ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1773/2024

HOTĂRÂRE

25.06.2024

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1773/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 25 iunie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 04 decembrie 2023 sub nr. x/2023, în temeiul dispozițiilor at. 1096 din C. proc. civ., reclamanta A. a solicitat recunoașterea pe teritoriul României a Hotărârii elaborate de notarul B. la Arlon din 28.03.2023 număr de registru 7355.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Prin sentința civilă nr. 597 din 01 martie 2024, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocate din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că față de împrejurarea că, în cauză, nu se poate stabili tribunalul competent teritorial potrivit art. 1099 alin. (1) din C. proc. civ., devin incidente dispozițiile alin. (2) din același articol care reglementează competența teritorială în favoarea Tribunalului București.

Învestit prin declinare, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 429 din 15 aprilie 2024, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocate din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În fundamentarea acestei soluții, Tribunalul București a reținut, în esență, că invocarea excepției necompetenței teritoriale de către Tribunalul Constanța a fost făcută cu nesocotirea prevederilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul în care la primul termen de judecată, la care părțile au fost legal citate, instanța a constatat că este competentă material, general și teritorial să soluționeze pricina, acordând termen pentru ca reclamanta să își formuleze apărări cu privire la excepția lipsei de interes invocată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Soluționând conflictul negativ de competență, Înalta Curte va stabili că instanța competentă teritorial să soluționeze cauza este Tribunalul Constanța, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în raport de obiectul cauzei, constând în solicitarea reclamantei A. de recunoaștere pe teritoriul României a Hotărârii elaborate de notarul B. la Arlon din 28.03.2023, număr de registru 7355, hotărâre prin care s-a pronunțat divorțul părților, în cauză sunt incidente, din perspectiva competenței de soluționare a cererii, dispozițiile Regulamentului (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x 178/1 din 2 iulie 2019, care a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 și care a fost în vigoare până la 1 august 2022.

Regulamentul instituie norme uniforme privind competența în materie de divorț, de separare de drept și de anulare a căsătoriei, precum și în ceea ce privește litigiile legate de răspunderea părintească cu un element internațional, facilitând circulația în Uniune a hotărârilor, precum și a actelor autentice și a anumitor acorduri, prin dispoziții referitoare la recunoașterea și executarea acestora într-un alt stat membru.

În acest sens, art. 30 din Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii prevede că:

"Hotărârile pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură specială. (2) În special și fără a aduce atingere alin. (3), nu este necesară nicio procedură specială pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru. (3) Orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute la articolele 59-62 și, după caz, în secțiunea 5 a prezentului capitol și în capitolul VI, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate absența motivelor de refuz al recunoașterii menționate la articolele 38 și 39. (4) Competența teritorială a instanței comunicate Comisiei de fiecare stat membru în temeiul articolului 103 este stabilită de dreptul statului membru în care a fost inițiată o procedură în conformitate cu alin. (3) din prezentul articol.(5) În cazul în care recunoașterea unei hotărâri se invocă pe cale incidentală în fața unei instanțe dintr-un stat membru, aceasta poate pronunța o hotărâre în acest sens".

În ceea ce privește procedura internă privind recunoașterea pe teritoriul României a unei hotărâri străine, aceasta este reglementată prin dispozițiile art. 1095-1102 din C. proc. civ., în acest demers judiciar având calitate procesuală activă partea care se prevalează de respectiva hotărâre, iar calitate procesuală pasivă partea în contradictoriu cu care a fost pronunțată hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, scopul acestei proceduri fiind, conform art. 1096 alin. (1) din C. proc. civ., ca hotărârea străină să beneficieze de autoritate de lucru judecat.

Referitor la instanța competentă material și teritorial să soluționeze o astfel de cauză, art. 1099 din C. proc. civ. prevede următoarele:

"(1) Cererea de recunoaștere se rezolvă pe cale principală de către tribunalul în circumscripția căruia își are domiciliul sau, după caz, sediul cel care a refuzat recunoașterea hotărârii străine. (2) În cazul imposibilității de determinare a tribunalului potrivit alin. (1), competența aparține Tribunalului București (...)".

Prevederile art. 1099 din C. proc. civ. reglementează o competență teritorială de ordine publică.

În privința regimului juridic al invocării excepției necompetenței teritoriale de ordine publică, acesta rezultă din prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Art. 131 alin. (2) din același cod prevede că "În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop."

Din interpretarea textului art. 130 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile stipulate în acest text, competența de soluționare a cauzei rămâne câștigată instanței pe rolul căreia se află înregistrată, instanța nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe.

O astfel de interpretare se impune și în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepțiilor de necompetență în scopul declarat de asigurare a celerității soluționării cauzelor.

