ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2309/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 20.09.2019, sub nr. x/2019 (19.09.2019 data poștei), reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții: B. S.A., C., D., C., E. și F., a solicitat instanței să dispună obligarea în solidar a pârâților la repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă, estimat provizoriu la suma de 20000 euro - echivalentul a 94.800 RON (la care se adaugă și dobânda legală), ca urmare a încălcării de către pârâți a legislației în materie de concurență.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 101 și 102 TFUE, Directiva 2014/104/UE, O.U.G. nr. 39/2017, prevederile legale invocate în cerere, principiile generale ale dreptului.

Prin sentința nr. 1414/2020 din 6 august 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată de pârâtele D. și C., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtele B. S.A. și D..

Prin aceeași hotărâre, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtele B. S.A., D. și C. și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., D. și C., ca prescrisă.

Totodată, a luat act de renunțarea la cererea de chemare în judecată a pârâtelor E. și F..

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L a declarat apel, solicitând anularea sentinței apelate și transmiterea cauzei primei instanțe spre rejudecare.

La termenul din 23.09.2021, Curtea a acordat cuvântul părților asupra cererii de sesizare a C.J.U.E. cu întrebări preliminare și a amânat pronunțarea, succesiv, pentru data de 07.10.2021 și, ulterior, la data de 14.10.2021.

La 14.10.2021, conform încheierii de ședință de la acea dată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei A. S.R.L. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.

Prin încheierea de cameră de consiliu din 17.12.2021, au fost respinse, ca nefondate, cererile de recuzare a membrilor completului 5A, formulate de apelanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 2097A din 22 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1414 din 06.08.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații B. S.A., D. și C.; a anulat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii, pârâtele B. S.A., C. și D. au declarat recurs principal, prin care au solicitat casarea în tot a deciziei civile nr. 2097A/22.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019 și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel; cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, aferente tuturor fazelor procesuale, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În motivare, recurentele-pârâte au susținut incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 C. proc. civ.

În concret, recurentele au arătat că:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2528 C. civ., întrucât instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că termenul de prescripție de 3 ani ar curge de la data publicării deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Recurentele au învederat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, data la care intimata a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea este data emiterii deciziei din 19.07.2016 și publicării comunicatului de presă, la acest moment fiind disponibile publicului larg toate elementele necesare pentru ca intimata să-și poată evalua poziția cu privire la prejudiciul suferit ca urmare a înțelegerii anticoncurențiale.

În acest sens, arată că elementele definitorii ale Deciziei Comisiei Europene au fost publicat pe site-ul acesteia la data de 19.07.2016 prin intermediul comunicatului de presă, moment în care aceste informații au fost disponibile și accesibile tuturor celor interesați; comunicatul de presă emis de către Comisia Europeană este o informație publică, accesibilă pe un mijloc de comunicare în masă folosit de către Comisia Europeană pentru a comunica tuturor celor interesați actualizări/informații cu privire la activitatea sa; comunicatul de presă face referire la posibilitatea terților de a obține despăgubiri, astfel încât însăși Comisia Europeană apreciază că există suficiente elemente în cadrul documentelor publicate la acel moment pentru a fi de interes pentru cei care posibil au fost prejudiciați; comunicatul de presă cuprindea elementele definitorii ale Deciziei Comisiei Europene și informații detaliate despre fapta sancționată, care permiteau celor interesați (inclusiv intimatei) să evalueze dacă practicile în cauză le-au cauzat prejudicii și să identifice întreprinderile răspunzătoare: entitățile sancționate, inclusiv entitățile G.; descrierea pieței; aspecte privind investigația și etapele desfășurate; fapta - detalii ample despre forma încălcării, inclusiv despre schimbul de informații realizat (modalitate de realizare și analiză), produsele vizate, întâlnirile dintre companii; durata faptei; amenda și modalitatea de calcul; informațiile relevante cuprinse în Comunicatul de presă fiind reproduse și în articole publicate de presa specializată.

Astfel, contrar considerentelor instanței de apel privind informațiile relevante cuprinse în comunicatul de presă, recurentele susțin că, analizând în detaliu informațiile disponibile la data de 19.07.2016, terții interesați (inclusiv intimata) aveau posibilitatea (i) de a evalua dacă au fost afectați în vreun fel de fapta anticoncurențială și (ii) de a identifica întreprinderile care răspund pentru posibilele prejudicii, iar informațiile disponibile ulterior nu erau în măsură să schimbe analiza pe care un terț afectat ar fi făcut-o cu privire la posibilitatea de a introduce o acțiune în instanță.

