ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2034/2024

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței obligarea debitoarei B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L., în calitate de creditor a sumei totale de 455.760.80 RON, reprezentând contravaloare debit principal restant în cuantum de 442.851,36 RON și contravaloare majorări și penalități contractuale în cuantum de 12.909,44 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 14 ianuarie 2021, reclamanta A. S.R.L., a depus cerere de transformare a cererii de ordonanță președențială într-o cerere de drept comun - pretenții, în temeiul dispozițiilor art. 1001 C. proc. civ., și de mărire a cuantumului obiectului cererii, în temeiul art. 204 C. proc. civ., în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei totale de 484.191,86 RON, reprezentând 442.851,36 RON, contravaloare debit principal restant și 41.340,50 RON, majorări și penalități calculate până la data de 31 decembrie 2020;

A solicitat obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru, onorariul de avocat și onorariu de expert.

A arătat faptul că înțelege să își mărească câtimea pretențiilor reprezentate de majorările și penalitățile contractuale calculate potrivit prevederilor.

Prin sentința nr. 66 din 16 mai 2022, Tribunalul Prahova a admis cererea de chemare în judecată precizată, având ca obiect litigii cu profesioniști - pretenții, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 442.851,36 RON cu titlu de debit principal și a sumei de 44.449,50 RON cu titlu de penalități de întârziere, precum și la plata către reclamantă a sumei de 21.246,92 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, precum și împotriva încheierilor de ședință din datele de 19 octombrie 2021 și 28 ianuarie 2022 a declarat apel în termen legal pârâta B. S.R.L., criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea din 27 septembrie 2023 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins cererea de administrare a probei cu expertiză tehnică, specialitatea autovehicule, formulată de apelanta-pârâtă B. S.R.L..

Prin decizia nr. 83 din 28 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respins ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. S.R.L., împotriva sentinței nr. 66 din 16 mai 2022 și a încheierilor de ședință din 19 octombrie 2021 și din 28 ianuarie 2022 pronunțate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.. A fost obligată apelanta-pârâtă B. S.R.L. să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L., cheltuieli de judecată în apel în sumă de 11.000 RON reprezentând onorariu apărător.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva încheierii din 27 septembrie 2023 și a deciziei nr. 83 din 28 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

În argumentarea cererii de recurs, subsumat motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut, în esență, ca fiind contradictorie motivarea instanței de apel cu privire la utilitatea probei cu expertiza de specialitate tehnică auto.

Reiterând cele susținute în apel, recurenta arată că instanța de apel a admis de plano ipoteza potrivit căreia "câtă vreme refuzul de ciur a fost transportat și livrat în perioada anilor 2019-2020, iar pe documente nu a fost consemnată densitatea agregatului și condițiile efective de transport - dacă acesta este uscat sau umed, în prezent nu se poate stabili cu certitudine cantitatea efectivă de refuz de ciur care a fost livrată apelantei exclusiv în baza unor calcule strict teoretice", însă, cu toate acestea, arată recurenta, instanța a apreciat că nu ar fi utilă administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate.

Astfel, raportat la anomalia vizând cantitățile de agregate minerale presupus achiziționate de la A. S.R.L., a înțeles să învedereze judecătorului fondului atât argumente de ordin practice/tehnic, cât și argumente de ordin legislativ, menite să întărească și să ilumineze apărările recurentei-pârâte.

Potrivit art. 2 lit. c) din H.G. nr. 1373/2008 privind reglementarea furnizării și transportului rutier de bunuri divizibile pe drumurile publice, modificat prin H.G. nr. 432/2011, una dintre obligațiile furnizorilor ale căror bunuri sunt distribuite folosind rețeaua de drumuri publice este "să emită tichet de cântar pentru fiecare vehicul utilizat pentru distribuția rutieră a bunurilor divizibile care pleacă din punctele proprii de încărcare". Pe cale de consecință, analizând dispoziția legală în vigoare, este evident faptul că măsurarea corectă a cantităților de piatră livrate către B. S.R.L. trebuia să fie făcută prin cântărire, la momentul ieșirii din balastieră, și nu prin așa-zisa măsurare prin metri cubi, metodă care nu este aplicabilă acestui tip de relație contractuală, nefiind însușită de B. S.R.L., aceasta fiind și esența litigiului dintre cele două părți litigante.

