ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2675/2022

Ședința publică din data de 13 decembrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 23.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 194 C. proc. civ., obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 179.800 RON, reprezentând daune-interese în cuantum de 20% datorate potrivit art. 19.2 din contractul de furnizare nr. x/20.10.2017, precum și la plata penalităților în sumă de 2.777.910 RON, datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contractul nr. x/20.10.2017, pentru neexecutarea în termen a obligațiilor de furnizare, instalare și punere în funcțiune a unor sisteme de securitate la C., D. și la Stația Băicoi. A solicitat obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare formulată la termenul de judecată din 23.06.2021, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata către A. S.A. a penalităților în sumă de 3.002.660 RON, datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contractul nr. x/20.10.2017, pentru neexecutarea în termen a obligațiilor de furnizare, instalare și punere în funcțiune a unor sisteme tehnice de Securitate la C., D. și la Stația Băicoi, penalități calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (15.04.2021).

Prin sentința nr. 1057 din 13 octombrie 2021, Tribunalul Prahova a admis în parte cererea modificată formulată de societatea reclamantă A. S.A., în contradictoriu cu societatea pârâtă B. S.A., a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 179.800 RON, reprezentând daune-interese, a respins în rest cererea ca nefondată și a obligat pârâta către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.701 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru corespunzător pretențiilor admise.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând instanței de judecată: admiterea apelului; schimbarea în parte a hotărârii civile nr. 1057/13.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021 și pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, obligarea pârâtei B. S.A. la plata către A. S.A. inclusiv a daunelor moratorii la suma de 3.002.660 RON cu titlu de penalități de întârziere, datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contractul nr. x/20.10.2017, pentru neexecutarea în termen a obligațiilor de furnizare, instalare și punere în funcțiune a unor sisteme tehnice de Securitate la C., D. și la Stația Băicoi, penalități calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (15.04.2021), solicitate prin petitul nr. 2 al cererii de chemare în judecată modificate.

Prin decizia nr. 187 din 11 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, recurenta susține că, potrivit art. 1531 C. civ. coroborat cu art. 1539 C. civ., ținând cont și de conținutul clauzelor contractului nr. x-20.10.2017, acceptate și însușite de părți, pârâta B. S.A. datorează către A. S.A. atât suma de 179.800 RON, reprezentând daune-interese în cuantum de 20% (stabilite de art. 19.2 din contract), cât și suma de 3.002.660 RON, cu titlu de penalități de întârziere (calculate potrivit art. 18.1 din contract), pentru neexecutarea la termen a obligațiilor de furnizare, instalare și punere în funcțiune a unor sisteme tehnice de securitate la C., D. și la Stația Băicoi, penalități calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (15.04.2021).

În opinia recurentei, cumulul daunelor interese în cuantum de 20% (clauza penală) cu penalitățile de întârziere (daune moratorii) este legal, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1531 C. civ.

Recurenta-reclamantă susține că daunele moratorii și compensatorii acoperă, în fapt, echivalentul prejudiciului suportat de creditor pentru neexecutarea sau pentru neexecutarea la termen a obligațiilor contractuale de către debitor. Remarcă autoarea prezentei căi de atac că daunele-interese și clauza penală, în mod firesc, interferează, intervenind, potrivit convenției dintre părți, cumulul acestora.

Arată că, potrivit art. 1537 C. civ., daunele-interese moratorii nu trebuie dovedite, iar din interpretarea art. 1535 alin. (1) C. civ. ar rezulta că legea acordă dreptul creditorului de a cere debitorului întocmai cuantumul acestora, așa cum a fost convenit, fără a fi obligat să dovedească vreun prejudiciu. Tot astfel, în cazul daunelor-interese compensatorii, potrivit legii, creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu (art. 1538 alin. (4) C. civ.). În afara acestor situații, susține că, în practică sunt frecvente situațiile în care părțile însăși au prevăzut că daunele-interese nu trebuie dovedite, caz în care daunele-interese trebuie plătite de debitorul obligației fără a fi necesară dovada întinderii prejudiciului. În acest sens, arată că, în cauză, părțile de comun acord au stabilit în conținutul art. 19.1 lit. d), art. 19.2 și art. 18.1. din Contractul de furnizare nr. x/20.10.2017, valoarea daunelor-interese în cazul rezilierii unilaterale a contractului din culpa pârâtei cât și a penalităților de întârziere datorate de pârâta B. în cazul în care aceasta nu își îndeplinește în termenele prevăzute la art. 4.2 din contract obligațiile asumate.

