ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2333/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, reține următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.270, art. 1.516 și art. 1.535 C. civ., art. 969 și următoarele, art. 1.073 C. civ. 1864, art. 120 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, art. 174 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, art. 155 alin. (28) din Legea nr. 571/2003, art. 319 alin. (29) din Legea nr. 227/2015, art. 87 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Ordinul ANRE 64/2014, Ordinul A.N.R.E. nr. 88 din 2015 pentru aprobarea contractelor-cadru de furnizare a energiei electrice, Ordinul nr. 5 din 21 februarie 2003 privind modificarea contractelor-cadru de furnizare a energiei electrice, Legea energiei electrice nr. 13/2007, Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012.

Prin sentința civilă nr. 2500 din 8 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind respinsă cererea de chemare în judecată cu privire la suma de 231.915,72 RON.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 915 din 21 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admisă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, fiind anulat apelul reclamantei, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Prin decizia nr. 2735 din 15 decembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei, fiind casată decizia atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Prin decizia civilă nr. 1918/2022 din 12 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 383 din 8 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respinsă cererea reclamantei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1918/2022.

Dezvoltând motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat caracterul sumar al motivării, întrucât instanța de apel nu a examinat problemele ce i-au fost supuse spre analiză, limitându-se numai la a relua argumentele primei instanțe.

Recurenta-reclamantă a arătat că nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului cauzei, sens în care a evocat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub aspectul prescripției dreptului său material la acțiune, recurenta-reclamantă a criticat modul de calcul al termenului de prescripție, arătând că acesta a început să curgă de la data când facturile au devenit scadente, și nu de la data emiterii acestora, așa cum greșit s-a reținut.

Totodată, s-a imputat instanței de apel faptul că a constatat intervenirea prescripției dreptului la acțiune cu privire la întreaga creanță de 767.570,43 RON, greșit raportându-se numai la data emiterii primei facturi, nr. x din 13.04.2017, neținând cont de restul facturilor a căror valoare a fost solicitată, emise începând cu 23.06.2017 și până la 17.11.2017, deși pentru niciuna dintre aceste facturi nu s-a împlinit termenul de prescripție.

Cu privire la factura nr. x din 13.04.2017, în valoare de 852.909,51 RON, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că restul rămas de plată, solicitat în prezentul dosar, este de 231.915,72 RON, termenul de prescripție fiind întrerupt la data de 26.02.2019, când a început să curgă un nou termen, cu consecința că în cauză dreptul material la acțiune nu este împlinit.

În sprijinul acestor susțineri, au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 3 alin. (1), art. 7 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și dispozițiile art. 2.526 C. civ.

În finalul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă a reiterat aspectele privitoare la fondul litigiului, cu referire la probe, respectiv la contractele încheiate între părți, reclamațiile formulate de partea adversă și la răspunsurile transmise, prin care s-a dat curs solitărilor de înlăturare a neregulilor și s-au indicat demersurile întreprinse în acest sens, susținând, în esență, netemeinicia apărărilor formulate în cauză de intimata-pârâtă, cu privire la greșelile de tarifare invocate și la omisiunea comunicării facturilor emise în iunie și în noiembrie 2017.

La data de 13 iunie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., prin care, în principal, s-a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 29 iunie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin care s-a solicitat respingerea excepției nulității recursului.

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticând hotărârea din perspectiva caracterului sumar al motivării, ca urmare a faptului că instanța de apel nu a examinat problemele ce i-au fost supuse spre analiză, limitându-se numai la a relua argumentele primei instanțe.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri poate fi cerută când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate în concret de instanță, aceasta având obligația legală de a proceda la analiza susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, în vederea aprecierii acestora.

Înalta Curte reține caracterul întemeiat al criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia recurată nu este motivată conform exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, potrivit cu care considerentele vor cuprinde expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Prin cererea de apel reclamanta a criticat soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile în cuantum de 231.915,72 RON, invocând încălcarea dispozițiilor art. 2.524 alin. (1) C. civ., având în vedere că termenul de prescripție curge de la data scadenței facturii, și nu de la data emiterii acesteia, așa cum greșit a reținut prima instanță.

