ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2177/2023

Ședința publică din data de 26 octombrie 2023

Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 29.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 442.631,71 RON, reprezentând prejudiciul provocat reclamantei în calitate de fost administrator statutar, prin încălcarea obligațiilor sale de gestiune și bună administrare a activității reclamantei în raporturile contractuale cu antreprenorul C. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 180/C din 6 mai 2022, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri, a delarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia civilă nr. 2106/Ap din 21 decembrie 2022, a respins apelul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 180/C/06.05.2022 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Brașov, în temeiul art. 497 C. proc. civ., cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la obligația administratorului de exercitare a mandatului cu diligența pe care o manifestă în propriile afaceri, prevăzută de art. 2018 C. civ. coroborat cu art. 73 din Legea nr. 31/1990 și la răspunderea civilă contractuală a administratorului, conform art. 1350 C. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că răspunderea administratorului se poate angaja prin cercetarea unor fapte diferite de cele care eventual i-ar fi fost imputate antreprenorului, fapte care există independent de atragerea unei eventuale răspunderi a antreprenorului.

În cauză, fapta dedusă judecății constă exclusiv în încălcarea contractului de mandat de către propriul administrator, prin încheierea procesului-verbal de recepție finală din 17 februarie 2020, precum și a înscrisului denumit Notă de Precizare din 25 ianuarie 2018, faptă care a condus la pierderea dreptului societății de a pretinde emolumentul garanției de bună execuție aferente contractului de antrepriză semnat cu terțul antreprenor, C. S.R.L..

Raportat la acest cadru procesual, recurenta consideră că sunt greșite considerentele instanței de apel conform cărora recurenta nu ar fi dovedit "premisa care stă la baza acțiunii sale, anume că terțul antreprenor era culpabil de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului", dat fiind că instituția juridică incidentă și dedusă judecății nu impunea analiza raportului juridic dintre societate și un terț, pentru a soluționa raportul juridic dintre societate și propriul administrator.

Referitor la încălcarea prevederilor care reglementează condițiile cerute pentru atragerea răspunderii fostului său administrator, recurenta a arătat că fapta ilicită constă în nerespectarea obligației de exercitare a mandatului cu diligența pe care o manifestă în propriile afaceri.

Astfel, s-a arătat că asumarea unor angajamente străine poziției sale publice, cu referire la actele încheiat de intimat la datele de 07.10.2019, 30.10.2019 și 12.12.2019, a pus societatea în ipostaza de a pierde emolumentul garanției de bună execuție constituite de antreprenor și posibilitatea imputării asupra acesteia penalitățile de întârziere datorate de antreprenor pentru lucrările neconforme.

În aceste condiții, recurenta consideră că este irelevant pentru raportul juridic dedus judecății dacă societatea a ales sau nu să se îndrepte împotriva antreprenorului pentru recuperarea unui eventual prejudiciu, întrucât semnătura propriului administrator îi este opozabilă în raporturile cu terții, iar încălcarea normelor bunei administrări a societății se rezolvă prin soluționarea conflictului dintre societate și propriul administrator, nu prin formularea unei acțiuni împotriva partenerului contractual.

Referitor la prejudiciu, recurenta a arătat că acesta constă în suma de 442.631,71 RON, reprezentând emolumentul garanției de bună execuție eliberate societății C. S.R.L. la data de 8 aprilie 2020, cu privire la care, inițial s-a prevăzut că va fi indisponibilizată pentru o perioadă de 24 de luni ulterior recepției finale, iar după semnarea notei de precizare s-a stabilit că va fi indisponibilizată pentru o perioadă de 24 luni anterior recepției finale

Totodată, recurenta a arătat că sunt îndeplinite cerințele referitoare la existența legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a culpei, întrucât pierderea patrimonială constând în contravaloarea garanției de bună execuție a fost posibilă doar ca urmare a deciziei unilaterale a fostului administrator, care trebuia să depună aceleași diligențe în executarea mandatului, pe care le-ar fi depus în privința propriilor afaceri.

III. Apărarea intimatului

Intimatul- pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

IV. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 15 mai 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, inițial, la data de 19 octombrie 2023, preschimbat ulterior din oficiu pentru data de 26 octombrie 2023, cu citarea părților.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În cauza de față, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni în pretenții, prin intermediul căreia reclamanta A. S.R.L. a solicitat angajarea răspunderii fostului administrator statutar, pârâtul B., pentru încălcarea obligațiilor de gestiune și bună administrare a societății, în raporturile contractuale cu antreprenorul C. S.R.L.

