ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1551/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la 30 iunie 2021 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în principal:

În subsidiar, reclamanta a solicitat ca, în măsura în care se vor respinge capetele de cerere principale, să se dispună:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1270, art. 1350 și art. 1516 C. civ.

La data de 03 august 2021, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și cerere reconvențională, prin care a solicitat prin care solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 109.841,24 RON reprezentând daune-interese în cuantum de 20% din valoarea contractului, conform art. 19.5 alin. (1) din contract.

Prin sentința nr. 212 din 23 septembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantă, s-a constatat rezilierea contractului de furnizare nr. x-CA 559 din 08.08.2017 începând cu data de 24.06.2021, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 109.841,24 RON, reprezentând daune-interese.

Totodată, a fost respinsă, în rest, cererea ca nefondată.

De asemenea, a fost respinsă cererea reconvențională ca neîntemeiată, fiind obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, corespunzător pretențiilor admise.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A., criticând-o ca nelegală și netemeinică și solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata către reclamantă și a penalităților de întârziere datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contract, pentru neexecutarea la termen a obligațiilor de furnizare, instalare și punere în funcțiune a unui sistem tehnic de Securitate la Rampa Marghita, calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (24.06.2021).

Prin decizia civilă nr. 34 din 31 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta.

B. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, la 25 martie 2024, reclamanta A. S.A. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în întregime a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat că este îndreptățită să obțină atât daunele interese în cuantum de 20%, conform clauzei penale incluse în art. 19.5 alin. (1) din contract, cât și daunele interese moratorii, calculate conform art. 18.1 din contract, întrucât acestea acoperă prejudicii diferite, asigurând respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1531 C. civ.

Referitor la daunele interese moratorii stabilite pentru neexecutarea la termen a obligației, recurenta susține că nu trebuie dovedite, astfel cum rezultă din prevederile art. 1537 și art. 1535 alin. (1) C. civ., iar acestea pot cu cumulate cu clauza penală convenită prin art. 19.5 alin. (1) din contract pentru ipoteza neexecutării obligațiilor, invocând în acest sens prevederile art. 1539 C. civ.

Totodată, recurenta a arătat că incidența celor două clauze penale a fost stabilită de părți în temeiul principiul libertății contractuale, iar interpretarea acestora, în acord cu prevederile art. 1266, art. 1267 și art. 1268 C. civ., impune concluzia că ele nu se exclud reciproc.

Un alt argument invocat de recurentă a fost acela că intimata nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau în temeiul contractului, în termenul prevăzut de art. 4.2 din acesta, astfel încât datorează daunele interese în cuantumul stabilit, pe care instanța le poate reduce, conform art. 1541 C. civ., însă nu le poate suprima.

C. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate.

D. Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 04 iunie 2024 s-a fixat termen la data de 19 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

E. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În prezenta cauză, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea contractuală, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în principal, constatarea intervenirii rezilierii unilaterale a contractului de furnizare nr. x-CA 559 din 08.08.2017, precum și obligarea pârâtei B. S.A. la plata unor daune-interese compensatorii, în cuantum de 20% din valoarea contractului, potrivit art. 19.5 alin. (1), dar și a unor daune interese moratorii, de 0,5%/zi din valoarea contractului, potrivit art. 18.1, pentru neexecutarea la termen a obligațiilor, calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (24.06.2021).

Reținând, pe de-o parte, statuările definitive ale primei instanțe, în sensul că a intervenit rezilierea unilaterală a contractului și, în această situație, reclamanta este îndreptățită la plata unor daune interese compensatorii, conform art. 19.5 alin. (1) din contract, iar pe de altă parte, că prevederile art. 1539 C. civ. nu îngăduie cumulul daunelor interese compensatorii cu cele moratorii, instanța de apel a menținut soluția asupra capătului de cerere având ca obiect plata daunelor interese moratorii, calculate în temeiul clauzei prevăzute la art. 18.1. din contract, de respingere a acestuia ca neîntemeiat.

Prin recursul declarat, societatea reclamantă critică decizia curții de apel susținând că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la repararea prejudiciului, forța obligatorie a contractului și cumulul penalității cu executarea în natură (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 1531, art. 1539 și art. 1270 C. civ.).

Astfel, recurenta reclamantă apreciază că dispozițiile art. 1539 C. civ. trebuie interpretate în sensul că permit cumulul daunelor interese compensatorii cu cele moratorii, întrucât numai în acest mod se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1531 C. civ.

Motivul de recurs nu este întemeiat.

În acest sens, se constată că, potrivit art. 1539 C. civ., "Creditorul nu poate cere atât executarea în natura a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației".

În același timp, art. 1538 alin. (2) C. civ. prevede că, "În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală".

Soluțiile preconizate de legiuitor, astfel cum reies din interpretarea coroborată a celor două texte, vizează, pe de-o parte, interdicția cumulului clauzei penale prevăzute pentru neexecutarea obligațiilor, cu executarea silită în natură, iar pe de altă parte, posibilitatea cumulului penalității stipulate pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit, cu executarea silită în natură.

Rezultă, așadar, că art. 1539 C. civ. abordează exclusiv problematica referitoare la cumulul penalității cu executarea silită în natură și nicidecum cea privind cumulul penalităților menite să acopere prejudicii diferite, evaluate convențional prin clauze penale distincte, respectiv prejudiciul decurgând din neexecutarea contractului și cel produs prin executarea cu întârziere a acestuia.