În continuare, recurentele evidențiază faptul că în C. civ. nu este descris în mod specific momentul de la care începe să curgă prescripția, legiuitorul alegând o formulare generală care să poată fi aplicată de la caz la caz.

Așa fiind, apreciază că atâta vreme cât intimata ar fi putut la data de 19.07.2016 să evalueze propria situație, acesta este momentul de la care reclamanta "a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

De asemenea, contrar argumentelor instanței de apel privind momentul obiectiv la care persoanele vătămate sau interesate pot și trebuie să cunoască prejudiciul și persoanele responsabile potrivit art. 2528 C. civ., recurentele susțin că relevant în cauză este faptul că terții au avut posibilitatea de a fi informați despre această investigație din surse publice, respectiv comunicatul de presă ce conținea informații detaliate despre fapta sancționată.

Mai mult, în accepțiunea recurentelor, în calitate de profesionist care acționează în domeniul transportului de marfă, achiziționând periodic camioane, reclamantul trebuia și putea să cunoască faptul că principalii șase producători europeni de camioane au fost amendați de Uniunea Europeană cu amenzi record, informație popularizată masiv în presa locală și internațională în perioada respectivă - anul 2016.

Astfel, arată că, în industria camioanelor era un fapt cunoscut că o autoritate de concurență investighează anumite încălcări ale regulilor de concurență și o decizie cu privire la această investigație ar fi fost așteptată de companiile active în această industrie.

Așadar, având în vedere modalitatea în care legiuitorul național a înțeles să stabilească începutul prescripției, recurentele apreciază că, la data de 19.07.2016, în spațiul public existau suficiente informații cu privire la amenda aplicată de către Comisia Europeană pentru a putea determina începutul cursului prescripției, astfel încât, în mod corect a stabilit prima instanță faptul că la data de 19.07.2016 "reclamantul putea cunoaște atât fapta ilicită, cât și identitatea autorilor acestei încălcări."

Recurentele subliniază că, în cuprinsul hotărârii recurate, instanța de apel a stabilit în mod nelegal faptul că termenul de prescripție de 3 ani ar curge de la momentul publicării deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prin urmare, reiterând faptul că intimata ar fi trebuit să cunoască toate detaliile care să îi permită să exercite în mod efectiv dreptul de a obține despăgubiri la data publicării comunicatului de presă, recurentele susțin că amânarea datei de începere a cursului de prescripție până la publicarea deciziei în J.O.U.E. este (i) contrară prevederilor C. civ. și (ii) încalcă principiul fundamental al securității juridice.

În acest sens, arată că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție se stabilește exclusiv prin raportare la momentul la care partea interesată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și întreprinderea răspunzătoare - această formalitate/opozabilitate asigurată de publicarea în J.O.U.E. nefiind prevăzută de C. civ. drept un criteriu relevant pentru începerea termenului de prescripție, nefiind permis a se adăuga la lege.

De asemenea, contrar concluziei instanței de apel, recurentele susțin că publicarea în J.O.U.E. nu este nici primul, nici singurul moment de la care "este în mod real posibilă cunoașterea în detaliu a faptei anticoncurențiale", în speță, o asemenea cunoaștere fiind posibilă încă de la data publicării comunicatului de presă.

Totodată, apreciază că aplicarea criteriului publicării în J.O.U.E. conduce nepermis la o prelungire excesivă și imprevizibilă a termenului de prescripție, față de împrejurarea că (i) este necesară o perioadă de timp suplimentară pentru traducerea în limbile oficiale și (ii) momentul publicării nu are loc la o dată precisă, Comisia având o marjă de apreciere cu privire la momentul publicării, fiind excesiv față de obiectivele prescripției, astfel cum este reglementată de C. civ.

Prin urmare, consideră că, în interpretarea dată de instanța de apel prin hotărârea recurată, termenul de prescripție curge de la un moment aleatoriu ce depinde de aprecierea Comisiei de a decide momentul publicării, contrar rațiunii legii și a instituției prescripției, astfel cum aceasta este reglementată de art. 2528 C. civ.

În acest sens, învederează că această entitate/Comisia Europeană are posibilitatea de a folosi în mod discreționar publicarea pe site ca mijloc de comunicare publică, sens în care evocă Regulamentul 1/2003 care prevede la art. 30 obligația Comisiei Europene de a publica deciziile sale, însă fără a preciza detalii despre modalitatea de publicitate, sugerând, așadar, libertatea acestei autorități de a alege comunicarea prin intermediul site-ului său, posibilitatea Comisiei de a publica decizii și pe site fiind confirmată și de standardele interne care reiterează jurisprudența Curții.