Mai mult, în temeiul dispozițiilor art. 2.537 și 2.539 C. civ., a invocat întreruperea termenului de prescripție, dat fiind că, astfel cum a susținut și în fața tribunalului, cu privire la aceeași sumă, a formulat în prealabil o cerere având ca obiect ordonanță de plată, în dosarul primei instanțe regăsindu-se hotărârile pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarele nr. x/2018 și y/2019

De asemenea, a susținut netemeinicia soluției pronunțate pe fondul pretențiilor, arătând că a răspuns reclamațiilor pârâtei referitoare la modul de întocmire a facturilor, fiind înlăturate neregulile sesizate și, totodată, aduse explicații cu privire la modul de tarifare, cu consecința informării pârâtei anterior chemării sale în judecată cu privire la obligațiile de plată restante.

Verificând decizia atacată, se constată că instanța de apel a reținut sub aspectul prescripției că, prin raportare la dispozițiile art. 2.517 și 2.523 C. civ., dreptul reclamantei de a obține obligarea pârâtei la plata sumei pretinse de 231.915,72 RON, a început să curgă la 13.04.2017, data emiterii facturii nr. x, când obligația de plată ar fi devenit exigibilă dacă factura ar fi fost corect întocmită și s-a împlinit la 13.04.2020, anterior datei înregistrării cererii de chemare în judecată-12.06.2020, cu consecința prescrierii dreptului material la acțiune în ceea ce privește suma indicată.

Aceleași argumente fuseseră reținute anterior de către tribunal prin sentința apelată.

Înalta Curte reține astfel că instanța de apel s-a mărginit să preia ad literam motivarea primei instanțe, fără să fi prezentat în prealabil motivele de critică formulate de reclamantă și, mai cu seamă, fără a expune analiza punctuală a criticilor ce i-au fost deduse, cu privire la stabilirea greșită a momentului care marchează începutul prescripției și la incidența cauzei de întrerupere a cursului acesteia, în raport cu probele existente la dosarul cauzei. Practic, din hotărârea atacată nu rezultă argumentele în temeiul cărora au fost înlăturate susținerile părții.

Totodată, se reține că, deși reclamanta a formulat critici și pe fondul cauzei, punând în discuție temeinicia sentinței din perspectiva soluției de respingere, ca neîntemeiate, a celorlalte pretenții deduse judecății, instanța de apel, s-a limitat la a expune apărările de fapt ale pârâtei din cuprinsul întâmpinărilor aflate la dosar și considerentele primei instanțe referitoare la neconformitatea facturilor cu reglementările legale și contractuale aplicabile, precum și la lipsa comunicării acestora către pârâtă, omițând să procedeze la o analiză concretă a pretențiilor deduse judecății, a dispozițiilor contractuale aplicabile, precum și a probelor depuse în susținerea acestor pretenții.

Or, curtea de apel, în calitate de instanță de prim control judiciar, în calea de atac devolutivă, față de motivele de apel cu care a fost învestită, era obligată să expună situația de fapt reținută, astfel cum rezultă din ansamblul probelor administrate, să aprecieze probele, să analizeze dispozițiile contractuale și, prin raportare la temeiurile de drept incidente, să expună raționamentul logico-juridic propriu în sprijinul soluției pronunțate, arătând, totodată, argumentele pentru care criticile părții pot fi sau nu reținute. Aceste elemente sunt indispensabile pentru ca partea să constate că instanța s-a preocupat efectiv de situația factuală dedusă judecății.

Dimpotrivă, însușindu-și argumentația primei instanțe, instanța de apel, a făcut abstracție de motivele de apel invocate și nu a răspuns acestora, ca și cum apelul nu ar fi fost motivat, greșit reținând că reclamanta nu a formulat veritabile critici împotriva considerentelor tribunalului, ci a reiterat susținerile din fața primei instanțe.