Referitor la penalitățile de întârziere în executarea contractului (daunele-interese moratorii), susține că acestea sunt datorate de către debitorul B. pentru neexecutarea la termen a obligațiilor (art. 18.1 din contract). Cuantumul penalităților de întârziere este cel convenit de părți prin contract (0,5% din valoarea contractului pentru fiecare locație în parte), urmând a fi percepute atunci când părțile au prevăzut expres în contract.

În ceea ce privește noțiunea de clauză penală, aceasta este reglementată în Noul C. civ. în cadrul secțiunii dedicată executării prin echivalent a obligațiilor, într-o manieră detaliată în articolele 1538-1542 C. civ.. În înțelesul acestei noțiuni, clauza penală reprezintă o stipulație contractuală prin care părțile evaluează anticipat daunele-interese contractuale.

Arată că problema cumulului clauzei penale cu alte remedii ale contractului este abordată în art. 1539 C. civ., care prevede următoarele soluții: atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutarea obligațiilor, nu poate fi cumulată cu executarea lor în natură și nici cu eventualele daune-interese compensatorii; atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru executarea necorespunzătoare (adică, în concepția legiuitorului încălcându-se regulile referitoare la timpul și locul executării obligației), clauza penală se poate cumula cu remediul executării silite în natură; în sfârșit, primele două reguli legale generează și o a treia, care este consecința lor firească: dacă clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu daunele-interese compensatorii dar poate fi cumulată cu cele moratorii dacă există și întârziere în executarea obligațiilor.

Când clauza penală a fost stabilită pentru executarea necorespunzătoare (condiții de timp și loc), ea se poate cumula cu daunele-interese compensatorii. În fine, clauza penală se cumulează cu executarea parțială în natură dacă ea a fost stabilită pentru neexecutare, precum și atunci când a fost stipulată în vederea evaluării anticipate a daunelor-interese moratorii.

Or, în cazul de față, clauza penală stabilită prin art. 19.2 din contract, în cuantum de 20% din valoarea contractului, este o veritabilă clauză de neexecutare a obligațiilor de către pârâta din prezenta cauză, prevăzută pentru situația în care pârâta nu își execută obligațiile contractuale din culpa acesteia, iar apelanta a fost în situația de a rezilia unilateral contractul.

Totodată, instanța de judecată a reținut în hotărârea criticată că pârâta nu și-a executat obligația asumată prin contract până la împlinirea termenului contractual. A rezultat astfel un număr de zile de întârziere pentru care a calculat și solicitat instanței de judecată obligarea pârâtei B. la plata de penalități de întârziere datorate în baza art. 18.1 din contract.

Concluzia care se desprinde ar fi aceea că, dacă clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutare, ea poate fi cumulată cu daunele interese moratorii dacă există și întârziere în executarea obligațiilor, astfel încât pârâta B. datorează atât contravaloarea clauzei penale stabilită de comun acord la momentul semnării contractului, astfel cum aceasta este prevăzută în art. 19.2 din contract, cât și contravaloarea penalităților de întârziere convenite de comun acord, calculate potrivit art. 18.1 din contract (daune moratorii). Această interpretare este dată atât de lege, în reglementarea arătată mai sus, cât și de voința părților astfel cum rezultă din contract, potrivit art. 1270 C. civ.

În continuare, recurenta evocă dispozițiile art. 3.1 și 4.2 din contract, arătând că, deși intimata-pârâtă a fost notificată pe parcursul executării contractului, aceasta nu a executat până la împlinirea termenului prevăzut de art. 4.2 din contract obligațiile contractuale.

Evocă recurenta dispozițiile art. 18.1, art. 19.1 lit. d) și 19.2 din contract, precizând că, din interpretarea acestor articole ar rezulta că părțile ar fi stabilit foarte clar aplicabilitatea celor două clauze contractuale, legate, pe de o parte de situația în care intimata-pârâtă nu își îndeplinește până la împlinirea termenelor prevăzute în art. 4.2 obligațiile asumate și, pe de altă parte, de situația de neexecutare a contractului. Cele două clauze nu s-ar exclude una pe cealaltă, contractul neputând fi interpretat într-o altă manieră. Susține că ar rezulta în mod implicit cumulul celor două clauze.

Autoarea căii de atac face apel la dispozițiile art. 1266 alin. (1), art. 1267 și art. 1268 C. civ., pentru a menționa că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 19.2 din contract, textul acestui articol neexcluzând aplicarea art. 18.1 din contract în ceea privește penalitățile de întârziere.

Mai arată că, în mod contrar celor reținute prin decizia atacată, părțile nu au convenit să opteze, fie pentru obligarea pârâtei la plata de daune-interese de 20%, fie pentru obligarea la plata de penalități de întârziere.

