ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 820/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buhuși la 6 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. S.R.L. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. S.R.L., D. S.R.L., E. și F., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 550.000 RON către A. S.R.L. și a sumei de 750.000 RON către B., cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputație, imagine, activitate publică și viața privată.

Prin sentința civilă nr. 228/2019 din 8 aprilie 2019, Judecătoria Buhuși a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâți, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău – secția Civilă.

Prin încheierea civilă nr. 39 din 11 noiembrie 2020, Tribunalul Bacău – secția Civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2018*.

Prin sentința civilă nr. 254 din 22 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins cererea introductivă, ca atare.

Totodată, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților G., H., I. și J. – prin reprezentant legal E., în calitate de moștenitori ai pârâtei F., respectiv a pârâtului E. și a pârâtei D. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel principal reclamanții A. S.R.L. și B., iar pârâții E., G., H., I. și J. – prin reprezentant legal E., D. S.R.L. și C. S.R.L. au declarat apel incident.

Prin decizia nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă, au fost respinse atât apelul principal, cât și apelul incident.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, recurenții A. S.R.L. și B. au formulat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 13 ianuarie 2023, sub nr. x/2018*.

Prin memoriul de recurs, recurenții au invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2561 alin. (6) C. civ., cu privire la sintagma "întreruperea operează până la pronunțarea definitivă a instanței penale", și au solicitat suspendarea judecății prezentei cauze până la pronunțarea definitivă a instanței de contencios constituțional asupra excepției invocate.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, recurenții au învederat că dispozițiile legale atacate sunt de natură a crea confuzie în măsura în care s-ar impune cunoașterea soluției penale din momentul pronunțării, având în vedere că legea prevede procedura de comunicare. Au apreciat că ar avea sens o variantă cu sintagma "de la pronunțare" în situația în care legea ar prevedea un termen de decădere din momentul comunicării soluției penale, dar completat cu prevederea "nu mai mult de (...) de la pronunțare", astfel cum este reglementat în cazul contestației în anulare.

Prin decizia nr. 306 din 13 februarie 2024, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. S.R.L. și B. împotriva deciziei nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă.

Prin încheierea din 13 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte a respins cererea formulată de petenții A. S.R.L. și B. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2541 alin. (6) C. civ.

Împotriva acestei încheieri, recurenții A. S.R.L. și B. au formulat recurs, indicând în drept dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Au susținut că instanța a apreciat greșit condițiile de admisibilitate, conform acestui text legal, și că cererea formulată întrunește condițiile legale.

Ulterior, prin completarea la cererea de recurs, s-a susținut de către recurenți că nu au fost citați în dosarul nr. x/2018, iar cererea de sesizare a Curții Constituționale incorect le-a fost respinsă pe motiv de nemotivare a acesteia.

Au susținut recurenții că poate nu au motivat cererea de sesizare, în mod explicit, dar din contextul dosarului se înțelege că motivarea este nemulțumirea acestora în sensul că, potrivit art. 2541 alin. (6) C. civ., "întreruperea operează până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale".

Au considerat recurenții că momentul final al întreruperii prescripției în cauză trebuie să fie data comunicării hotărârii respective deoarece abia după comunicare aceștia au luat cunoștință de hotărâri, nefiind prezenți în momentul pronunțării.

Au mai susținut recurenții că se încalcă astfel dreptul fundamental de a beneficia de o judecată dreaptă și de a se bucura pe deplin de dreptul de a beneficia de perioada de prescripție din momentul la care au luat la cunoștință de cauza care determină reînceperea perioadei de prescripție.

Intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în sinteză, respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând recursul formulat îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța supremă constată că recurenții au criticat încheierea atacată invocând lipsa citării acestora pentru termenul de judecată din 13 februarie 2024, fără a indica vreun motiv de casare.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că respectiva critică poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă ea este nefondată.