În concret, s-a susținut că fapta ilicită imputată pârâtului, constând în încheierea Procesului-verbal de recepție finală din 17.02.2020 și a Notei de precizare din 25.01.2018, a condus la pierderea dreptului societății reclamante de a mai pretinde executarea garanției de bună execuție aferente contractului de antrepriză semnat cu terțul antreprenor C. S.R.L. și imputarea asupra acesteia a penalităților de întârziere datorate de antreprenor pentru neîndeplinirea obligației de a înlătura deficiențele constatate asupra lucrărilor executate.

Reținând că premisa litigiului o constituie existența răspunderii contractuale a antreprenorului pentru modul defectuos în care acesta a executat contractul de antrepriză, precum și faptul că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea acestei premise, respectiv faptul că terțul antreprenor era culpabil pentru neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Reclamanta critică decizia curții de apel susținând că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.), cu referire la art. 2018 din C. civ., coroborat cu art. 73 din Legea nr. 31/1990 și art. 1350 din C. civ.

Subsumat motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă susține că răspunderea antreprenorului se poate angaja prin cercetarea unor fapte diferite de cele care, eventual, ar putea fi imputate antreprenorului, astfel încât nu se poate pune semnul egalității între răspunderea terțului antreprenor și cea a administratorului statutar.

Critica nu este întemeiată.

Fără a contesta justețea, la nivel teoretic, a susținerilor recurentei-reclamante, se constată că acestea nu își găsesc suport în situația de fapt pe care partea a înțeles să o deducă judecății și care conturează cadrul procesual în prezentul litigiu, din perspectiva obiectului și a cauzei.

Astfel, pretinzând angajarea răspunderii contractuale a administratorului statutar pentru săvârșirea unor fapte care au condus la pierderea dreptului recurentei-reclamante de a pune în executare garanția constituită în favoarea acesteia de terțul antreprenor C. S.R.L. în temeiul unui contract de antrepriză încheiat între cele două societăți, recurenta trebuie să facă dovada că era îndreptățită să rețină acea garanție, ceea ce, în mod evident, implică stabilirea existenței și întinderii răspunderi contractuale a antreprenorului, astfel cum a reținut și instanța de apel.

Legătura de interdependență între cele două tipuri de răspundere, cea mandatarului pentru neexecutarea corespunzătoare a mandatului și cea a antreprenorului, pentru neexecutarea corespunzătoare a contractului de antrepriză, este consecința faptului că prejudiciul pretins produs prin fapta mandatarului, a constat în pierderea posibilității de a mai executa garanția constituită de terțul antreprenor.

Or, pentru a se analiza în ce măsură încheierea celor două acte de către intimatului-pârât, care au permis eliberarea către antreprenor a garanției de bună execuție, a fost de natură să producă prejudiciul invocat și, ca atare, au fost contrare intereselor societății, trebuia dovedit faptul că antreprenorul nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile asumate prin contractul de antrepriză, astfel că nu era îndreptățit să obțină restituirea garanției constituie.

Rezultă, așadar, că analiza raportului juridic dintre societate și propriul administrator impunea cu necesitate analiza raportului juridic dintre societate și terțul antreprenor.

În cauză, așa cum corect a reținut și instanța de apel, răspunderea contractuală a antreprenorului nu a făcut obiectul învestirii instanțelor și, ca atare, nu s-a cercetat în cadrul litigiului pendinte, în acord cu prevederile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității în procesul civil.

Referitor la criticile prin care recurenta-reclamantă reclamă încălcarea prevederilor art. 2018 C. civ., care reglementează diligența cerută mandatarului în executarea mandatului, Înalta Curte constată că nu pot fi primite, întrucât verificarea întinderii culpei mandatarului constituie o operațiune subsecventă în raport cu stabilirea existenței faptei ilicite și a prejudiciului.

În cauză, instanța de apel a constatat că, nefiind dovedite condițiile angajării răspunderii contractuale a terțului antreprenor, nu se poate susține că societatea ar fi suferit un prejudiciu prin încheierea actelor care au permis eliberarea garanției de bună execuție către acesta și, implicit, că actele încheiate de către pârât ar fi fost contrare intereselor societății.

Pe de altă parte, întemeindu-se pe probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a arătat că nu s-a dovedit prejudiciul susținut de reclamantă.

Întrucât concluzia instanței de apel referitoare la existența legăturii de interdependență între cele două răspunderi a fost validată pentru argumentele expuse anterior, iar constatările de fapt ale instanței de apel nu pot fi cenzurate în recurs, față de limitele în care se exercită controlul de legalitate pe această cale, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că devin irelevante criticile referitoare la întinderea răspunderii mandatarului cu titlu gratuit.

Astfel, în condițiile nu se verifică afirmația potrivit căreia faptele imputate pârâtului au fost contrare intereselor societății, în absența dovedirii efectelor produse de acestea asupra patrimoniului societății, nu se mai impune verificarea diligenței intimatului pârât în executarea mandatului.

Față de cele expuse, reținând netemeinicia motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2106/AP din 21 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2023.