Totodată, arată că, în aplicarea dispozițiilor art. 1516 alin. (1) și art. 1527 alin. (1) C. civ., recurenta a mai acordat intimatei un termen de 5 zile pentru ca aceasta să își îndeplinească obligația contractuală în sensul finalizării executării contractului constând în furnizarea, instalarea și punerea în funcțiune a sistemelor tehnice de securitate la C., D. și la Stația Băicoi, în conformitate cu specificațiile proiectului tehnic și cu prevederile contractului. Întrucât pârâta nu și-a executat obligațiile, recurenta a fost nevoită să rezilieze unilateral contractul, cu consecința aplicării clauzei penale prevăzută de art. 19.2 din contract, la care se adaugă contravaloarea penalităților de întârziere calculate, potrivit art. 18.1 din contract, până la data notificării de reziliere.

Precizează recurenta că aplicarea cumulativă a celor două clauze contractuale a avut la bază principiul forței obligatorii a contractului și că nu se poate reține o interpretare strict literală a contractului.

Astfel, termenul de execuție s-ar fi putut considera împlinit la data recepției dacă procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor precum și procesul-verbal de punere în funcțiune ar fi fost semnate fără obiecțiuni de către Comisia de recepție (art. 4 pct. 4,4 din contract). Or, recepția la terminarea lucrărilor a fost respinsă pentru ambele obiective ce formează obiectul contractului de furnizare nr. x/20.10.2017 și mai mult, prin Minuta înregistrată la A. S.A. sub nr. x/11.03.2021, semnată de reprezentanții pârâtei B., aceasta din urmă a declarat că renunță la executarea celor doua contracte (nr. x/20.10.20 17 și nr. y/08.08.2017). În aceste condiții, intimata-pârâtă B. ar fi recunoscut implicit neexecutarea obligațiilor contractuale în termenele prevăzute în contract.

Penalitățile de întârziere reprezintă daunele-interese cuantificate exact de către părți, urmând a fi achitate întocmai în cuantumul stabilit de acestea. Totuși, ca și în reglementarea anterioară, C. civ. prevede că instanțele judecătorești au facultatea de a reduce cuantumul penalităților (art. 1541 alin. (1) și (2) C. civ.). Posibilitatea reducerii cuantumului penalităților pe cale judecătorească trebuie privită ca o excepție, dar, în același timp, și ca un beneficiu acordat de lege debitorului. Astfel, instanța de judecată nu poate proceda oricând, în mod arbitrar, la diminuarea penalităților stabilite de comun acord de către părți.

Înlăturarea de către instanță a clauzei privind daunele moratorii, prin care debitorul obligației principale este ținut să execute într-un anumit timp prestația sub sancțiunea plății de penalități de întârziere, lipsește contractul de mijlocul principal de constrângere a debitorului de a mai executa la timp obligația. În aceste condiții, contractul ar fi lipsit de eficacitate întrucât aceasta presupune, de fapt, că drepturile și obligațiile părților sunt lipsite de finalitatea lor intrinsecă.

Chiar și în astfel de situații, instanța nu este obligată să dispună asupra cuantumului penalităților, fiind la latitudinea acesteia de a aprecia dacă se impune sau nu acest lucru. Arată recurenta, că, de altfel, în conținutul dispozitivului hotărârii nu există niciun temei juridic legal sau contractual care să susțină raționamentul instanței de fond.

Concluzia care se desprinde este aceea că natura juridică a daunelor-interese în cuantum de 20% din valoarea contractului, datorate potrivit art. 19.2 din contract, este diferită de natura juridică a penalităților de întârziere datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contract, prima reprezentând clauza penală, iar a doua reprezentând daune moratorii, astfel încât este admisibil cumulul acestora (legea nu interzice) și deci nu se poate vorbi despre o dublă reparație care să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a creditorului. Astfel, consideră că numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1531 C. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel ar fi reținut în considerentele deciziei atacate, la fila x, două situații diferite, chiar contradictorii, ambele în opinia instanței de apel corespunzând realității stării de fapt.

Astfel, arată că, instanța de apel a reținut că pârâta B. a realizat cu întârziere lucrările la cele două obiective asumate prin contract, iar pe de altă parte, a reținut că intimata B. nu și-a executat în integralitate obligațiile contractuale.

Or, arată recurenta că, atunci când situația de fapt stabilită de instanța de apel este contradictorie, nu se poate stabili cu exactitate care a fost starea de fapt avută în vedere de aceasta, iar în lipsa stabilirii acesteia, în faza procesuală a recursului, în care se analizează corecta aplicare a normelor juridice la starea de fapt astfel cum a fost lămurită de instanța de apel, nu se poate analiza legalitatea hotărârii pronunțate de instanță.