Astfel, se reține că, potrivit art. 153 alin. (1) C. proc. civ., "instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel."

Totodată, se reține că vătămarea suferită de o parte ce invocă judecarea unei cauze în absența sa și fără a fi legal citată constă în efectul nelegalei citări sau a omisiunii citării, acela de a nu putea cunoaște existența termenului de judecată acordat în cauză, acesta fiind scopul actului de procedură al citării, de înștiințare a părții despre termenele de judecată stabilite în cauză.

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că în cadrul recursului declarat împotriva deciziei nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă, recurenții A. S.R.L. și B. au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2541 alin. (6) C. civ., cererea de recurs cuprinzând și solicitarea de sesizare a Curții Constituționale fiind comunicată intimaților, cu mențiunea, printre altele, de a depune un punct de vedere, așa cum rezultă dovezile de comunicare aflate la filele x – 31, respectiv 34 – 38 din dosar.

De asemenea, instanța supremă reține că intimații au transmis, la data de 22.02.2023, o întâmpinare în cadrul căreia au arătat că lasă la aprecierea instanței cererea de sesizare a Curții Constituționale, actul de procedură fiind comunicat recurenților, potrivit dovezilor de comunicare aflate la filele x.

Totodată, conform citativului aflat la dosarul de recurs, reiese că, pentru termenul de judecată din 13 februarie 2024, stabilit pentru soluționarea căii extraordinare de atac a recursului, recurenții A. S.R.L. și B. au fost legal citați, potrivit art. 154 C. proc. civ., respectiv art. 158 din același cod raportat la art. 163 alin. (8) C. proc. civ., dovada de comunicare a citațiilor aflându-se la dosarul de recurs.

Se observă că, la 7.02.2024, recurenții au transmis prin poștă, în dosarul de recurs, o cerere de judecare a cauzei în lipsă, în cuprinsul căreia au indicat termenul de 13.02.2024.

Prin urmare, din înscrisurile de la dosar rezultă că părțile recurente au avut cunoștință de termenul stabilit pentru 13 februarie 2024 pentru soluționarea recursului, precum și de punctul de vedere al părților adverse cu privire la cererea lor de sesizare a Curții Constituționale formulată în cadrul recursului, de vreme ce acestea au formulat chiar și o cerere de judecare a cauzei în lipsă, în cuprinsul căreia au indicat termenul de 13.02.2024.

La termenul din 13 februarie 2024, învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, instanța supremă, referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2541 alin. (6) C. civ., a dispus formarea unui dosar asociat, pronunțându-se pe această cerere la același termen de judecată prin încheierea a cărei nulitate se invocă.

Înalta Curte reține că atunci când se cenzurează un motiv de apel sau de recurs constând în nelegala citare, instanța este ținută a verifica toate împrejurările relevante care ar putea atrage nulitatea hotărârii atacate pentru acest motiv, inclusiv existența unei vătămări rezultate din nelegalitatea invocată.

În caz contrar, în absența unei vătămări, partea care susține o atare cale de atac nu justifică un interes în promovarea și susținerea sa, acesta fiind și motivul pentru care legiuitorul a configurat regimul juridic al nulităților procesuale – statuând care dintre ele operează independent de existența unei vătămări și respectiv pentru care dintre ele este prezumată relativ vătămarea ori pentru care este necesară dovada vătămării din partea celui care o invocă.

Din această perspectivă, se constată că autorii demersului judiciar au avut cunoștință de toate actele din dosarul de recurs în care au solicitat și sesizarea Curții Constituționale, ambele cereri fiind soluționate la termenul din 13 februarie 2024, pentru când recurenții au fost legal citați.

Așa fiind, nu se poate reține nelegala citare a recurenților pentru termenul din 13 februarie 2024, când s-a judecat cererea acestora de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2541 alin. (6) C. civ.

