ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1964/2024

HOTĂRÂRE

30.10.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1964/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 30 octombrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea de asigurare probe înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 01.07.2024, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună asigurarea și administrarea probei constând în părerea unui expert în prelucrarea petrolului și petrochimiei/instalații în ceea ce privește starea instalațiilor offshore aparținând platformei C., din blocul Istria al B. S.A., format din platforme petroliere localizate în zona Mării Negre, având obiectivele expuse în cerere.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 359 și următoarele C. proc. civ.

Prin sentința civilă din 13 august 2024, Judecătoria Constanța, secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat cauza spre competentă soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, în raport de art. 360 alin. (3) teza finală C. proc. civ. și de art. 130 alin. (3) din același cod, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța în termenul legal, respectiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanței și pot pune concluzii, dat fiind că nu avea obligația de a formula întâmpinare.

A precizat instanța că, în materie de asigurare de dovezi, în conformitate cu dispozițiile art. 360 alin. (1) C. proc. civ., "Cererea se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripția căreia se află martorul sau obiectul constatării, iar în timpul judecății, la instanța care judecă procesul în prima instanță".

Din examinarea dispozițiilor legale citate, instanța a reținut că, pentru ipoteza în care cererea de asigurare dovezi este formulată anterior inițierii oricărui litigiu, aceasta este de competența materială a judecătoriei, iar din punct de vedere teritorial, legiuitorul a instituit o normă de competență teritorială exclusivă în favoarea instanței în circumscripția căreia se află obiectul constatării.

Din examinarea dispozițiilor cuprinse în C. proc. civ., în Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în H.G. nr. 1217/2023 privind stabilirea localităților care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor și parchetelor de pe lângă acestea, precum și în Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue și al zonei economice exclusive ale României, instanța a constatat că legiuitorul nu a delimitat competența teritorială exclusivă a instanțelor judecătorești învestite cu o cerere de asigurare dovezi pentru ipoteza în care obiectul constatării se află în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. Așadar, legiuitorul nu a inclus în circumscripția teritorială a Judecătoriei Constanța, a Judecătoriei Mangalia sau a altei judecătorii zona economică exclusivă sau părți din zona economică exclusivă.

În aceste împrejurări, instanța a considerat că nu poate reține în mod legal că platforma C. se află în circumscripția sa, în sensul prevederilor art. 360 alin. (1) C. proc. civ.

A arătat instanța că, dincolo de dificultatea de a delimita circumscripția judecătoriilor care au în raza de competență localități cu ieșire la mare (delimitare care nu se poate face decât pe baza unor norme clare din partea legiuitorului, iar nu prin simple aproximări ale judecătorului de la caz la caz, după cum obiectul constatării ar fi în dreptul uneia sau alteia dintre localitățile prevăzute în circumscripția instanței prin H.G. nr. 1217/2023), în cauza de față lipsește un text de lege care să aloce zona economică exclusivă a României în circumscripția oricărei instanțe din România.

Așadar, instanța constată că legiuitorul nu a stabilit o normă de competență teritorială pentru litigiul de față, nefiind suficientă norma abstractă cuprinsă în art. 360 alin. (1) C. proc. civ.

În absența acestui vid legislativ, instanța nu poate refuza să judece cauza pe motiv că, în materia competenței instanțelor judecătorești, legea nu prevede, este neclară sau incompletă, ci are obligația de a aplica norma generală în materie de competență.

În acest context, instanța a subliniat că, în pofida susținerilor reclamantei, prin instituirea competenței instanței de la locul obiectului constatării în materia asigurării de dovezi, legiuitorul nu a urmărit să asigure proximitatea instanței de locul constatării, ci a stabilit un criteriu de determinare a competenței în absența litigiului de fond. Astfel, se observă că, în ipoteza în care se formulează cererea de asigurare de dovezi după inițierea litigiului de fond, deși se pornește de la prezumția că există urgență în soluționarea cauzei, legiuitorul a stabilit că instanța competentă să soluționeze cererea de asigurare dovezi este instanța de drept comun.

Având în vedere aceste considerente, instanța a concluzionat în sensul că, neexistând o normă de competență teritorială exclusivă care să reglementeze o cerere de asigurare dovezi având ca obiect un bun imobil aflat în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, se impune aplicarea normei de competență teritorială generală instituite prin art. 107 C. proc. civ.. Pe cale de consecință, instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este instanța în a cărei circumscripție se află sediul pârâtei, respectiv Judecătoria Sectorului 1 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la 27 august 2024.

Prin sentința civilă nr. 7195 din 10 septembrie 2024, Judecătoria Sectorul 1 București, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța. A constatat existența unui conflict negativ de competența și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat asigurarea unor dovezi în legătură cu platforma C. a pârâtei, situată la aproximativ 85 km de portul Constanța.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) din noul C. proc. civ., pentru situația în care pârâtul este o persoană juridică, stabilindu-se că cererea se formulează la instanța unde își are sediul pârâtul, reclamantul fiind astfel cel care trebuie să se deplaseze la instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul pârâtul.

Însă, potrivit art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de pârât (nu de instanță), și doar prin întâmpinare, sau cel mai târziu la primul termen de judecată.

