ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 455/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 la data de 20.05.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și Cabinet avocat B., solicitând obligarea pârâtelor la plata către reclamant a sumei de 300.000 euro reprezentând daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin săvârșirea faptelor ilicite.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Brașov, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 29/S din 10 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, a fost respinsă excepția lipsei de interes a reclamantului; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., împotriva pârâților B. și Cabinet avocat B., ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Brașov, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 787/Ap din 23 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 787/Ap din 23 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a declarat recurs reclamantul A.. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat soluția curții de apel susținând, în esență, că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că fapta ilicită nu există, astfel că nu a mai procedat la analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale. Prin primul motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a susținut că hotărârea curții de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța de apel recunoaște și acceptă existența și conținutul hotărârilor judecătorești prin care, la cererea reclamantului, a fost declarată nulă absolut decizia de suspendare a contractului individual de muncă, iar, pe de altă parte, reține că prerogativa suspendării contractului de muncă aparține angajatorului. Astfel, arată că, în speță, contrar celor reținute de instanță, suspendarea contractului individual de muncă a reprezentat o măsura arbitrară, puternic afectată de nelegalitate, fiind vorba de o veritabilă faptă ilicită săvârșită cu rea-credință de către pârâți, în frauda drepturilor și intereselor reclamantului. Totodată, arată că pârâta avocat B. a săvârșit o faptă ilicită, constând în aceea că și-a depășit atribuțiile, arogându-și abuziv puterea, emițând unilateral, fără a avea vreo calitate sau mandat din partea Electrostatic S.R.L., o decizie de suspendare a contractului de muncă al reclamantului, folosindu-se de numele societății și de faptul că aceasta îl are client pe unul din asociați. În mod contradictoriu, instanța de apel a reținut inexistența unei fapte ilicite, dar, în același timp, și argumentele celorlalte instanțe de judecată privitoare la caracterul nul absolut al deciziei de suspendare a contractului de muncă. Or, nulitatea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă are semnificația nerespectării cerințelor de legalitate la momentul întocmirii sale, aspect care prin el însuși este în măsură să conducă la constatarea săvârșirii unei fapte ilicite. Prin cel de al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta a susținut că instanța de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate de Tribunalul Brașov și respectiv Curtea de Apel Brașov cu privire la legalitatea emiterii unei decizii de suspendare a contractului individual de muncă Precizează că instanțele de judecată au statuat, cu putere de lucru judecat, că decizia contestată nu a fost emisă sau măcar asumată sau girată de către reprezentantul legal al societății, acesta nesemnând-o și neprezentând o împuternicire dată în acest sens avocatului a cărui semnătură și ștampilă se regăsesc pe aceasta. Reclamantul menționează că prezumția de lucru judecat impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. Or, prin hotărârea recurată, instanța de apel contrazice flagrant si nepermis statuările instanțelor de dreptul muncii care, constatând nulitatea absolută a deciziei de suspendare a contractului de muncă, au constatat implicit săvârșirea unor fapte ilicite de către pârâte. Prin cel de al treilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a susținut că instanța de apel a nesocotit normele de drept material incidente cauzei, făcând o aplicare și o interpretare greșită a art. 1349, art. 1357 și art. 1364 C. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că atât fapta ilicită cât și culpa există, iar îndeplinirea acestor condiții rezultă cu evidență din considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 605/MAS din 24 iulie 2019 a Tribunalului Brașov (dosar x/2018), rămasa definitiva, unde la fila x, alin. (11), din mențiunile făcute de instanța, reiese clar faptul ca pârâta B. a săvârșit o faptă ilicită, constând în aceea că si-a depășit atribuțiile, emițând unilateral, fără a avea vreo calitate sau mandat din partea Electrostatic S.R.L., o decizie de suspendare a contractului de muncă, folosindu-se de numele societății si de faptul că aceasta îl are client pe unul din asociați. Cu putere de lucru judecat, această instanță a reținut că decizia contestată nu a fost emisă sau măcar asumată sau girată de către reprezentantul legal al societății, acesta nesemnând-o și neprezentând o împuternicire dată în acest sens avocatului care a semnat decizia. Or, apreciază recurentul, este cert faptul că dacă decizia de suspendare a contractului de muncă nu a reprezentat voința expresă a societății, această decizie a reprezentat voința expresă, unilaterală a pârâtelor, care nesocotește flagrant normele legale și constituie o veritabilă faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. În continuare, recurentul-reclamant