepțiile invocate de pârâți, printre care excepția prescripției, nu au fost invocate în termenul legal, pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate poate fi invocat în situația în care hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Prin cererea de apel, reclamanții au criticat soluția primei instanțe, considerând că prescripția dreptului la acțiune a fost întreruptă odată cu acceptarea pârâților de a fi suspendată cauza pentru a urma procedura medierii, respectiv că excepția prescripției dreptului la acțiune este o excepție de întâietate față de excepția lipsei calității procesuale pasive și, prin urmare, instanța, admitând excepția prescripției nu mai trebuia să judece excepția lipsei calității procesuale pasive, precum și faptul că excepțiile nu au fost invocate în termenul legal.

Astfel, ce se reproșa primei instanțe era, în primul rând, ignorarea faptului că excepțiile nu au fost invocate în termenul legal, ordinea de prioritate în soluționarea excepțiilor procesuale invocate în cauză, respectiv soluționarea eronată a excepției prescripției dreptului la acțiune întrucât prescripția ar fi fost întreruptă ca urmare a deschiderii dosarului de mediere pentru pretențiile deduse judecății.

Astfel, sub un prim aspect, din actele dosarului se constată că pârâții, prin întâmpinarea comună înregistrată la dosar la 14.01.2019, au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind prescrisă, și în subsidiar ca nefondată, iar pârâții E., F. și D. S.R.L. au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În condițiile în care termenul de 25 de zile prevăzut în cuprinsul art. 201 C. proc. civ. în care pârâții trebuiau să formuleze întâmpinare la cererea de chemare în judecată s-a împlinit la 14.01.2019 [cererea de chemare în judecată fiind comunicată pârâților la 17.12.2018 ], iar întâmpinarea a fost predată firmei de curierat la 10.01.2019, se impune a se reține faptul că excepțiile au fost invocate în termen, criticile reclamanților sub aspectul tardivității formulării apărărilor de către pârâți fiind nefondate.

Totodată, se observă că reclamanții, prin răspunsurile la întâmpinare înaintate la dosar au solicitat respingerea excepțiilor ca nefondate, iar nu ca tardiv formulate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reamintește că excepția prescripției dreptului material la acțiune, deși este o excepție relativă, de ordine privată, are un regim juridic distinct de invocare, reglementat în art. 2513 C. civ., care stabilește că aceasta trebuie invocată prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Pe de altă parte, fiind o excepție absolută, excepția lipsei calității procesuale urmează regimul juridic instituit de art. 247 alin. (1) C. proc. civ., putând fi invocată în orice starea a procesului.

Sub al doilea aspect, potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, "Termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere în oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege".

Din procesul-verbal de închidere a procedurii medierii încheiat la 30.08.2021 în baza contractului de mediere din 08.06.2021 reiese faptul că termenul de prescripție a dreptului la acțiune putea fi, eventual, suspendat, și nu întrerupt cum greșit se susține, începând cu 08.06.2021 până la 30.08.2021. Un astfel de incident - suspendarea termenului de prescripție al dreptului la acțiune - ar fi putut interveni însă numai dacă părțile, anterior sesizării instanței de judecată, ar fi fost de acord să participe efectiv la procedura de mediere, semnând un contract de mediere în acest sens cu mediatorul agreat de ele. Simpla participare însă la ședința de informare asupra avantajelor medierii, neurmată de semnarea unui contract de mediere care să aibă ca efect demararea procedurii non-judiciare a medierii, nu produce însă niciun efect asupra curgerii termenului de prescripție.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 2534 alin. (1) C. civ., "de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare" însă, în ipoteza analizată, în mod just instanțele de fond au constatat că nu s-a ivit cazul de suspendare a curgerii termenului invocat de reclamanți.

Cum în cauză s-a reținut că termenul de prescripție era împlinit la data învestirii instanței de judecată, argumentele expuse privind o eventuală întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție nu pot fi primite.

Din perspectiva criticilor recurenților privind ordinea de soluționare a excepțiilor, instanța supremă reține că atât excepția prescripției dreptului la acțiune, cât și excepția lipsei calității procesuale pasive sunt excepții de fond, peremptorii, cu rolul de a împiedica judecata pe fond.

Fiind invocate simultan mai multe excepții de același fel, față de dispozițiile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., ordinea de soluționare a acestora se determină de către instanța de judecată în funcție de efectele pe care le produce fiecare.

Astfel, între excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției, primează excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât verificarea prescripției, ca sancțiune aplicată dreptului material la acțiune, este precedată de necesitatea stabilirii titularului dreptului sancționat prin prescripției, la a cărui pasivitate aceasta trebuie raportată. Această concluzie se impune și din perspectiva faptului că soluționarea excepției prescripției implică totodată și examinarea posibilelor acte de întrerupere ori suspendare ale cursului prescripției, care trebuie să provină de la părțile raportului juridic, astfel că, prealabil verificării termenului de prescripție și a eventualelor acte de întrerupere sau de suspendare, este necesar a se stabili dacă există o similitudine între cadrul procesual stabilit de reclamant, din perspectiva părților procesului, și părțile raportului juridic dedus judecății.

