ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1965/2024
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1965/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Ședința publică din data de 30 octombrie 2024
Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la 14 iunie 2024, sub număr dosar x/2024, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata debitului de 800,83 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate și a echipamentelor achiziționate în rate, la care se adaugă plata penalităților de întârziere pentru neplata în termen, precum și suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 661 din 4 septembrie 2024, Judecătoria Sinaia a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București.
În esență, instanța a reținut că a fost sesizată cu o cerere de valoare redusă cu obiect pretenții contractuale derivate dintr-un contract încheiat între un profesionist și consumator, iar potrivit art. 121 din C. proc. civ. "Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile".
Norma legală sus-menționată stabilește o competență teritorială exclusivă - de ordine publică, concluzie care rezultă din formularea textului și din folosirea adverbului numai, care indică exclusivitatea.
A mai arătat instanța că raporturile contractuale dintre creditoare și debitor sunt raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.
Ca atare, instanța a reținut că, față de calitatea părților și de natura raportului juridic, este incidentă norma de competență exclusivă, scopul dispoziției legale fiind acela de a proteja partea mai slabă, respectiv consumatorul, a cărui chemare în judecată la o distanță mare față de localitatea sa de domiciliu ar putea afecta exercițiul efectiv al dreptului la apărare.
Întrucât, potrivit înscrisurilor de la dosar, pârâta are sediul în Municipiul București, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București.
Prin sentința civilă nr. 14447 din 9 octombrie 2024, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a fost declinată cauza în favoarea Judecătoriei Sinaia. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curtea de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.
În pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut că, potrivit art. 1.028 alin. (2) C. proc. civ., competența teritorială în procedura cu privire la cererile de valoare redusă se stabilește potrivit dreptului comun, iar conform art. 107 alin. (1) din același Cod, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
Prin derogare de la regula generală instituită de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., art. 121 din același Cod prevede că cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța de la domiciliul consumatorului, dispozițiile art. 126 alin. (2) rămânând aplicabile.
Instanța a constatat că Judecătoria Sinaia și-a întemeiat soluția de declinare a competenței în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București pe dispozițiile art. 121 C. proc. civ., apreciind că pârâta B. S.R.L. are calitatea de consumator.
Instanța a arătat că, pentru a se reține aplicabilitatea dispozițiilor art. 121 C. proc. civ., este necesar ca cererea de chemare în judecată să fie formulată împotriva unui consumator, așa cum acesta este definit de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Or, instanța a constatat că cererea de valoare redusă a fost formulată în contradictoriu cu o persoană juridică, B. S.R.L., care nu intră sub incidența art. 2 din Legea nr. 193/2000, neavând calitatea de consumator, motiv pentru care nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 121 C. proc. civ., în prezenta cauză rămânând aplicabile dispozițiile legale care reglementează competența teritorială de ordine privată, excepție care poate fi invocată în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.
Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.
Cum reclamanta nu poate invoca necompetența de ordine privată, iar pârâta nu a invocat-o prin întâmpinare, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanța inițial sesizată devine competentă să soluționeze respectivul litigiu, chiar dacă regulile procedurale de competență cuprinse în art. 107-116 C. proc. civ. nu stabilesc competența sa.
Astfel, în prezenta cauză, competența teritorială a Judecătoriei Sinaia s-a fixat ca urmare a neinvocării de către pârâtă a excepției de necompetență teritorială.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 25 octombrie 2024.
Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:
Reclamanta A. S.A. a învestit Judecătoria Sinaia, cu o cerere de valoare redusă.
Potrivit art. 1.028 C. proc. civ., competența de a soluționa cererea cu valoare redusă în primă instanță aparține judecătoriei, iar competența teritorială se stabilește potrivit dreptului comun.
Întrucât litigiul are ca obiect o acțiune în răspundere civilă contractuală, sunt incidente dispozițiile art. 107, respectiv cele ale art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Se impune a se mai arăta că, potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura", alin. (3) al aceluiași articol, stipulând că "În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată".
Totodată, conform art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.
Astfel, una dintre caracteristicile competenței de ordine privată o reprezintă împrejurarea că nu poate fi invocată din oficiu de către instanța învestită cu soluționarea cauzei, textul legal fiind imperativ în ceea ce privește persoana care poate sesiza această neregularitate.
Prin urmare, în situația în care reclamantul învestește cu soluționarea unei cereri o instanță necompetentă teritorial, iar în speță nu sunt incidente norme de competență exclusivă, de ordine publică, necompetența teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu și de instanță din oficiu.
Înalta Curte reține că pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale de ordine privată a instanței inițial învestită, astfel cum prevede art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.
Prin neinvocarea necompetenței teritoriale în condițiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., ulterior acestui moment, Judecătoria Sinaia nu își mai putea declina competența.
În acest sens, Înalta Curte mai reține și decizia obligatorie nr. 31/2019 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.
Totodată, în speța dedusă judecății, nu sunt incidente dispozițiile art. 121 C. proc. civ., potrivit cărora cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului.
Conform dispozițiilor art. 2. pct. 2 din Ordonanța nr. 21/1992, prin consumator se înțelege " (...) orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale", or în cauză, pârâta este un profesionist.
Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 octombrie 2024.