reliefează consecințele faptelor ilicite săvârșite de către pârâte, respectiv a prejudiciului imens care i-a fost cauzat din culpa acestora făcând trimitere la proba cu înscrisuri și proba testimonială administrate în fața instanțelor de fond. Apreciază totodată că, prin săvârșirea faptei ilicite, pârâții i-au încălcat drepturile constituționale, respectiv dreptul la muncă, la sănătate, la demnitate, la personalitate, la respectarea vieții private, drepturile nepatrimoniale la nume și la imagine. Menționează că în afara faptului că pârâtele au desfășurat activități nespecifice și străine profesiei de avocat, în speță fiind vorba de măsura abuzivă și apreciată de instanța de judecată în dosarul x/2018 ca fiind una ilegală, de suspendare a contractului de muncă ce i-a adus prejudicii dovedite, atât de natură financiară cât și legate de integritate și sănătate, au folosit cuvinte jignitoare la adresa acestuia de natură a-i afecta demnitatea în fața terților, inclusiv în fața instanțelor de judecată, arătând în toate litigiile faptul că săvârșește furturi, că este condamnat, făcând afirmații false precum că este cercetat în stare recidivistă postcondamnatorie și făcând trimiteri la viața privată ce nu aveau nicio legătură cu litigiile dintre părți. Mai mult decât atât, susține că suspendarea abuzivă și ilegală a contractului de muncă a făcut ca reclamantul să rămână dintr-o dată fără niciun fel de venit. Concluzionând, apreciază că sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul că a fost probată săvârșirea faptei ilicite.

Apărările formulate în cauză Intimatele-pârâte B. și Cabinet Avocat B. au formulat note scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de apel, prezentând, pe larg, situația de fapt.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15 septembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului nr. 10 care, prin rezoluția din data de 6 decembrie 2021a stabilit termen la data de 2 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului. La acest termen de judecată, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată are ca obiect pretenții, constând în daune morale solicitate de reclamantul A. pentru prejudiciul cauzat prin săvârșirea de presupuse fapte ilicite de către intimatele -pârâte prin exercitarea profesiei de avocat cu rea-credință, în scopul prejudicierii reclamantului și afectare a demnității și reputației reclamantului prin folosirea de apelative jignitoare la adresa acestuia . Prin sentința civilă nr. 209/S din 10 decembrie 2020, prima instanță, Tribunalul Brașov, a respins cererea de chemare în judecată reținând, în esență, că faptele pe care reclamantul le invocă nu au un caracter ilicit, astfel că nu sunt întrunite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale. Prin decizia civilă nr. 787/Ap din 23 iunie 2021, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamant, menținând soluția pronunțată de prima instanță. Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a susținut, pe de o parte, că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și, totodată, încalcă puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 605/2019, pronunțată de Tribunalul Brașov, iar, pe de altă parte, că este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv ale art. 1349 și 1357 C. civ. și precum și cele ale art. 1364 din același cod. Criticile astfel dezvoltate de recurentul-reclamant nu sunt fondate, pentru argumentele ce vor succede: Prin primul motiv de recurs, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, recurentul-reclamant susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamatul arată că deși instanța de apel a reținut în considerente caracterul nul al deciziei de suspendare a contractului de muncă (aspect care, în opinia reclamantului, reprezintă în sine o faptă ilicită), totuși a concluzionat că nu a fost săvârșită nicio fapta ilicită de către intimatele-pârâte. În ceea ce privește acest motiv de recurs invocat de recurent, întrucât motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat soluția adoptată, neexistând elemente contradictorii, în condițiile în care instanța a analizat raporturile dintre părți în limitele învestirii și a situației de fapt conturată în cauză. În concret, instanța de apel a reținut că deși decizia de suspendare a contractului de muncă este lovită de nulitate absolută, întrucât nu îndeplinește condițiile de formă, prerogativa suspendării contractului de muncă aparține angajatorului, fiind expres prevăzută de Codul muncii. Totodată, curtea de apel a reținut că, din probele administrate în cauză, precum și din conduita reprezentanților societății angajatoare, care au înțeles să pună în executare decizia de suspendare a contractului de muncă al reclamantului, reiese că această decizie a fost luată de asociatul reclamantului, pârâta B. fiind doar cea care a redactat, semnat și parafat decizia, cu vicii de formă, împrejurare care a dus la anulare. În acest context, instanța de apel a reținut, în mod judicios, că exercitarea dreptului de a hotărî suspendarea unui contract de muncă nu poate constitui prin ea însăși o faptă ilicită, decât în măsura în care se poate dovedi că dreptul nu a fost exercitat în scopul pentru care este recunoscut de lege, ci în mod abuziv, cu intenția de a cauza un prejudiciu altuia, iar în speță, dovada unei astfel de intenții nu a fost făcută. Drept urmare, se reține că decizia dată în apel nu cuprinde, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motive contradictorii, considerentele