ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1015/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la 21 aprilie 2020, reclamanta A. S.A., prin reprezentant convențional Societatea Civilă de Avocați "B." a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să instituie în sarcina pârâtului obligația de a-i achita suma de 222.879,8 RON, cheltuieli de judecată ocazionate de soluționarea litigiului ce a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2017, soluționat definitiv de Curtea de Apel Brașov, precum și cheltuielile de judecată aferente procesului civil de față. Prin precizarea depusă ulterior, reclamanta a arătat că temeiul juridic al pretențiilor formulate este cel indicat în actul de învestire a instanței și dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, ale cărei condiții sunt îndeplinite în cauză.

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal Tribunalul Brașov, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 14S din 20 ianuarie 2021 a respins acțiunea, astfel cum a fost ulterior precizată, precum și cererea pârâtului, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a exercitat apel.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Prin decizia civilă nr. 1097/AP din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul.

Recursul exercitat în cauză Decizia din calea de atac a apelului formează obiect al recursului, exercitat de reclamanta A. S.A. Prin prisma incidenței motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1349 alin. (1), (2), art. 1381 C. civ. și art. 127 din Statutul profesiei de avocat. Instanța de apel a constatat lipsa caracterului cert al prejudiciului printr-o motivare formală, tratând chestiuni care vizează relația dintre reclamantă și reprezentantul convențional, iar acestea nu prezintă impact asupra certitudinii și realității efectuării cheltuielilor de judecată presupus a fi realizate pentru respingerea demersului în dosarul nr. x/2017. Este eronată raportarea Curții de Apel la noțiunea de prejudiciu cert, întrucât motivele care susțin decizia de respingere vizează chestiuni străine condițiilor pentru acordarea cheltuielilor de judecată, formă particulară a răspunderii civile delictuale. În opinia recurentei, prevederile art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1381 C. civ., în forma în care sunt redactate, nu condiționează în vreun fel modalitatea de manifestare a prejudiciului și nici nu instituie vreo formalitate care trebuie să fie îndeplinită de prejudiciul astfel produs. Ca atare, o instanță învestită cu o cerere privind atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului ar fi trebuit să procedeze la determinarea întinderii prejudiciului, în condițiile în care existența acestuia este neîndoielnică, nefiind nici contestată de părți. Aplicarea greșită a prevederilor art. 1349 alin. (1) și (2) și 1381 C. civ. s-a manifestat, în hotărârea atacată, prin respingerea pretențiilor reclamantei și omisiunea instanței de apel de evaluare a prejudiciului, deși existența acestuia era certă, nefiind contestată realizarea cheltuielilor - onorariul de avocat în legătură cu dosarul nr. x/2017. Împrejurarea că instanța nu a fost de acord cu modalitatea de formalizare a raporturilor juridice dintre partea reclamantă și reprezentantul convențional sau cu modalitatea de cuantificare a muncii prestate de avocați și a onorariului plătit pentru aceasta, nu implică lipsa unui prejudiciu, cu atât mai mult cu cât aceste aspecte nu au fost contestate de intimat. A mai susținut recurenta că aplicarea greșită a prevederilor art. 1349 alin. (1) și (2) și 1381 C. civ. a operat și prin excluderea completă a înscrisurilor care atestă întinderea raporturilor juridice dintre reclamantă și reprezentantul convențional, pe motive formale, cu ignorarea prestării efective a activității avocaților, care poate fi cuantificată și evaluată. Cu privire la lipsa numărului contractului de asistență juridică de pe facturile emise de B. către A., pentru serviciile prestate în legătură cu dosarul nr. x/2017, instanța a reținut în mod greșit că acesta ar fi un impediment pentru acordarea cheltuielilor de judecată. A explicat recurenta că fiecărei facturi îi este atașată o fișă de timp în care sunt ilustrate activitățile concrete desfășurate de fiecare avocat din cadrul societății de avocați și durata asociată acestor activități, astfel încât onorariul final are un caracter transparent. Toate facturile anexate cererii de chemare în judecată conțin referiri din care rezultă neîndoielnic că au fost emise în baza contractului de asistență juridică depus în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată. Este lipsit de relevanță, în aprecierea caracterului cert al prejudiciului, numărul contractului de asistență juridică, întrucât acest aspect ține de formalizarea raporturilor dintre avocat și client și de puterea de reprezentare conferită avocatului. I s-a mai reproșat instanței de apel că a făcut abstracție de conținutul facturilor, statuând că activitățile avocaților nu au fost prestate în legătură cu dosarul nr. x/2017. Pentru fiecare dosar există fișe de timp distincte, iar fișele de timp aferente dosarului nr. x/2017 conțin mențiunea expresă "Dosar nr. x/2017 (C.)’’