Potrivit art. 5

1

lit. b) din aceeași hotărâre, beneficiarul (adică intimata B. S.R.L.) are obligația de a ține evidența tichetelor de cântar eliberate de furnizor pentru bunurile divizibile recepționate, evidența pe care, așa cum a precizat constant, pârâta B. S.R.L. nu o deține, niciun astfel de tichet de cântar nefiind eliberat de A. S.R.L., acesta fiind și motivul principal pentru care pârâta nu a fost de acord să plătească reclamantei o cantitate de piatră mult mai mare decât cea pe care a livrat-o în realitate.

Astfel, rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să reglementeze această modalitate de transportare a agregatelor minerale, prin impunerea obligației de emitere a tichetelor de cântar, are la baza siguranța circulației pe drumurile publice, precum și modalitatea de utilizare a drumurilor publice de către transportatorii de astfel de material, cantitățile transportate fiind diferite sub aspectul greutății, în funcție de densitatea pe care acestea o au.

Fără a zăbovi asupra acestui argument evident oricărui cititor, este absolut normal, ba chiar obligatoriu, ca deplasarea acestor materiale pe drumurile publice să se facă în deplină siguranță, de exemplu, un autocamion încărcat cu 30 tone de material (si nu 30 metri cubi care, tehnic, pot cântări mult mai puțin decât 30 de tone) să nu traverseze un pod care nu poate susține un deplasament mai mare de 20 de tone sau accesul unui astfel de camion să fie restricționat pe un drum care, structural, nu poate susține un deplasament mai mare de 20 de tone, etc., exemplele putând continua în acest sens.

Chiar și așa fiind, nerespectarea dispozițiilor legale din partea A. S.R.L., în sensul eliberării tichetelor de cântar la momentul ieșirii autocamioanelor din balastiera pe care aceasta o operează reprezintă un aspect de nelegalitate din activitatea intimatei-reclamante, însă, care se impune a fi valorificat ca probă în cazul prezentei proceduri, în favoarea apelantei-pârâte, de vreme ce, după cum arată și în continuare, era imposibil ca autocamioanele B. S.R.L. să poată fi încărcate cu cantitățile de agregate minerale înscrise în cadrul avizelor de însoțire a mărfii.

Exemplele prezentate anterior au menirea de a sublinia importanța abordării situației de fapt din punct de vedere realistic și nu doar scriptic, așa cum în mod evident intimata-reclamantă a reușit să inducă în eroare instanța de fond.

Pe de altă parte, susținerea primei instanțe, în sensul că recepția cantitativă ar fi fost făcută de delegații B. S.R.L., iar susținerile apelantei vizând contestarea cantităților livrate nu ar putea fi reținută, este eronată, iar eroarea provine exclusiv din faptul că prima instanță nu s-a aplecat asupra dispozițiilor art. 2 lit. c) și art. 5A1 lit. b) din H.G. nr. 1373/2008 modificat prin H.G. nr. 432/2011 și asupra rațiunii pentru care livrarea și cântărirea agregatelor minerale se face prin unitate de măsură "tonă" și nu "metru cub", așa cum a încercat intimata să acrediteze.

Pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai corectă asupra litigiului dedus judecății, învederează instanței de control judiciar și faptul că, potrivit avizelor de însoțire a mărfii depuse la dosarul cauzei de intimată, apelanta a identificat potrivit numerelor de înmatriculare înscrise în avize, următoarele mijloace de transport: x.

O altă anomalie care rezultă din cuprinsul avizelor de însoțire a mărfii depuse de intimata-reclamantă în susținerea acțiunii are legătură cu numerele de înmatriculare evidențiate mai sus, numere de înmatriculare care sunt atribuite autovehiculelor de tip autotractor (în limbaj comun cap-tractor), care în mod evident nu pot fi încărcate, ci acestea trag după ele un alt ansamblu, respectiv o semiremorcă ce poate fi încărcată în mod variabil cu o cantitate între 0,1 - 30 tone, informație pe care însă A. S.R.L. nu o poate furniza, numerele de înmatriculare ale semiremorcilor care se presupune că ar fi fost încărcate cu material agregat nefiind înscrise în respectivele avize de însoțire a mărfii, fiind astfel imposibil de stabilit și cantitatea încărcată.