Astfel, în opinia recurentelor, amestecarea termenelor procedurale și substanțiale, așa cum a fost realizată prin hotărârea recurată, înfrânge obiectivele și natura prescripției (termen material de protecție) și conduce la o prelungire constantă a termenelor de prescripție într-un mod imprevizibil.

Totodată, referindu-se la faptul că, prin hotărârea recurată, instanța de apel arată că un argument suplimentar (în sensul că termenul de prescripție în prezenta cauză ar curge de la momentul publicării deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene) ar fi concluziile avocatului general prezentate la data de 28.10.2021 în cauza C-267/2020, concluzii care sunt în același sens, recurentele susțin că instanța de apel interpretează respectivele argumente în mod eronat, fără a ține cont de specificul prezentei cauze și de regimul național al prescripției.

Afirmând că acest argument suplimentar inclus în hotărârea recurată nu a fost pus în discuția contradictorie a părților, recurentele învederează că inclusiv aceste susțineri ale instanței de apel încalcă dispozițiile art. 2528 C. civ.

Astfel, recurentele susțin că, potrivit celor reținute de avocatul general în concluziile la care face referire Curtea de Apel, atunci când se stabilește dacă un regim de prescripție concret este în concordanță cu principiul efectivității, trebuie să se țină cont de toate prevederile din dreptul național care guvernează regimul prescripției, nefiind suficientă raportarea la un singur element (începutul termenului de prescripție).

În concret, arată că, în interpretarea și aplicarea concluziilor menționate, instanța ar fi trebuit să țină cont de particularitățile regimului prescripției din dreptul român, care prezintă diferențe importante față de regimul spaniol (analizat în cauza citată), cum ar fi durată termenului de prescripție (1 an în dreptul spaniol), data de la care începe să curgă termenul de prescripție (reglementată mai larg în dreptul spaniol).

În altă ordine de idei, recurentele susțin că art. 2528 din C. civ. reglementează atât un moment obiectiv ("păgubitul a cunoscut"), cât și un moment subiectiv ("păgubitul putea să cunoască") de la care se consideră că termenul de prescripție a început să curgă.

Or, chiar dacă momentul obiectiv ar putea să fie considerat ca fiind momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial, momentul subiectiv, anterior momentului obiectiv, este cel al publicării comunicatului de presă.

Din această perspectivă, recurentele conchid în sensul că, atâta vreme cât acest argument suplimentar inclus în hotărârea recurată încalcă vădit prevederile art. 2528 C. civ., în mod nelegal instanța a apreciat că, în speță, s-ar aplica concluziile avocatului general din Cauza C267/2020.

În subsidiar, apreciază că, deși poate oferi repere de analiză utile, opinia Avocatului General, spre deosebire de hotărârile Curții de Justiție pronunțate în procedurile de trimiteri preliminare, nu are forță obligatorie, concluziile acestuia nefiind obligatorii nici pentru Curte, a cărei abordare poate fi nuanțată/diferită.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susținut că hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Detaliind, recurentele au arătat că, deși, prin întâmpinarea la cererea de apel, au reiterat argumentele prezentate în fața primei instanțe cu privire la valoarea dezlegării date de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, instanța de apel a ignorat susținerile acestora privind incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în prezenta cauză.

În acest sens, arată că, în speța la care au făcut referire anterior și în raport de care au solicitat instanței de apel aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a arătat în mod expres faptul că momentul de la care se calculează termenul de prescripție de 3 ani este 19.07.2016.

Recurentele consideră că valoarea acestei analize și dezlegări de drept este importantă deoarece cazurile de acțiuni în despăgubire sunt rare, iar orice interpretare oferită deja poate contribui semnificativ la o interpretare consistentă a regulilor de concurență.

Totodată, afirmă că necesitatea unei interpretări consistente vine din obiectivul general în materie de concurență, de a menține coerența și uniformitatea aplicării dreptului Uniunii în materie de concurență cu a dreptului național corespunzător.

Așa fiind, apreciază că existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Din această perspectivă, susțin că principiul lucrului judecat împiedică contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau dezlegările în drept să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces.

Cum aceste aspecte țin de dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar Curtea de la Strasbourg a stabilit că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, recurentele conchid în sensul că nesocotirea acestor dispoziții legale de către instanța de apel atrage nelegalitatea hotărârii recurate, impunându-se admiterea recursului.