. Facturile și fișele de timp aferente trebuie privite corelat, iar nu ca având o existență complet autonomă, câtă vreme fișele de timp sunt întotdeauna anexate facturilor, pentru a justifica sumele cuprinse în facturi. Astfel, existența oricărui dubiu cu privire la prestarea respectivelor activități în legătură cu dosarul nr. x/2017 este înlăturat, contrar celor reținute de prima instanță. O altă critică privește interpretarea greșită a întinderii efectelor juridice și scopului împuternicirilor avocațiale, determinate în mod clar prin Statutul profesiei de avocat și Legea nr. 51/1995. Conform prevederilor art. 126 din Statutul profesiei de avocat "Contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător și formularului împuternicirii avocațiale.’’ Un impediment pentru acordarea cheltuielilor de judecată a fost legat de existența, la dosarul nr. x/2017, a unor împuterniciri avocațiale în cuprinsul cărora figura și un alt număr de contract de asistență juridică. Or, potrivit aserțiunilor recurentei, este profund eronată trasarea unei conexiuni între modul în care au fost completate anumite împuterniciri, necontestate de părțile în dosarul nr. x/2017, și caracterul cert al cheltuielilor efectuate de A. în respectiva cauză. Singurul mod în care indicarea unui alt contract de asistență juridică decât cel corect ar fi putut fi sancționată era prin invocarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant în dosarul nr. x/2017. Totodată, conform Statutului profesiei de avocat, împuternicirea avocațială are strict rolul de a asigura legitimarea față de terți a avocatului, iar nicidecum de a determina întinderea activităților realizate de avocat sau contravaloarea acestuia. Munca avocatului, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a intimatului, este o realitate de fapt și nu poate fi contrazisă prin cuprinsul unui înscris, care nu are rolul de a evidenția activitățile realizate de avocat. Contractul de asistență juridică este cel care reglementează raporturile substanțiale dintre client și avocat, în timp ce împuternicirea avocațială este un instrument prin care avocatul își justifică mandatul acordat și limitele acestuia în fața entităților în raport de care a fost împuternicit să reprezinte clientul. Ca atare, a susținut recurenta că nu poate fi desprinsă concluzia inexistenței unui caracter cert al cheltuielilor efectuate de client pe baza aspectelor înscrise în cuprinsul împuternicirilor depuse la dosarul cauzei. A mai punctat că, în completarea unor delegații, pot surveni, din orice motive, erori materiale, inclusiv indicarea greșită a contractului de asistență juridică. Or, acestea ar fi putut fi, eventual, sancționate numai în cadrul procesului în care s-au produs, respectiv în dosarul nr. x/2017, iar nu ulterior, de o altă instanță de judecată învestită cu o altă cerere. În considerarea tuturor criticilor expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea pricinii spre rejudecare la instanța de apel, în vederea evaluării prejudiciului. A pretins și obligarea părții adverse la suportarea cheltuielilor de judecată în această fază procesuală.

Apărările formulate în recurs În cadrul întâmpinării, apărările intimatului C. au pledat pentru respingerea recursului, precum și a capătului de cerere vizând plata cheltuielilor de judecată.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 22 noiembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 21 aprilie 2020, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. S.A. are un caracter nefondat, pentru argumentele ce succed. Obiectul acțiunii de fond este reprezentat de o cerere în despăgubiri, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat instanței obligarea pârâtului C. la acoperirea cheltuielilor de judecată efectuate într-un litigiu de dreptul muncii, cu obiect contestație împotriva deciziei de concediere, soluționat definitiv în două grade de jurisdicție, primă instanță și apel. Este de menționat că dreptul la dezdăunare a cheltuielilor circumscrise unui onorariu de avocat, corelativ serviciilor prestate, a fost grefat pe dobândirea calității de parte câștigătoare în proces, prin respingerea contestației, conform sentinței civile nr. 1346 din 20 decembrie 2018 a Tribunalului Brașov, definitivă prin decizia civilă nr. 830 din 14 iunie 2019 a Curții de Apel Brașov. Acțiunea are ca fundament juridic răspunderea civilă delictuală a pârâtului, ca parte răspunzătoare de pierderea procesului, și ideea de culpă procesuală a acestuia ce se solicită a fi antrenată pe tărâmul dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ., în corelație cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Este adevărat că potrivit art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Cu toate acestea, însă, câștigarea procesului nu reprezintă singura condiție pentru ca cererea de acordare a cheltuielilor de judecată să fie admisă, legiuitorul impunând părții să facă dovada existenței și întinderii lor în cadrul elementelor răspunderii civile delictuale. Amintește Înalta Curte că din cuprinsul dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. rezultă condițiile ce se cer a fi