Chiar și așa, analizând cărțile tehnice ale semiremorcilor aflate în proprietatea sau în dotarea B. S.R.L. și care se presupune că ar fi fost încărcate cu refuzul de ciur achiziționat de la intimată, aduce în atenția instanței de control judiciar faptul că o atare semiremorcă are o masa maximă tehnică admisă (greutatea totală cu tot cu încărcătură) de 39 tone, iar masa proprie a semiremorcii este de aprox. 7tone, ceea ce înseamnă că încărcătura maximă pe care o poate prelua este diferența de 32 de tone. Presupunând că aceste semiremorci ar fi fost folosite la transportul celor mai mari cantități de agregat mineral, respectiv cele de 24m.c. (echivalentul a 40.8tone), urmează să se constate aceeași situație absurdă vizând cantitățile transportate, cu atât mai mult cu cât volumul maxim cu care ar fi putut fi încărcate, ținând cont de nivelul de compactare a refuzului de ciur în semiremorcă, ar fi fost de maxim 19m.c, după cum va evidenția și în tabelul anexă la motivele de apel.

Cu titlu de exemplu, a subliniat următoarea situație hilară care denotă fictivitatea cantităților înscrise în avizele de însoțire a mărfii: astfel, în cuprinsul avizului seria x nr. x din 22.01.2020 se regăsește înscris ca mijloc de transport autovehiculul înmatriculat cu numărul x, despre care se susține, potrivit avizului respectiv, că ar fi fost încărcat cu o cantitate 24 m.c. de refuz de ciur, echivalentul a 40,8 tone de material. Verificând cartea tehnică a autovehiculului cu numărul de înmatriculare x (copie pe care a atașat-o și motivelor de apel) demonstrează absurditatea celor înscrise în avizele de însoțire de intimata A. S.R.L. în sensul că, respectivul număr de înmatriculare este atribuit unei autobasculante 8x4, care are doar masa proprie de 20 tone, în timp ce încărcătura maximă pe care aceasta o poate prelua este de 27,4 tone. Mergând mai departe cu raționamentul tehnic, având în vedere faptul că materialul agregat - refuz de ciur nu este unul compact, cantitatea maximă ce ar fi putut fi încărcată în autobasculanta respectivă, transformată din tone în metri cubi (potrivit unității de măsură din avize), era de 16,11 m.c. și nicidecum de 24m.c.

În același sens, aceeași situație se regăsește și în cazul avizului de însoțire a mărfii seria x nr. x din 21.01.2020, care atestă aceeași cantitate absurdă de 24 m.c. de refuz de ciur, pentru aceeași autobasculantă 8x4, care nu putea prelua o sarcină mai mare 16,11 m.c., echivalentul a 27,4 tone refuz de ciur.

Și în ceea ce privește autobasculanta 8x4 cu numărul de înmatriculare x, aceasta se regăsește înscrisă în avizele seria x nr. x și 9167, ambele din data de 29.01.2020, și pretinde că ar fi fost încărcată cu o cantitate de 18 m.c. (echivalentul a 30,6 tone), în condițiile în care aceasta are masa de încărcătură maximă de 26,3 tone, iar cantitatea maximă exprimată în metri cubi ce ar fi putut fi încărcată era de doar 15,47 m.c. (pentru o mai bună înțelegere pentru un cititor nefamiliarizat cu imaginea unei autobasculante încărcate peste limită, a arătat faptul că o cantitate excedentară volumului de 15. 47 m.c. ar aluneca din bena autobasculantei la denivelări, gropi, etc.).

Pe de altă parte, aceeași autobasculantă 8x4 cu numărul de înmatriculare x, despre care a arătat la punctul anterior că era în imposibilitate de a transporta o cantitate de 18 m.c., instanța de control judiciar o va regăsi și în avizul seria x nr. x din 25.01.2020, care, de această dată, se pretinde că ar fi fost încărcată cu un volum și mai mare de agregat mineral - refuz de ciur, respective 24 m.c, echivalentul a 40,8 tone.

Exemplele evidențiate anterior sunt luate aleatoriu, astfel de anomalii tehnice și cantitative regăsindu-se în toate avizele de însoțire a mărfii întocmite de A. S.R.L. și neasumate niciodată de recurenta-pârâtă.