deciziei recurate prezentând în mod clar și coerent, logic și juridic raționamentul care susține soluția de respingere a apelului reclamantului. În ceea de privește cel de-al doilea motiv de casare, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că, prin împrejurarea reținută potrivit căreia nu există faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 605MAS/2019 din 24 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă. Sub acest aspect susține că instanța de dreptul muncii, care a constatat nulitatea absolută a deciziei de suspendare a contractului de muncă, a reținut implicit săvârșirea faptei ilicite de către pârâtele din prezenta cauză. Înalta Curte observă că, într-adevăr, prin sentința civilă nr. 605MAS/2019 din 24 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, la care face referire recurentul, s-a stabilit că decizia contestată nu a fost emisă sau măcar asumată sau girată de către reprezentantul legal al societății, acesta nesemnând-o și neprezentând o împuternicire dată în acest sens avocatului a cărui semnătură și ștampilă se regăsesc pe act. Totodată, constatând că decizia de suspendare a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale, a constatat nulitatea absolută a deciziei și a dispus repunerea părților în situația anterioară. Însă, din simpla lecturare a acestei sentințe, rezultă că în litigiul anterior instanța a analizat doar condițiile de formă ale deciziei de suspendare, reținând că, la momentul emiterii deciziei, aceasta nu a fost semnată de reprezentanții societății angajatoare, iar nulitatea acesteia pentru neîndeplinirea condițiilor de formă nu poate fi confirmată printr-o ratificare ulterioară. Drept urmare, contrar susținerilor recurentului, nu s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că decizia de suspendare a reprezentat voința expresă, unilaterală a pârâtelor și nici săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. De fapt, așa cum s-a menționat mai sus, instanța de litigii de muncă nu a analizat decizia de suspendare pe fond, ci a anulat-o pentru nerespectarea condițiilor de formă. În atare condiții, Înalta Curte constatând că instanța de apel nu a nesocotit autoritatea de lucru judecat invocată de recurent, va înlătura și acest motiv de recurs. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8, recurentul a susținut o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material, respectiv ale art. 1349, art. 1357 și art. 1364 C. civ. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin demersul său judiciar, reclamantul a învestit instanța de judecată cu acțiunea având ca obiect obligarea pârâtelor la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin săvârșirea cu vinovăție de fapte ilicite constând, pe de o parte, în depășirea atribuțiilor avute în calitate de avocat, emițând decizia de suspendare a contractului de muncă, în mod unilateral, fără a avea mandat în acest sens, iar, pe de altă parte, prin afirmații defăimătoare ce au fost făcute în fața terților, inclusiv în fața instanțelor de judecată. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, text care se coroborează cu prevederile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., care consacră regula de principiu potrivit căreia fiecare om răspunde direct și nemijlocit pentru faptele sale ilicite. Prima instanță, analizând susținerile părților și probele administrate, a reținut ca nefiind dovedite elementele răspunderii civile delictuale, respectiv condiția existenței unei fapte ilicite, în raport cu faptele imputate, așa cum au fost acestea prezentate în acțiune, soluția fiind validată de instanța de apel. Din analiza dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357-1371 C. civ., rezultă că angajarea răspunderii pentru fapta ilicită proprie presupune existența cumulată a patru condiții sau elemente constitutive: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile. Existența acestor condiții trebuie dovedită de cel care se consideră îndreptățit să obțină repararea prejudiciului. Element obiectiv al răspunderii civile delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a cauza un prejudiciu. Ilicitatea conduitei făptuitorului este apreciată în raport de regulile generale de comportament instituite în societate prin dispozițiile legale și norme morale, care stabilesc în sarcina cetățenilor obligația de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană. Așadar, pentru ca recurentul-reclamant să poată obține o despăgubire din partea persoanelor pretins responsabile, acesta trebuia să probeze existența unei fapte ilicite, lucru afirmat de recurentul-reclamant care reclamă prin prezentul recurs o aplicare greșită a normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Pentru analiza modului în care aceste dispoziții legale incidente în speță au fost interpretate și aplicate în cauza dedusă judecății este necesară prezentarea faptelor, astfel cum au fost stabilite de instanțele fondului, pe baza probelor administrate în cauză, apreciere de fapt asupra căreia instanța de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Reclamantul a fost asociat și administrator în cadrul companiei Electrostatic S.R.L., alături de numitul C.. Prin sentința penală nr. 66/S din 02 mai 2018 a Tribunalului Brașov, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani de închisoare și s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 5 ani, pentru infracțiunea de spălare de bani, această sentință penală rămânând definitivă la data de 09 noiembrie 2018. După condamnare, reclamantului