În continuare, subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susținut și că:

Hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța de apel a încălcat principiile contradictorialității și disponibilității, principii fundamentale al procesului civil.

Evocând dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) din C. proc. civ., recurentele afirmă că principiul contradictorialității nu se limitează doar la prerogativele procesuale acordate sau impuse părților litigante, ci și la o obligație corespunzătoare a instanței, anume aceea de a-și "întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Prin urmare, opinează că nerespectarea principiilor ce guvernează procesul civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiții, iar nulitățile decurgând din nesocotirea acestor principii sunt nulități virtuale care operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovadă vătămării.

În concret, arată că, prin hotărârea recurată, instanța în mod nelegal, cu nesocotirea dispozițiilor art. 14 alin. (5) și (6) din C. proc. civ., și-a întemeiat hotărârea pe concluziile avocatului general prezentate la 28.10.2021 în cauza C267/2020, fără ca acestea să fie supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Totodată, arată că nici intimata nu a ridicat în niciun moment aceste concluzii în fața instanței de apel. Or, rolul activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilității.

Așa fiind, recurentele conchid în sensul că, atâta vreme cât intimata din prezenta cauză nu a adus în discuție argumentația privind concluziile avocatului general prezentate la 28.10.2021 în cauza C267/2020, instanța nu putea să își întemeieze soluția de admitere a cererii de apel pe acest raționament, cu atât mai mult cu cât nici nu a pus în discuția părților aceste aspecte.

Prin urmare, subliniind că părțile nu au avut posibilitatea efectivă de a discuta în contradictoriu un element esențial pe care se sprijină raționamentul instanței de apel, în accepțiunea recurentelor este evident faptul că hotărârea recurată este lovită de nulitate, astfel că se impune admiterea recursului.

La 10 iunie 2022, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Odată cu întâmpinarea, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat și recurs incident împotriva încheierilor de ședință din 23 septembrie 2021 și din 14 octombrie 2021, solicitând admiterea cererii de recurs incident, casarea încheierilor recurate, admiterea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și suspendarea soluționării prezentului dosar până la pronunțarea deciziei C.J.U.E.

În motivare, recurenta-reclamantă a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 5 și 4 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a motivat insuficient și într-o manieră neclară încheierile recurate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că încheierile recurate sunt nelegale, întrucât instanța de apel a încălcat prevederile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susținut că încheierile recurate sunt nelegale, deoarece instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești: instanța a considerat că nu s-ar impune sesizarea instanței europene din considerente ce ar viza fondul cauzei, or realizarea acestei aprecieri pe fond este atributul exclusiv al C.J.U.E.

La 8 iulie 2022, recurentele-pârâte, prin avocat, au depus la dosar, în termen legal, întâmpinare la recursul incident al recurentei-reclamante A. S.R.L., solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, aferente tuturor fazelor procesuale, iar la 3 august 2022, recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus răspuns la întâmpinarea recurentelor-pârâte, solicitând respingerea ca nefondate a tuturor apărărilor formulate.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

La data de 19 iulie 2016, Comisia Europeană a adoptat Decizia C (2016) 4673 final referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 TFUE și al art. 53 din Acordul privind SEE (în cazul AT 398234 - Camioane) al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 6 aprilie 2017 (J.O. 2017, C 108, p. 6).

Conform acestei decizii, 15 producători europeni de camioane, printre care D., C. (copârâte în prezenta cauză), au participat la o înțelegere sub forma unei încălcări unice și continue a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul din 2 mai 1992 privind Spațiul Economic European, care a constat în încheierea de acorduri coluzive privind stabilirea prețurilor și majorările prețului brut al camioanelor în Spațiul Economic European (SEE), precum și calendarul și transferul costurilor pentru introducerea tehnologiilor cu emisii scăzute pentru camioane de tonaj mediu și mare impuse de standardele EURO 3 până la EURO 6. În cazul societăților participante care au calitatea de pârâte în prezenta cauză, această încălcare s-a desfășurat între 17 ianuarie 1997 și 18 ianuarie 2011.

În urma acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a sesizat instanța română (Tribunalul București) cu o acțiune în despăgubiri, având ca obiect obligarea societăților susmenționate, alături de alte pârâte, la plata de despăgubiri, estimate provizoriu la suma de 20000 euro - echivalentul a 94.800 RON (la care se adaugă și dobânda legală), ca urmare a încălcării de către pârâți a legislației în materie de concurență.