îndeplinite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția, fiind reglementat, totodată, și principiul reparării integrale a prejudiciului. În principiu, pentru a putea fi solicitată reparația, prejudiciul trebuie să fie cert, direct, personal și să rezulte din încălcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim. Prejudiciul cert, care interesează în speță, presupune atât existența lui sigură, cât și posibilitatea evaluării în prezent. Dacă prejudiciul nu este sigur, nu se poate ști dacă s-a născut dreptul la reparație, iar dacă incertitudinea privește întinderea lui, obiectul creanței în despăgubire nu poate fi stabilit. Art. 1532 alin. (1) C. civ. dispune că "La stabilirea daunelor-interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe’’, iar potrivit alin. (3) al normei, prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată. Prejudiciul trebuie să fie și direct, ceea ce înseamnă că în materie de răspundere delictuală, paguba trebuie să fie o consecință directă a faptei păgubitoare. Caracterul direct al prejudiciului este dedus din dispozițiile art. 1533 C. civ. "daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecință directă și necesară a executării obligației’’. Aplicând aceste temeiuri juridice la situația de fapt, susținută și de înscrisurile cu care reclamanta a tins a proba efectuarea cheltuielilor de judecată - contract de asistență juridică, facturi fiscale, ordine de plată, împuterniciri avocațiale și fișe de lucru, instanțele anterioare au reținut că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii, și nici că acesta ar fi consecința directă a faptei ilicite a pârâtului. Astfel, demersul judiciar a fost respins, iar soluția, confirmată prin decizia de apel, formează obiect de critică în recursul pendinte. În esență, criticile dezvoltate de recurentă supun dezbaterii aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. în planul aprecierii îndeplinirii condiției prejudicului, de a fi cert, și a legăturii de cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită a pârâtului, urmând a fi examinate în coordonatele motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. S-a pretins de recurentă că aplicarea eronată a dispozițiilor indicate s-a manifestat prin omisiunea instanței de apel de a evalua prejudiciul, deși existența acestuia era certă, nefiind contestată realizarea cheltuielilor de judecată în dosarul nr. x/2017. Astfel, în viziunea recurentei, au fost înlăturate greșit înscrisurile care atestă întinderea raporturilor juridice dintre reclamantă și reprezentantul său conventional, pe considerente formale, și a fost ignorată prestarea activității de către avocați, care poate fi cuantificată prin corelarea facturilor cu contractul de asistență juridică și fișele de timp. Aceste susțineri nu sunt fondate. Înalta Curte reține că onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică și al dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Acest raționament se justifică prin faptul că instanța va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăților, iar hotărârea dată reprezintă înscris justificativ și poate fi pusă în executare silită de către partea care a avansat aceste cheltuieli. Factura fiscală neînsoțită de chitanță sau ordin de plată care să dovedească încasarea efectivă a sumelor de bani nu reprezintă o dovadă în acest sens, ci doar un document contabil, care atestă o creanță. În pricina de față, justificarea onorariului de avocat a fost făcută prin depunerea în copie a 18 facturi fiscale, în cuprinsul cărora nu se identifică contractul de asistență juridică în temeiul căruia au fost emise, spre a se putea verifica dacă sumele au fost facturate către reclamantă în baza raportului juridic grefat pe acest contract. Totodată, au fost atașate, în copie, tranzacții bancare având ca plătitor A. S.A. în contul B. și Asociații, fără însă a se menționa care anume factură a constituit obiect al plății. Astfel, cum întemeiat a reținut instanța de apel, nu rezultă că plata a fost efectuată pentru serviciile de asistență juridică prestate în cadrul litigiului de dreptul muncii, între părți existând încheiate două contacte de asistență juridică pentru dosarul nr. x/2017, așa cum reiese din cuprinsul împuternicirilor avocațiale de la filele x din volumul II al tribunalului. Subliniază instanța de recurs că achitarea onorariului trebuie să rezulte fără dubiu și echivoc din chiar cuprinsul facturii, prin menționarea numărului de dosar și a contractului de asistență juridică încheiat între părți. Pe de altă parte, instanța de apel a sesizat că sumele din facturi nu concordă cu cele menționate în ordinele de plată, cu excepția situației particulare a înscrisurilor din anexa 8 din volumul I al dosarului de fond. A reținut că, deși cuantumul facturii emise la 31 octombrie 2018, de 13.651,94 RON, este conform extrasului de cont din 22.01.2019, între acestea nu s-a putut stabili o legătură, serviciile juridice indicate cu titlu de prestație - servicii de asistență juridică implementare GDPR, costuri: traduceri, taxe poștale, cheltuieli de deplasare – neavând corespondent în fișa de descriere a activităților în intervalul 14 septembrie 2018-19 septembrie 2018. Mai mult, în privința sumei de 