În aceste condiții, susținerea recurentei reclamante, în sensul că cele două reguli instituite de art. 1539 C. civ. generează o a treia, în sensul permiterii cumulului clauzei penale prevăzute pentru neexecutare cu cea prevăzută pentru executarea cu întârziere a obligațiilor, nu numai că nu își găsește suport în norma legală enunțată, dar vine și în contradicție cu efectele desființării contractului asupra clauzei penale.

Se reține, în acest sens, că, dacă nu alege să ceară executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul, conform art. 1549 alin. (1) C. civ., să ceară rezoluțiunea contractului, precum și daune interese, dacă i se cuvin.

În situația în care optează pentru rezoluțiunea contractului, acesta este desființat cu efect retroactiv, conform art. 1554 alin. (1) C. civ., astfel că executarea în natură a obligației nu mai este posibilă, caz în care nu se mai poate vorbi despre întârzierea în executarea obligației, ci doar despre neexecutarea obligației.

Prin urmare, în ipoteza rezoluțiunii, creditorul nu mai poate cere daunele interese moratorii, ci doar pe cele compensatorii, evaluate anticipat prin clauza penală inclusă în contract, care continuă să producă efecte, în acord cu prevederile alin. (2) al art. 1554 C. civ.

În prezenta cauză, recurenta reclamantă nu a solicitat intervenția instanțelor pentru a obține constrângerea intimatei pârâte la executarea silită în natură a obligației născute din contractul încheiat între părți și obligarea acesteia la plata unor daune interese pentru neexecutarea la termen a obligației, pentru a fi incidentă situația de excepție reglementată de art. 1539 C. civ., ci verificarea validității declarației unilaterale de rezoluțiune și obligarea intimatei pârâte atât la plata unor daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, cât și la plata unor daune interese moratorii pentru executarea cu întârziere a acelorași obligații contractuale, în temeiul clauzelor penale prevăzute la art. 18.1 și art. 19.5 alin. (1) din contract.

În acest context, Înalta Curte arată că, în ciuda terminologiei folosite în contract și în raporturile dintre părți, preluate ca atare de instanțele de fond, contractul încheiat de părți a fost unul cu executare uno ictu, raportat la obiectul obligațiilor părților, astfel încât declarația unilaterală a reclamantei, emisă în condițiile art. 1552 C. civ., a determinat rezoluțiunea contractului, și nu rezilierea acestuia.

Or, reținând efectul rezoluțiunii prevăzut de art. 1554 alin. (1) C. civ., constând în desființarea retroactivă a contractului, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de apel, că executarea obligației nu mai era o opțiune, astfel că recurenta reclamantă nu este îndreptățită să obțină daunele interese moratorii pentru executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale, ci doar pe cele compensatorii pentru neexecutarea obligațiilor, în temeiul clauzei penale incluse în art. 19.5 alin. (1) din contract.

Critica prin care se invocă încălcarea art. 1531 C. civ. nu este întemeiată, întrucât textul reglementează dreptul creditorului de a obține repararea integrală a prejudiciului, statuând că acesta cuprinde atât pierderea efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat.

În prezenta cauză, penalitățile solicitate de reclamantă nu reprezintă componente ale unui prejudiciu unic, în sensul că daunele interese compensatorii nu sunt solicitate cu titlu de pierdere efectivă, iar cele moratorii cu titlu de beneficiu nerealizat, ci sunt menite să acopere prejudicii distincte, cel decurgând din neexecutarea obligației și cel produs prin executarea cu întârziere a aceleiași obligații, astfel că textul nu își găsește aplicare.

În ce privește critica prin care se pretinde încălcarea principiului forței obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1270 C. civ., Înalta Curte constată, în acord cu instanța de apel, că părțile nu au reglementat posibilitatea cumulului celor două tipuri de clauze penale, ci doar au prevăzut ipotezele distincte în care acestea sunt incidente.

Astfel, în timp ce art. 18.1 din contract menționează explicit că penalitățile de 0,5%/zi de întârziere sunt calculate începând cu prima zi de întârziere, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor, art. 19.5 alin. (1) prevede că la rezilierea contractului pentru încălcarea obligațiilor prevăzute la art. 19.4, achizitorul are dreptul de a pretinde daune interese în cuantum de 20% din valoarea contractului.

În cauză, s-a stabilit definitiv că nu a avut loc o executare cu întârziere a obligației contractuale, ci a existat o neexecutare integrală a acestora, care a atras desființarea contractului, astfel încât clauza prevăzută la art. 18.1 din contract nu își găsește aplicarea.

Referitor la art. 1541 C. civ., Înalta Curte constată că nu se poate reține încălcarea acestei prevederi legale, întrucât instanța de apel nu a suprimat dreptul reclamantei la daune interese moratorii ca efect al aplicării acestui text, ci a reținut imposibilitatea cumulului daunelor interese compensatorii cu cele moratorii în ipoteza desființării contractului pentru neexecutarea obligațiilor.

În sfârșit, instanța supremă reține că, prin invocarea criticilor privind aplicarea greșită a dispozițiilor C. civ. privind interpretarea contractului cu referire la interpretarea clauzelor prevăzute de art. 19.2 alin. (5) și 18.1 din contract, recurenta urmărește, în realitate, schimbarea situației de fapt stabilite de instanțele anterioare, din perspectiva voinței interne a părților la încheierea contractului, fără a dezvolta veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate.

Or, așa acum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește verificarea conformității hotărârii cu normele de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia atacată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma motivului de casare invocat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 34 din 31 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 34 din 31 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2024.