În cuprinsul motivelor de recurs, autorii prezentei căi extraordinare de atac au indicat în drept dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, susținând, în esență, că instanța a apreciat greșit condițiile de admisibilitate, că cererea formulată întrunește condițiile legale, precum și că poate nu au motivat cererea de sesizare, în mod explicit, dar din contextul dosarului se înțelege că motivarea este nemulțumirea acestora în sensul că, potrivit art. 2541 alin. (6) C. civ., "întreruperea operează până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale".

Pentru a răspunde acestor critici, care pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curții Constituționale trebuie făcute în formă scrisă și motivate.

De asemenea, dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 reglementează condițiile pe care o excepție de neconstituționalitate trebuie să le întrunească, pentru ca instanța de contencios constituțional să poată fi sesizată, iar, potrivit art. 29 alin. (5) din aceeași lege, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge motivat cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În cauza dedusă judecății, instanța supremă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 29 alin. (5) coroborat cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2541 alin. (6) C. civ., cu privire la sintagma "întreruperea operează până la pronunțarea definitivă a instanței penale", nefiind întrunite cerințele textului legal care să facă posibilă sesizarea.

Astfel, Înalta Curte pornind de la caracterul imperativ al obligației de motivare impus de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 reține că, în mod corect, prin încheierea recurată s-a constatat că autorii cererii de sesizare și-au rezumat critica la simpla indicare a prevederilor legale pretins neconstituționale, fără a reda normele fundamentale încălcate prin prevederile criticate sau conținutul relației de contrarietate dintre acestea, în condițiile în care, în speță, nu s-a arătat în concret în ce mod textul de lege menționat încalcă vreun articol din Constituție.

În motivarea încheierii recurate a fost subliniată relevanța deciziei Curții Constituționale nr. 1563/2011 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 81 din 1 februarie 2012, în care s-a reținut că "autorul excepției trebuie să indice textul legal criticat, prevederile constituționale considerate a fi încălcate și motivarea în concret a pretinsei contrarietăți a textului dedus controlului de constituționalitate. De asemenea, în mod constant, jurisprudența instanței de contencios constituțional a stabilit că sesizările adresate Curții fără a fi motivate trebuie respinse ca inadmisibile, Curtea neputându-se substitui subiectelor îndreptățite să o sesizeze, întrucât ar exercita un control din oficiu, ceea ce este contrar sistemului nostru constituțional."

Respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța supremă a reținut, în mod corect, că fără o astfel de determinare a obiectului sesizării de neconstituționalitate și fără motivarea acesteia, prin arătarea prevederilor constituționale pretins încălcate, nu este cu putință controlul de constituționalitate, în condițiile în care scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicției constituționale orice dispoziție legală.

Drept urmare, întrucât cererea nu a fost motivată, fiind indicate doar textele legale incriminate, ca fiind contrare legii fundamentale, fără a se arăta în ce fel dispozițiile art. 2541 alin. (6) C. civ. încalcă legea fundamentală a țării și care sunt principiile prevăzute de Constituție care ar fi înfrânte de prevederile legale criticate, în mod judicios s-a reținut neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992.

Nici susținerile deduse judecății în prezenta cale de atac nu sunt în măsură să contureze o altă concluzie, din moment ce acestea sunt limitate la a evoca, într-o manieră succintă, considerații lipsite de substanță ale recurenților cu privire la pretinsa îndeplinire a condițiilor prevăzute de lege pentru sesizarea instanței de contencios constituțional și care nu aduc noi elemente în raport cu cele deja analizate de instanța supremă și care au fost înlăturate prin argumentele expuse în prezenta decizie.

În consecință, având în vedere că, în speță, nu este îndeplinită condiția motivării excepției de neconstituționalitate, iar în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (5) coroborat cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este un impediment pentru sesizarea Curții Constituționale de către instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția, soluția din încheierea recurată, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții A. S.R.L. și B. împotriva încheierii din 13 februarie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în cadrul dosarului nr. x/2018

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2024.