Argumentele instanței de apel, în sensul că și în cazul unor ipoteze teoretice potrivit cărora un anumit tip de vehicul putea fi încărcat cu o anumită cantitate maximă de agregate, este cunoscut faptul că deseori transportatorii procedează la supraîncărcarea vehiculelor, poate fi primit cu o anumită rezervă, în sensul că, pe de o parte, are menirea de a plasa activitatea recurentei-pârâte în sfera unei ipotetice răspunderi contravenționale, iar, pe de altă parte, chiar și în măsura în care s-ar accepta o atare ipoteză supraîncărcarea vehiculelor nu s-ar fi făcut cu sarcini suplimentare de aproape 80% masa totală admisă, ci eventual cu doar 10-20% suplimentar, expertiza tehnică auto solicitată în probațiune având menirea de a surprinde o asemenea ipoteză.

În ceea ce privește incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reluând cele susținute în apel, recurenta arată că tichetele de cântar nu au fost eliberate de A. S.R.L., fiind astfel imposibil de stabilit, retroactiv, cantitatea exactă de agregate minerale achiziționate de la furnizor, iar în măsura în care aceste tichete de cântar ar fi existat apreciază că aceste înscrisuri nu ar reprezenta o probă favorabilă intimatei-reclamante, astfel încât să aibă interesul de a o depune la dosar, pentru că acestea ar releva cu totul alte cantități de mărfuri.

Pentru claritate, anterior administrării unei probe cu expertiză de specialitate, învederează instanței de control judiciar un aspect de ordin tehnic care a fost nesocotit de instanța de fond, în sensul că, așa cum rezultă din cuprinsul avizelor de însoțire a mărfii eliberate de A. S.R.L. cantitățile de piatră (refuz de ciur) transportate de pârâta B. S.R.L. au fost fie de 18 m.c./transport, fie de 24 m.c./transport.

Elementul dolosiv pe care intimata-reclamantă l-a strecurat în argumentația cererii de chemare în judecată are în vedere confuzia privind capacitatea de transport a autocamioanelor, aparținând B. S.R.L., cu care se presupune că s-au transportat cantitățile de 18 m.c, respectiv 24 m.c. de agregate minerale, în funcție de mașina folosită, și care a avut menirea de a induce în eroare atât șoferii respectivelor autocamioane, care, din lipsă de cunoștințe tehnice sau neatenție au semnate avizele de însoțire a mărfii în necunoștință de cauză, cât și instanța de judecată, în final.

Astfel, a învederat instanței de control judiciar faptul că potrivit cărților tehnice ale autocamioanelor folosite la transportul mărfurilor, volumul autocamioanelor cu care s-a făcut transportul agregatelor minerale este într-adevăr de 18 m.c, respectiv 24 m.c, însă acestea nu au fost niciodată încărcate la plin, la volumul lor maxim, motivat de faptul că nu ar fi avut capacitatea/puterea de a transporta o greutate atât de mare de agregat mineral, iar, cel mai probabil, pneurile acestora probabil că ar fi explodat. Astfel, valoarea de 18 sau de 24 înscrisă în cuprinsul avizelor de însoțire a mărfii reflectă numărul de tone cu care acestea au fost încărcate și nu numărul de metri cubi, cum în mod dolosiv a încercat intimata să acrediteze.

Separat de administrarea unei probe de specialitate menită să confirme susținerile apelantei-pârâte, a învederat instanței de control judiciar faptul că echivalentul a 1mc de refuz de ciur = l,7 to refuz de ciur, ceea ce ar fi însemnat că fiecare autoutilitară, la un transport, ar fi cărat fie 30,6 tone, fie 40,8 tone refuz de ciur (piatră) ceea ce, tehnic, este imposibil.

În acest sens, pentru o mai bună înțelegere a situației de fapt, a învederat instanței de control judiciar faptul că "plecarea de pe loc" a unei autoutilitare "mici" cu o încărcătură de 30,6 tone sau a unei autoutilitare "mari", având o încărcătură de 40,8 tone este imposibilă, motoarele și pneurile cu care sunt echipate autocamioanele neavând puterea sau capacitatea de a urni din loc o astfel de cantitate, cu atât mai puțin să o și transporte. Nu în ultimul rând, ar mai fi de precizat că anvelopele autoutilitarelor nu ar putea să susțină un asemenea tonaj excedentar, existând riscul exploziei chiar și în poziția parcare.

În opinia recurentei, nu poate fi primită reținerea instanței de apel în sensul că obiectivele propuse de apelantă ar evidenția doar niște situații de fapt ipotetice și nu ar putea stabili în mod efectiv tipul și cantitățile de refuz de ciur care au fost livrate recurentei în intervalul 2019-2020, câtă vreme caracterul ioptetic evidențiat de instanța de apel favorizează doar intimata, și nu recurenta.