În acest context, prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. ca prescrisă, iar instanța de apel, în urma apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., a reținut ca întemeiate criticile privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, statuând că termenul general de prescripție începe să curgă de la data publicării Deciziei Comisiei Europene în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, și nu de la data publicării comunicatului de presă referitor la emiterea Deciziei din 19.07.2016.

Față de această soluție, pârâtele au formulat recurs prin care, printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 2528 C. civ., întrucât instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani curge de la data publicării deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

În esență, recurentele-pârâte au susținut că, la 19.07.2016, în spațiul public existau suficiente informații cu privire la amenda aplicată de către Comisia Europeană, cuprinse în comunicatul de presă de la acea dată, astfel încât terții interesați aveau posibilitatea de a evalua dacă au fost afectați în vreun fel de fapta anticoncurențială și de a identifica întreprinderile care răspund pentru eventualele prejudicii.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, regula generală prevăzută de art. 2523 din actualul C. civ. dispune în că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui", iar în cazul acțiunii în răspundere pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, art. 2528 alin. (1) din C. civ. prevede că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Întrucât regula generală instituită de noul C. civ. privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoașterii nașterii dreptului la acțiune, și un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută nașterea acestui drept, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Așadar, având în vedere că, în sistemul actualului C. civ., începutul prescripției extinctive trebuie determinat de instanța de judecată numai pe baza unui probatoriu complet și adecvat, în speță, momentele la care persoana vătămată (prin încălcarea de către pârâți a legislației în materie de concurență) a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea constituie împrejurări de fapt, care se dovedesc în urma administrării probatoriului.

Prin urmare, fiind o chestiune de fapt, care se stabilește exclusiv de instanțele devolutive, în funcție de circumstanțele cauzei, neputând fi reevaluată în prezenta cale extraordinară de atac, critica recurentelor nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs, întrucât nu conturează aspecte de nelegalitate.

Cât privește critica referitoare la faptul că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că, în speță, s-ar aplica concluziile avocatului general exprimate în cauza C-267/2020, întrucât acest argument suplimentar încalcă prevederile art. 2528 din C. civ., Înalta Curte reamintește că în structura argumentelor unei hotărâri judecătorești sunt cuprinse considerente decisive (care justifică, susțin și explică dispozitivul), considerente decizorii (care conțin o soluție asupra unei chestiuni litigioase fără ca aceasta să se regăsească în dispozitiv) și considerente indiferente sau supraabundente (care depășesc sfera dezbaterilor și conțin elemente care nu influențează soluția din dispozitiv).

Examinând considerentul criticat, Înalta Curte constată că acesta nu reprezintă un considerent decisiv sau decizoriu, care prin el însuși să susțină sau să justifice în vreun fel dispozitivul hotărârii, ci reprezintă un considerent supraabundent, ce putea să lipsească din cuprinsul hotărârii, fără ca soluția pronunțată să își piardă astfel fundamentul, înlăturarea considerentului criticat neprezentând interes din perspectiva modificării soluției pronunțate.

Prin urmare, vor fi respinse criticile recurentelor-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Procedând, în continuare, la analiza criticii subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) din același Cod, Înalta Curte reține că, într-adevăr, prin întâmpinarea formulată în apel, pârâtele au arătat că înțeleg să reitereze argumentele prezentate în fața primei instanțe cu privire la valoarea dezlegării date de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018.

Critica este nefondată pentru considerentele ce succed.

În speță, prima instanță s-a pronunțat cu privire la această chestiune, reținând că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 09.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanta H. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta D., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la acoperirea întregului prejudiciu cauzat H. ca urmare a participării acesteia la înțelegerea anticoncurențială de tip cartel, sancționată de Comisia Europeană prin Decizia emisă la data de 19.07.2016, însă a statuat că, în speță, nu există identitate între părțile din litigiul de față și cel ce face obiectul dosarului anterior, astfel încât nu poate fi incident art. 431 alin. (2) C. proc. civ. din moment ce reclamanta este străină de litigiul ce face obiectul acestui dosar.

Având în vedere că pârâtele nu au înțeles să atace acest considerent al primei instanțe, instanța de apel a procedat la devoluarea cauzei în limitele determinate de ceea ce s-a apelat.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Cum instanța de apel a fost sesizată doar cu apelul reclamantei, fiind limitat la chestiunea prescripției, nu se poate susține cu temei că instanța de apel a ignorat susținerile din întâmpinare, prin care pârâtele/autoarele recursului principal au reiterat argumentele prezentate în fața primei instanțe cu privire la valoarea dezlegării date de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018, referitoare la incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. și pe care prima instanță de fond le-a respins.