O astfel de motivare care ignoră aspectele de fapt și de drept supuse spre examinare nu oferă însă niciun reper de analiză a raționamentului logico-juridic al judecătorului fondului, pentru a verifica dacă soluția de respingere a apelului se sprijină pe argumente de fapt și de drept reținute în considerarea susținerilor formulate.

Așa fiind, decizia recurată se impune a fi casată iar, în raport cu dispozițiile art. 496 alin. (1) și art. 497 teza I C. proc. civ., incidente în cauză, apelul va fi trimis spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța de apel va devolua cauza în considerarea motivelor de apel formulate, atât sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, cât al fondului pretențiilor, motive pe care le va analiza în concret și va expune, prin raportare la probele administrate, propriul raționament în susținerea soluției.

Înalta Curte reține, în continuare, că decizia instanței de apel a fost atacată și din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor referitoare la prescripție, recurenta-reclamanta susținând că, în cauză, potrivit art. 2.524 C. civ., termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței facturilor, și nu de la data emiterii acestora, așa cum greșit s-a reținut.

Aceste critici, reîncadrate din oficiu în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în acord cu care casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, sunt întemeiate.

Instanța de apel, ignorând să răspundă motivelor de apel, nu numai că a nesocotit exigențele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci, în același timp, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a regulilor de drept referitoare la începutul prescripției extinctive, cu consecința stabilirii în mod eronat a cursului prescripției în ceea ce privește dreptul material la acțiune al recurentei-reclamante.

Obligațiile de plată constatate prin facturile de energie electrică pretinse de către recurenta-reclamantă sunt, ca natură juridică, obligații de a face.

Dispozițiile privitoare la prescriție aplicabile cauzei sunt cele ale C. civ., temeiul pretențiilor deduse judecății fiind contractele-cadru de furnizare a energiei electrice încheiate la 17.02.2017.

În ceea ce privește începutul prescripției extinctive, regula generală consacrată de art. 2.523 C. civ. este în sensul că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.", instanța de apel reținând eronat, întocmai ca și prima instanță, incidența acestor dispoziții în cauză.

În cazul dreptului la acțiune în executarea obligațiilor de de a face, astfel cum sunt și obligațiile de plată imputate intimatei-pârâte, dispozițiile art. 2.524 alin. (1) C. civ. prevăd că "Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute." De asemenea, potrivit art. 2.526 alin. (1) teza I C. civ., "Când este vorba despre prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devin exigibilă (...)."

Potrivit art. 6 din contractele-cadru încheiate de părți la 17.02.2017, în conformitate cu modelul de contract pentru clienții noncasnici aprobat prin Ordinul nr. 88/2015 al Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, facturile emise de furnizorul de ultimă instanță vor fi achitate în termenul de scadență de 10 zile de la data emiterii, atât data emiterii facturii cât și data scadenței fiind înscrise pe factură.

Rezultă astfel că obligația de plată este exigibilă la data scadenței facturii.

Prin urmare, se impune concluzia că, potrivit dispozițiilor art. 2.524 alin. (1) și art. 2.526 alin. (1) teza I C. civ., prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește obligația de plată a facturii de energie electrică emise de recurenta-reclamantă începe să curgă la data scadenței facturii, și nu de la data emiterii, așa cum greșit s-a reținut prin considerentele deciziei atacate.

Conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare, cu ocazia reanalizării prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei cu privire la suma de 231.915,72 RON, instanța de apel urmează a avea în vedere și dezlegarea dată acestei probleme de drept.

În cele din urmă, susținerile recurentei-reclamante cu privire la situația de fapt dedusă judecății și probele administrate în vederea dovedirii cererii, vizând temeinicia deciziei instanței de apel, nu pot forma obiectul analizei în recurs, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care impun examinarea numai a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidența motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1918/2022 din 12 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Raportat la soluția de admitere a recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanța de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1918/2022 din 12 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2023.