Așa fiind, stabilind corect ordinea de soluționare a excepțiilor invocate, se constată că instanța de fond a procedat în mod judicios la pronunțarea mai întâi asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților F., G., H., I. și J. - prin reprezentant legal F., D. S.R.L., apreciind că această excepție primează față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, prescripția neputând fi analizată decât în raport de persoana care are calitate procesuală în cauză.

Prin urmare, susținerile reclamanților potrivit cărora prima instanță, admitând excepția prescripției nu mai trebuia să judece excepția lipsei calității procesuale pasive apar ca nefondate.

Printr-o ultimă critică, ce poate fi încadrată în cazul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți reproșează instanțelor devolutive faptul că au reținut greșit momentul începerii cursului prescripției, respectiv de la data pronunțării de către judecătorul de cameră preliminară a soluției în dosarul penal nr. x/2015, în loc de momentul comunicării către părți a acesteia.

Critica și argumentele recurenților nu pot fi însă primite.

Din împrejurările faptice reținute de instanțele de fond se constată de către instanța de recurs că plângerile penale formulate de petenții C. S.R.L., respectiv de B., ce au făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2013, respectiv nr. 116/P/2014, au fost reunite sub nr. x/2013 prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Buhuși din 22.10.2014.

Această plângere a fost respinsă la 04.06.2015 prin încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Buhuși, iar ordonanțele de clasare nr. 1158/P/19.01.2015 și nr. 9/II/2/27.05.2015 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Buhuși menținute.

În speță, raportat la obiectul litigiului - acțiune în daune delictuale - sunt aplicabile dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., ce reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Legea prevede două momente alternative din care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită: momentul subiectiv (acela în care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) și momentul obiectiv (acela în care păgubitul ar fi trebuit să cunoască, după împrejurări, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea).

În ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripție, legiuitorul român a legat începutul prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, iar nu de nașterea dreptului subiectiv material. Astfel, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deși - în mod obiectiv - dreptul la acțiune ar trebui considerat că a luat naștere de la acea dată, la fel ca și dreptul subiectiv la reparație, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea fiind și în măsură să acționeze, deoarece numai în aceste condiții titularul dreptului la reparație cunoaște despre dreptul său la acțiune și poate fi sancționat pentru eventuala pasivitate culpabilă.

Deși existența plângerii penale formulată de pârâtul C. S.R.L. împotriva reclamanților și exercitarea actelor de procedură consecutive aceteia (faptele ilicite pretins săvârșite) au fost cunoscute de aceștia la un moment anterior soluționării definitive a cauzei penale, până la momentul la care instanța penală a soluționat plângerea cu caracter definitiv se poate aprecia că existat un dubiu asupra eventualului caracter ilicit al faptei, dubiu care împiedica reclamanții să acționeze în instanța civilă.

În speță, prin acțiune, nu s-a reproșat pârâților simpla formulare a unei plângeri penale, ci exercitarea acestui drept în mod abuziv pentru presupuse fapte penale, ce s-au dovedit a fi nefondate, șicanatorii, defăimătoare, însă toate aceste fapte au fost cunoscute de reclamanți anterior soluționării definitive a plângerii de către Judecătoria Buhuși.

De aceea, instanța de recurs apreciază că, de vreme ce reclamanții cunoșteau încă anterior soluționării definitive a cauzei penale, atât existența faptelor cât și pretinsul prejudiciu moral încercat, termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii de față a început să curgă de la data soluționării definitive a cauzei penale, comunicarea sentinței Judecătoriei Buhuși către reclamanți neavând niciun efect asupra elementelor de fapt de care depinde începerea curgerii termenului de prescripție, respectiv cunoașterea autorului faptei și a prejudiciului încercat.

În consecință, Înalta Curte, în dezacord cu cele reținute de instanța de apel, față de inexistența cazului de întrerupere a prescripției prevăzut de dispozițiile art. 2541 alin. (6) C. civ., apreciază că reclamanții puteau cere antrenarea răspunderii civile delictuale, față de ei, a autorului plângerii penale, C. S.R.L., în termenul de trei ani ce a început să curgă de la data soluționării definitive a plângerii, acesta fiind momentul apt a configura existența și dimensiunile abuzului imputat pârâților.

Reținând, așadar, că termenul de prescripție nu a început să curgă de la momentul comunicării soluției pronunțate prin încheierea de cameră preliminară din dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Buhuși, ci de la momentul soluționării definitive a plângerii, respectiv de la data pronunțării, 04.06.2015, Înalta Curte constată că prezentul demers judiciar, inițiat la 05.06.2018, conform înscrisului aflat la dosar judecătorie, a fost demarat ulterior împlinirii termenului de prescripție de 3 ani, termen care s-a împlinit la data de 4 iunie 2018, conform algoritmului de calcul prev. de art. 2552 alin. (1) C. civ., soluția instanțelor de fond fiind legală și temeinică.

În raport de considerentele anterior expuse, reținând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. S.R.L. și B. împotriva deciziei nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. S.R.L. și B. împotriva deciziei nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2024.