12.922,15 RON, solicitată cu titlu de despăgubire din respectiva factură, nu se specifică dosarul și contractul de asistență juridică în temeiul cărora a fost efectuată această cheltuială. În consecință, din corelarea facturilor cu ordinele de plată, în mod corect instanța de apel nu a putut decela întinderea și existența prejudiciului afirmat în speță, respectiv dacă cheltuielile de judecată au fost efectuate, în mod real, în temeiul contractului de asistență juridică nr. x/7.12.2011. Neîntemeiată este și alegația potrivit căreia fișele de timp ar justifica sumele cuprinse în facturi. Instanța de recurs apreciază că aceste fișe de timp sunt menite a descrie activitățile prestate de diferiți avocați din cadrul B., pentru "litigiul/dosar Donca’’, cum sunt denumite fiecare în parte, modalitatea de tarifare - per oră, și timpii alocați pentru îndeplinirea sarcinilor, neputând fi interpretate în sensul invocat de recurentă, de evaluare a onorariului. Întrucât în cuprinsul lor este evidențiată munca avocaților, ele reprezintă, în esență, un instrument de justificare a activității în fața clientului, astfel că au natura unui act intern, premergător întocmirii facturilor. Curtea de apel a examinat amănunțit fișele și a statuat judicios că mențiunile realizate nu pot complini facturile emise de societatea de avocați sub aspectul determinării cheltuielilor de judecată pretinse în cauză, în lipsa unor elemente care să poată fi coroborate în mod cert în aceste înscrisuri și să se raporteze la contractul de asistență juridică invocat ca temei al pretențiilor. O altă critică are în vedere raportarea greșită a instanței de apel la împuternicirile avocațiale care, potrivit Statutului profesiei de avocat, au strict rolul de a asigura legitimarea avocatului față de terți și nicidecum de a determina întinderea activităților prestate de avocat sau contravaloarea acestora. Astfel, caracterul cert al cheltuielilor nu poate fi stabilit pe baza aspectelor înscrise în cuprinsul împuternicirilor depuse la dosarul cauzei. Înalta Curte reține că motivul nu poate fi primit. În cauză, atât instanța de fond, cât și cea de apel, în aprecierea dovedirii legăturii de cauzalitate între prejudiciul reclamat și fapta ilicită a pârâtului, au realizat o corelare a împuternicirilor depuse cu contractul de asistență juridică pe care se grefează acțiunea, prin verificarea aspectului dacă au fost emise în temeiul acestuia. Prevederile art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat stipulează: "Contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător și formularului împuternicirii avocațiale.’’ În conformitate cu Anexa II, împuternicirea avocațială trebuie să aibă număr și să rezulte din cuprinsul său numărul și data contractului de asistență juridică în temeiul căruia a fost emisă. Or, așa cum a observat instanța de apel, împuternicirile avocațiale de la filele x din volumul II al dosarului de fond nu menționează contractul de asistență juridică în baza căruia clientul a conferit mandatul avocaților în vederea prestării serviciilor de asistență și reprezentare în legătură cu activitățile solicitate (nr. x/7.12.2011), ci fac referire la alte contracte încheiate ulterior celui din prezenta cauză. Aceasta înseamnă că între părți au intervenit mai multe raporturi juridice, însă evaluarea cheltuielilor de judecată se impune a fi făcută prin raportare la contractul de asistență juridică nr. x/7.12.2011. Neîndeplinirea cerinței prevăzute de art. 126 din Statutul profesiei de avocat relevă, cum întemeiat au reținut instanțele fondului, absența legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, aspect care constituie un impediment în acordarea cheltuielilor de judecată. Înalta Curte urmează a invalida, de asemenea, argumentul recurentei, potrivit căruia indicarea greșită a contractului de asistență juridică putea fi sancționată numai în cadrul dosarului nr. x/2017, prin invocarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, iar nu ulterior de o altă instanță. În speță, corelarea contractului de asistență juridică cu împuternicirile avocațiale nu a fost efectuată în scopul verificării dovezii calității de reprezentant a A. în respectivul litigiu, ci, cum a subliniat curtea de apel, sub aspectul probării elementelor răspunderii civile delictuale, raportat la prejudiciul afirmat. Reținând, în final, că numărul de dosar, contractul de asistență juridică, facturile, ordinele de plată și avocații din fișele de timp, respectiv cei trecuți în împuterniciri nu se corelează, în mod întemeiat s-a apreciat că cererea de recuperare a cheltuielilor de judecată trebuie respinsă prin prisma neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a demonstrat în precedent. Astfel, motivele de recurs expuse de reclamantă nu satisfac cerințele pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., urmând a se respinge, ca nefondat, recursul în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Instanța va respinge și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pretinse de aceasta, întrucât în planul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. numai partea câștigătoare în proces este îndreptățită la recuperarea sumelor cu acest titlu.