i s-a emis o decizie de suspendare a contractului individual de muncă, decizie ce a fost contestată de către reclamant și care a fost anulată pentru lipsa condițiilor de formă, instanța de dreptul muncii reținând că decizia de suspendare nu a fost semnată de reprezentantul legal al societății, ci poartă numai semnătura și ștampila reprezentantului convențional al societății (pârâta din prezenta cauză), care nu a prezentat o împuternicire în acest sens. Drept urmare, constatând că nerespectarea condițiilor de formă atrage sancțiunea nulității, nulitate ce nu poate fi acoperită prin confirmare ulterioară, s-a constatat nulitatea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară și a fost obligată societatea Electrostatic S.R.L. la plata către recurentul din prezenta cauză a drepturilor salariale, indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data emiterii deciziei până la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauză. Prin demersul său judiciar, reclamantul reclamă săvârșirea unor fapte ilicite cu vinovăție de către pârâta B., în calitate de avocat, care și-a depășit atribuțiile, emițând unilateral, fără a avea calitate sau mandat, decizia de suspendare a contractului de muncă. Totodată, susține reclamantul că fapta ilicită a intimatelor-pârâte a constat și în adresarea de cuvinte jignitoare de natură a-i afecta demnitatea, în fața terților, inclusiv a instanțelor de judecată, arătând în toate litigiile că săvârșește furturi, că este condamnat, fiind cercetat în stare de recidivă postcondamnatorie, toate aceste afirmații fiind false. În acest context factual, instanța de recurs, esențializând, reține că instanțele anterioare au avut a stabili dacă faptele reclamate de recurentul-reclamant au caracter ilicit cauzator de prejudicii. În acord cu instanțele anterioare, instanța de recurs apreciază că, în cauză, nu există o faptă ilicită, întrucât acțiunile imputate nu au caracter ilicit. Astfel, potrivit instanțelor de fond, instanțe care au prerogativa de a stabili situația de fapt, pe baza probelor administrate în cauză, s-a stabilit că inițiativa emiterii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă a aparținut reprezentantului legal al societății Electrostatic S.R.L., pârâta fiind doar cea care a întocmit, semnat și parafat decizia, fără a avea inițiativa în emiterea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă. Totodată, este de menționat că exercitarea activității de avocat - de reprezentare a intereselor societății sau ale numitului C. - nu poate constitui prin ea însăși o faptă ilicită, decât în măsura în care se poate dovedi că această activitate nu a fost exercitată în scopul în care este recunoscută de Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, ci în mod abuziv, cu intenția de a cauza recurentului-reclamant un prejudiciu, iar în speță, dovada unei astfel de intenții nu a fost făcută. În ceea ce privește presupusa faptă ilicită a intimatelor-pârâte constând în adresarea de cuvinte jignitoare de natură a-i afecta reclamantului demnitatea, în fața terților, inclusiv a instanțelor de judecată arătând în toate litigiile că acesta este condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de furt, Înalta Curte constată că nici aceasta nu are caracter ilicit, neconturându-se o încălcare a conduitei profesionale a pârâtei. Astfel, cu privire folosirea de apelative cum ar fi "condamnat" ori "infractor" atribuite recurentului-reclamant în cuprinsul unor cereri de chemare în judecată și formularea de apărări în litigiile purtate între recurentul-reclamant, pe de o parte, și asociatul său C. și Electrostatic S.R.L., pe de altă parte, instanța supremă, în acord cu instanța de apel, constată că în contextul rămânerii definitive a sentinței penale de condamnare a recurentului-reclamant pentru infracțiunea de spălare de bani, aceste apelative reflectă situația reală a recurentului-reclamant de a fi condamnat penal, în mod definitiv. Totodată, se constată că, prin demersurile judiciare realizate în exercitarea calității de avocat, intimata-pârâtă a acționat în interesul clientului său, susținându-i cauza, fără a se putea reține că ar fi acționat în scopul prejudicierii reclamantului, pentru ca faptele acesteia să poată fi încadrate în categoria celor ilicite cauzatoare de prejudicii. Prin urmare, având în vedere că îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția - trebuie să fie cumulativă, constatând inexistența faptei ilicite, analiza celorlalte condiții - cum ar fi prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a suspendării contractului individual de muncă - devine inutilă în cauză. În ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 1364 C. civ., instanța supremă va reține că îndeplinirea unei îndatoriri prevăzute sau numai permise de dispozițiile legale în vigoare este considerată a fi o activitate legală, eventualele prejudicii care s-ar putea produce în asemenea situații nefiind de natură a angaja răspunderea delictuală, astfel că nu este îndeplinită condiția comiterii unei fapte ilicite. Îndeplinirea unei astfel de activități ar putea avea caracter ilicit numai atunci când a fost săvârșită cu vinovăție, fiind cauzat un prejudiciu. Însă, așa cum s-a arătat în considerentele anterior expuse, reclamantul nu a făcut dovada că pârâtele au acționat în mod abuziv, cu intenția de a-i cauza acestuia un prejudiciu. Astfel, nefiind dovedite condițiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate și reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.