Pe de altă parte, s-ar impune reținerea motivului de nelegalitate ca fiind fondat, întrucât, în mod evident, instanța de apel ar fi emis considerente contradictorii și nu ar fi arătat, coerent și aplicat la împrejurările cauzei, care sunt argumentele pe care și-a întemeiat soluția.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 27.07.2022 .

La 24.08.2022, în termen legal, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 07.09.2022 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

La 12.12.2022, intimata-pârâtă a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând recursul de față, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia atacată conține considerente contradictorii, deoarece instanța de apel ar fi reținut două situații de fapt diferite, care ar fi atras, în consecință, soluții diferite. Astfel, recurenta-reclamantă a susținut faptul că, prin decizia atacată, s-ar fi reținut, pe de-o parte, că intimata B. a realizat cu întârziere lucrările la cele două obiective asumate prin contract, iar pe de altă parte, că intimata-pârâtă nu și-a executat în integralitate obligațiile contractuale.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens prezentând într-un mod logic raționamentul juridic prin care a ajuns la soluția pronunțată.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, îl reprezintă cererea recurentei-reclamante de obligare a pârâtei B. S.A. la plata sumei de 179.800 RON, reprezentând daune-interese în cuantum de 20%, datorate potrivit art. 19.2 din contractul de furnizare nr. x/20.10.2017, precum și la plata penalităților de întârziere în sumă de 3.002.660 RON, datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contractul nr. x/20.10.2017, pentru neexecutarea în termen a obligațiilor de furnizare, instalare și punere în funcțiune a unor sisteme tehnice de Securitate la C., D. și la Stația Băicoi, penalități calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (15.04.2021).

Se constată că, prin apelul declarat în cauză, așa cum corect a reținut și prima instanță de control judiciar, reclamanta a criticat exclusiv soluția instanței de fond de respingere a capătului secund al acțiunii, de obligare a intimatei-pârâte la plata daunelor moratorii în sumă de 3.002.660 RON, potrivit prevederilor art. 18.1 din contract.

În aceste condiții, instanța supremă reține că soluția asupra primului capăt de cerere dar și considerentele care au dus la adoptarea acestei soluții, au dobândit caracter definitiv.

Pentru a admite cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 179.800 RON, reprezentând daune-interese în cuantum de 20%, datorate potrivit art. 19.2 din contractul de furnizare nr. x/20.10.2017, prima instanță a reținut că pârâta B. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale de executare a furnizării, instalării și punerii în funcțiune a unor sisteme tehnice de securitate la C., D. și Stația Băicoi, în perioada convenită în contract, respectiv în 90 zile de la predarea amplasamentului în cazul C. și D. și 60 de zile de la predarea amplasamentului în cazul Stației Băicoi. A mai reținut tribunalul că, acest aspect reiese din probele administrate în cauză, precum și din dispozițiile art. 4.4. din contract, având în vedere că, pentru a se reține că termenul de execuție se consideră împlinit la data recepției, până în prezent nu s-a făcut dovada semnării, fără obiecțiuni, a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și a procesului-verbal de punere în funcțiune de către Comisia de recepție.

Prima instanță a avut în vedere că, față de nerespectarea obligațiilor contractuale de către pârâtă, în mod întemeiat reclamanta a emis notificarea de reziliere nr. x/05.04.2021, conform art. 19.1 lit. d) din contract, astfel că, prin neexecutarea obligațiilor în termenul de 5 zile acordat prin notificare, a intervenit rezilierea de drept a contractului la împlinirea termenului de 5 zile.

Aceeași stare de fapt, care, de altfel, nu a făcut obiectul contestației în apel, a fost reluată de instanța de prim control judiciar, care a reținut în decizia atacată că, "după cum rezultă din înscrisurile dosarului, pârâta-intimată a realizat cu întârziere la obiectivele menționate sisteme tehnice de securitate care au fost însă necorespunzătoare, așa încât comisiile de recepție au respins recepționarea lucrărilor, iar la data de 11.03.2021, cu ocazia minutei întocmite între părți, pârâta-intimată a renunțat la executarea contractului. Urmare a acestei situații, reclamanta-apelantă a dispus rezilierea unilaterală a contractului la data de 15.04.2021. Curtea reține astfel că pârâta-intimată nu și-a executat în integralitate obligațiile contractuale, fapt ce a dus la rezilierea contractului, în cauză nefiind vorba de o executare corespunzătoare a obligațiilor, dar cu întârziere".