Procedând, în continuare, la analiza ultimei critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea principiilor contradictorialității și disponibilității, prin aceea că instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe concluziile avocatului general prezentate în cauza C-267/2020, fără ca acestea să fie supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii, fiind astfel nesocotite prevederile art. 14 alin. (5) și (6) din C. proc. civ. (principiul contradictorialității), dar și principiul disponibilității, întrucât intimata-reclamantă nu a adus în discuție argumentațiile privind concluziile avocatului general prezentate în cauza C267/2020, Înalta Curte urmează a respinge criticile formulate pentru considerentele ce succed.

În concordanță cu cele anterior statuate, Înalta Curte reafirmă că respectivul considerent nu era unul decisiv sau decizoriu, de natură a susține în vreun fel dispozitivul hotărârii, ci reprezintă un considerent supraabundent, ce putea să lipsească din cuprinsul hotărârii, fără ca soluția pronunțată să își piardă fundamentul, motiv pentru care nu se poate reține cu temei încălcarea principiului contradictorialității.

De asemenea, știut fiind că principiul disponibilității în procesul civil presupune atât dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, cât și dreptul acesteia de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege, nu se poate susține cu temei că un argument, în sine, invocat fie și de partea interesată, ar echivala cu una din componentele principiului disponibilității.

Totodată, deși este adevărat că rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului, în speță, nu era vorba de o situație de excepție, în sensul art. 22 alin. (4) sau 5 C. proc. civ.

Constatând, așadar, că nu poate fi reținut niciun motiv de nelegalitate din cele invocate de recurentele-pârâte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de recurentele-pârâte D., B. S.A. și C. împotriva deciziei civile nr. 2097A din 22 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

La termenul din 14.10.2021, conform încheierii de ședință de la acea dată, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei A. S.R.L. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, încheierea fiind precedată de încheierea de dezbateri din 23.09.2021.

Recursul incident a fost declarat de reclamantă exclusiv împotriva încheierilor de ședință din 23 septembrie 2021 și din 14 octombrie 2021, titulara recursului solicitând casarea încheierilor recurate, admiterea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și suspendarea soluționării prezentului dosar până la pronunțarea deciziei C.J.U.E.

Din conținutul art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. (dispoziții aplicabile și recursului incident, conform normei de trimitere prevăzute de art. 491 C. proc. civ.), rezultă că recursul incident reprezintă o modalitate prin care intimatul care nu a declarat recurs principal tinde la casarea hotărârii instanței de apel.

Totodată, se cuvine menționat că nu există o incompatibilitate între dispozițiile art. 472 alin. (1) și cele ale art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., fiind posibilă exercitarea recursului incident împotriva considerentelor unei hotărâri care sunt de natură să afecteze situația juridică a intimatului, în cazul în care ar dobândi autoritate de lucru judecat prin neexercitarea căii de atac specifice, interesul intimatului vizând înlăturarea anumitor considerente prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Așadar, prin reglementarea cuprinsă în art. 461 din C. proc. civ. se determină în mod explicit obiectul căilor de atac, mai exact ce parte din hotărâre poate fi atacată, prin raportare la structura hotărârii judecătorești, alcătuită potrivit art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., iar soluția preconizată de art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., anume înlăturarea de către instanța de apel a unor considerente și înlocuirea lor cu propria argumentare în susținerea soluției din dispozitiv, menținută ca atare, poate fi socotită drept o schimbare a hotărârii, în sensul art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv a acelei părți din hotărâre ce explicitează soluția pronunțată și intră sub autoritate de lucru judecat odată cu dispozitivul.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că, prin recursul incident, recurenta nu tinde la casarea deciziei finale sau la înlocuirea unor considerente care ar contraveni intereselor sale, ci urmărește exclusiv casarea unor încheieri premergătoare, cu consecința admiterii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate.

Prin urmare, având în vedere că o asemenea cerere nu se încadrează în ipoteza prevăzută de lege, cererea de recurs incident formulată de reclamanta A. S.R.L. nu respectă dispozițiile art. 472 alin. (1) raportat la art. 491 C. proc. civ., reținând inadmisibilitatea acestei căi de atac, Înalta Curte urmează a o respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurentele-pârâte D., B. S.A. și C. împotriva deciziei civile nr. 2097A din 22 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierilor de ședință din 23 septembrie 2021 și din 14 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2022.