Mai mult, prin decizia nr. 31/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a reținut că:

"65. Drept urmare, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile menționate mai sus, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.. (...) 67. În situația în care instanța de judecată inițial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepției în termenul legal, ar fi, totuși, considerată îndreptățită să își decline competența către instanța pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenței realizată cu nerespectarea dispozițiilor legale ar subzista, atât instanța de trimitere, cât și instanța ierarhic superioară care va pronunța regulatorul de competență fiind ținute de această soluție".

În privința verificării propriei sale competențe de către instanța investită în urma declinării de competență, Înalta Curte s-a pronunțat în sensul că:

"68. Răspunsul la problema de drept contradictorie existentă în jurisprudența instanțelor naționale vizând posibilitatea instanței căreia i se declină competența de a analiza în ce măsură instanța care și-a declinat competența în favoarea sa a respectat și prevederile legale privind condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență nu poate fi decât acela că trebuie acordată această posibilitate instanței la care se declină competența, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condițiile și mai ales, termenele de invocare a excepției de necompetență ar fi lipsite de orice eficiență.

69.

Nu poate fi primit argumentul exprimat în a doua opinie jurisprudențială în sensul că instanța în fața căreia se ivește conflictul de competență s-ar transforma într-o instanță de control judiciar, deși declinatorul de competență nu este supus niciunei căi de atac, întrucât instanța trebuie să verifice cui îi aparține competența în cauza concretă dedusă judecății.

70.

De altfel, legalitatea declinării de competență nu este sustrasă controlului, o atare situație fiind inacceptabilă din perspectiva cerințelor statului de drept. Și aceasta deoarece instanța competentă să soluționeze conflictul negativ de competență verifică modul în care atât normele de competență propriu-zise, cât și normele referitoare la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență au fost respectate. Faptul că prevederile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ. dispun în sensul că hotărârea de declinare a competenței nu este supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, deoarece s-a eliminat calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenței cu scopul asigurării celerității procesului civil și având în vedere că declinarea de competență nu are caracter obligatoriu pentru instanța de trimitere, aceasta fiind, la rândul său, îndrituită să își verifice competența și, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanței pe care o consideră competentă.

71.

Așadar, instanța care primește dosarul își poate invoca din oficiu, în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 din C. proc. civ., necompetența materială procesuală și poate declina competența în favoarea instanței inițial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității, etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale procesuale.

72.

Pe de altă parte, instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competența în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară".

În cauza pendinte, se constată că Tribunalul Constanța a fost învestit cu cererea formulată de reclamanta A. prin care a solicitat recunoașterea pe teritoriul României a Hotărârii elaborate de notarul B. la Arlon din 28.03.2023 număr de registru 7355.

În cauză, nu au fost formulate întâmpinări, excepția necompetenței teritoriale fiind invocată, de instanță, din oficiu.

Această chestiune a fost pusă în discuție, însă, cu nesocotirea prevederilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., anterior citate.

Astfel, Înalta Curte reține că la primul termen de judecată, din 12 ianuarie 2024, la care părțile au fost legal citate, Tribunalul Constanța a constatat că este competent material, general și teritorial să judece pricina, acordând termen la data de 01 martie 2024 pentru a da posibilitatea reclamantei să îți exprime poziția procesuală cu privire la excepția lipsei de interes.

La cel de-al doilea termen de judecată, deși își verificase anterior competența și concluzionase în sensul celor mai sus arătate, instanța, cu nesocotirea dispozițiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., a repus în discuție competența și a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale, dispunând declinarea competenței în favoarea Tribunalului București.

Or, având în vedere că în prezenta cauză operează o competență teritorială de ordine publică, cu privire la care instanța era îndrituită să se pronunțe numai la primul termen de judecată, din 12 ianuarie 2024, la care părțile au fost legal citate, Tribunalul Constanța nu mai putea invoca, ulterior acestui moment, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale întrucât, fiind o competență absolută de ordine publică ea nu poate fi invocată decât in limine litis, momentul procesual până la care putea fi făcut acest lucru fiind depășit, în cauză, odată cu constatarea pe care instanța a făcut-o la primul termen de judecată în sensul că este competentă general, material și teritorial să judece pricina, statuări cu privire la care nu mai putea reveni.

Prin urmare, chiar și în situația în care ar fi observat ulterior primului termen de judecată că este necompetent din punct de vedere teritorial să soluționeze cauza, Tribunalul Constanța nu mai putea invoca excepția corespunzătoare, competența de soluționare a cererii deduse judecății rămânând câștigată în favoarea acestuia față de exigențele de ordin procesual referitoare la invocarea excepției, anterior menționate, în această situație operând o prorogare legală de competență sui-generis.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.