În continuare, instanța de apel a reținut că, "Se observă deci că părțile au avut în vedere două ipoteze distincte, prima în care obligația contractuală a furnizorului se execută în mod corespunzător cantitativ și calitativ, dar cu depășirea termenelor contractuale, ceea ce atrage incidența art. 18.1 din contract, constând în obligarea furnizorului (pârâta-intimată) la plata unor penalități începând cu prima zi de întârziere, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor. Pe de alta parte, a doua ipoteză, reglementată de art. 19.2 cu referire la art. 19.1 lit. d) din contract, are în vedere situația în care furnizorul nu își îndeplinește obligația contractuală nici în termenul prevăzut în contract, nici în termenul suplimentar de cel mult 10 zile acordat de achizitor".

Astfel, soluția instanței de apel cu privire la neacordarea penalităților, motivată de reținerea faptului că, odată ce recurenta-reclamantă a dispus rezilierea unilaterală în temeiul art. 19.2, cu referire la art. 19 alin. (1) lit. d) din contract, pe motivul neexecutării în întregime a obligațiilor de către pârâta-intimată, aceasta poate beneficia exclusiv de despăgubirile reglementate de art. 19.2, care au fost de altfel acordate de prima instanță, și nu poate beneficia și de penalitățile reglementate de art. 18.1 din contract, care se acordă în ipoteza îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor de către partea adversă, îndeplinește cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind argumentată într-un mod logic, fără elemente contradictorii sau străine de natura pricinii, critica recurentei fiind nefondată din acest punct de vedere.

Instanța supremă reține că recurenta aduce în dezbatere, prin invocarea motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și problematica evaluării probatoriului și a interpretării clauzelor contractuale, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel. Or, aceste solicitări exced controlului pe care îl poate efectua instanța de recurs în această etapă procesuală. Pe de altă parte, în condițiile în care situația de fapt a fost stabilită prin sentința primei instanțe, în sensul că rezilierea a intervenit ca urmare a faptului că intimata-pârâtă nu și-a executat obligațiile contractuale în termenele prevăzute în contract, instanța de apel nu ar fi putut reevalua probatoriul cu scopul de a schimba cadrul factual stabilit în cauză în lipsa apelului exercitat împotriva soluției tribunalului de admitere a primului capăt de cerere.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, în principal, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1531 și art. 1539 C. civ. coroborate cu cele ale art. art. 1538 din același act normativ, arătând că instanța de apel ar fi reținut greșit că, în cauză, nu poate opera un cumul între clauza penală prevăzută de art. 19.2 din contract și penalitățile de întârziere prevăzute de art. 18.1 din contract.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 1538 C. civ., "(1) Clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale. (2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală. (3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită. (4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu. (5) Dispozițiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenției prin care creditorul este îndreptățit ca, în cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parțială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispozițiile privitoare la arvună".

Prin urmare, clauza penală este acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de către debitorul său, astfel că susținerile recurentei privind inexistența cerinței de a dovedi prejudiciul sunt lipsite de interes, din acest punct de vedere.

Totodată, conform art. 1539 C. civ., "Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației".

Înalta Curte arată, în primul rând, că dispozițiile art. 1539 C. civ. se referă numai la posibilitatea cumulării clauzei penale cu executarea obligației, prin urmare, susținerea recurentei privind posibilitatea cumulării clauzei penale cu un alt tip de despăgubire este nefondată.

În al doilea rând, în cauză s-a reținut cu caracter definitiv, prin sentința primei instanțe, faptul că a existat o neexecutare integrală a obligațiilor contractuale ale intimatei-pârâte, urmată de rezilierea contractului, astfel că, nici în acest caz, ipoteza prevăzută de teza a doua a art. 1539 C. civ. nu era aplicabilă.

Nu în ultimul rând, așa cum însăși recurenta susține, clauza prevăzută la art. 18.1 din contract sancționează executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale, or, în cauză, așa cum s-a arătat, este stabilit defintiv faptul că, nu a avut loc o executare cu întârziere a obligației contractuale, ci a existat o neexecutare integrală a acestora.

În acest context, instanța supremă reține că, prin invocarea criticilor privind aplicarea greșită a dispozițiilor C. civ. privind interpretarea contractului cu referire la interpretarea clauzelor prevăzute de art. 19.2 și 18.1 din contract, recurenta urmărește, în realitate, schimbarea situației de fapt stabilită de instanțele anterioare și stabilirea voinței interne a părților, iar nu dezvoltarea unei veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate.

Or, așa acum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește verificarea conformității hotărârii cu normele de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

Pentru aceste considerente, constatând că decizia atacată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma motivelor de casare invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 187 din 11 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 187 din 11 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2022.