Totodată, instanța a mai arătat că, potrivit art. 360 alin. (1) din același cod, cererea se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripția căreia se află martorul sau obiectul cercetării.

În privința acestor din urmă dispoziții, instanța a apreciat că scopul legiuitorului a fost ca cererile de asigurare a dovezilor pe cale principală să fie judecate după principiul proximității martorului sau obiectului cercetării față de instanța ce trebuie să judece cererea, pentru aceasta fiind cel mai ușor să administreze probele, așadar instanța cea mai apropiată de obiectul cercetării, în speță Judecătoria Constanța, trebuie să soluționeze cererea.

Instanța a considerat că nu era necesar ca legiuitorul să stabilească în mod expres competența Judecătoriei Constanța pentru platformele marine din marea teritorială a României, întrucât este clar că pentru cererile date în competența instanței de la locul cercetării, cel puțin în cazul cererilor de asigurare a dovezilor, competența aparține acestei judecătorii, fiind cea mai apropiată spațial de obiectul cercetării.

În plus, în speță, din analiza înscrisurilor din dosar rezultă că pârâta a formulat întâmpinare și nu a invocat excepția necompetenței teritoriale, astfel că deși nu avea acest drept, Judecătoria Constanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale, iar în condițiile în care pârâta nu a invocat excepția, instanța trebuia să constate că este competentă să soluționeze cauza.

În acest sens, instanța a observat că cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală este o cauză privitoare la bunuri de care părțile pot să dispună, astfel încât legea nu instituie în acest caz o competență teritorială exclusivă, de la care părțile nu ar putea deroga, potrivit art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., astfel încât în speță competența teritorială era de ordine privată și Judecătoria Constanța nu era îndrituită să o invoce din oficiu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 15 octombrie 2024.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului este reprezentat de acțiunea reclamantei prin care se urmărește asigurarea și administrarea probei constând în părerea unui expert în prelucrarea petrolului și petrochimiei/instalații în ceea ce privește starea instalațiilor offshore aparținând platformei C., din blocul Istria al B. S.A., format din platforme petroliere localizate în zona Mării Negre, procedura de soluționare a unei astfel de cereri fiind cea reglementată de art. 360 - 363 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 360 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că cererea de asigurare a dovezilor se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripția căreia se află martorul sau obiectul constatării, iar în timpul judecății, la instanța care judecă procesul în primă instanță.

Competența soluționării cererii de asigurare a dovezilor diferă după cum cererea se formulează anterior sau în cursul unei judecăți.

Astfel, în prima situație, aceea în care cererea se formulează înainte de existența unei judecăți pe fond, competența de soluționare revine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află martorul sau obiectul constatării. În cea de a doua situație, în care cererea se formulează pe parcursul unei judecăți pe fondul cauzei, competența de soluționare revine instanței care judecă procesul în primă instanță, operând o prorogare legală a competenței instanței care judecă litigiul principal și asupra cererii incidentale.

Din actele de la dosar, rezultă că la data înregistrării prezentului demers judiciar al reclamantei - 01.07.2024 - pe rolul instanței nu exista înregistrată o cerere de chemare în judecată cu privire la fondul cauzei.

Totodată, se impune a se arăta că, astfel cum reiese din dispozițiile H.G. nr. 1217/2023 privind stabilirea localităților care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor și parchetelor de pe lângă acestea, precum și din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue și al zonei economice exclusive ale României, legiuitorul nu a delimitat competența teritorială exclusivă a instanțelor judecătorești învestite cu o cerere de asigurare dovezi pentru ipoteza în care obiectul constatării se află în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.

Așadar, legiuitorul nu a stabilit o normă de competență teritorială pentru litigiul de față, respectiv în cazul asigurării de probe pentru platformele marine din marea teritorială a României, fiind în prezența unui vid legislativ.

Ca atare, în cauză devin incidente dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care statuează în sensul că "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Întrucât sediul pârâtei este în București, str. x, în raport de norma de procedură indicată mai sus, competența teritorială în soluționarea cauzei revine Judecătoriei Sectorului 1 București.

Sub un ultim aspect se impune a se mai arăta că nu se poate reține competența instanței inițial învestite cu cererea dedusă judecății, respectiv a Judecătoriei Constanța, din perspectiva faptului că instanța nu putea invoca din oficiu excepția necompetenței teritoriale.

Cu privire la partea îndreptățită să invoce încălcarea competenței teritoriale relative, art. 130 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

Întrucât textul de lege anterior menționat stabilește că numai pârâtul poate invoca necompetența de ordine privată, utilizând argumentul de interpretare logică per a contrario, rezultă că instanța de judecată nu o poate invoca din oficiu.

Totodată, potrivit art. 360 alin. (3) din același cod, în cazul cererii de asigurare de probe, "Instanța va dispune citarea părților și va comunica părții adverse copie de pe cerere. Aceasta nu este obligată să depună întâmpinare".

Or, astfel cum reiese din încheierea din 5 august 2024, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța, aceasta nefiind invocată din oficiu de către instanța de judecată.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, secția I civilă.