În același sens, încărcarea autocamioanelor folosite la transportul agregatelor minerale la volumul lor maxim, de 18 m.c., respectiv 24 m.c, este posibilă în măsura în care acestea ar fi încărcate cu cereale, fân, materiale textile, etc., care la o eventuală cântărire nu ar depăși greutatea de 18 tone sau 24 tone, aspect care nu poate fi însă reținut în cadrul refuzului de ciur, a cărui densitate este de 1 mc = 1,7 tone.

Mai mult decât atât, analizând înscrisurile depuse în probațiune de intimata-reclamantă, instanța de control judiciar urmează să constate faptul că avizele de însoțire a mărfii nu sunt semnate și/sau ștampilate de S.C. B. S.R.L., aceasta neînsușindu-și și nerecunoscând veridicitatea și exactitatea cantităților livrate.

Pentru a evidenția și mai mult anomalia juridică creată cu ajutorul avizelor dc însoțire a mărfii neconforme și confirmate implicit prin hotărârea pronunțată în primă instanță, a învederat instanței de control judiciar faptul că potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2004 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, "Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive".

În acest sens, având în vedere specificul activității desfășurate de B. S.R.L. (construcție drumuri și poduri, branșamente gaze naturale), a subliniat faptul că în eventualitatea unui control Fiscal inopinat sau activități de inspecție fiscală din partea D.G.R.F.P. - Prahova, achiziția de agregate minerale (refuz de ciur) de la intimata A. S.R.L., în cantitățile evidențiate în cuprinsul avizelor de însoțire a mărfii, ar fi neluată în calculul total al cheltuielilor efectuate de apelantă, cu consecința nededucerii T.V.A., motivat de faptul că aceste achiziții ar fi considerate, pe bună-dreptate, fictive.

Astfel, reiterând argumentele de la punctele 22 - 27 din motivele de apel, imposibilitatea de a transporta cantitățile de 30,6 tone sau 40,8 tone pe drumurile publice cu autocamioanele respective reprezintă un fapt notoriu/o certitudine pentru organele de control fiscale specializate în cazul activității agenților economici care ca principal obiect de activitate construcții de drumuri și poduri, construcții civile și edilitare, etc, achiziția și implicit cheltuiala fiind înlăturate pe motiv de fictivitate.

În susținerea cererii de chemare în judecată și în combaterea apărărilor formulate de apelanta-pârâtă, intimata A. S.R.L. tinde să încalce principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în sensul că face abstracție de lipsa tichetelor de cântar pe care era obligata să le elibereze și își fundamentează pretențiile în lipsa acestor înscrisuri relevante, dar cu ajutorul unor avize de însoțire a mărfii în cuprinsul cărora sunt înscrise cantități de agregate minerale neserioase.

O altă critică pe care o supune instanței de control judiciar are în vedere încheierea de ședință din 27 septembrie 2023 prin care, analizând cererea apelantei-pârâte vizând administrarea unei probe cu expertiză în specialitatea autovehicule - circulație rutieră, instanța de apel a respinsa administrarea acestui mijloc de probă, apreciind că proba solicitată raportat la obiectivele indicate nu este utilă soluționării cauzei, aspect care creează recurentei convingerea că instanța de apel nu s-a aplecat asupra apărărilor constante ale B. S.R.L. și nu a înțeles absurditatea situației de fapt expuse de intimata-reclamantă în încercarea de a acredita ideea precum că apelanta ar fi transportat cantități de 18 m.c. și 24 m.c. cu autocamioanele proprii, ceea ce în tonaj se transformă în 30,6 tone, respectiv 40,8 tone.

Încercând să combată această apărare, în faza de fond, intimata-reclamantă a susținut în ședința de judecată din data de 28.01.2022, cu ocazia discuțiilor contradictorii asupra probei cu expertiza în specialitatea autovehicule-circulație rutieră, faptul că ar fi de notorietate că autocamioanele sunt încărcate mai mult decât marja admisă pentru astfel de mijloace de transport, transportatorii expunându-se riscului unor sancțiuni contravenționale și ca atare proba solicitată ar fi fost inutilă, punctul de vedere fiind însușit și de prima instanță.

Astfel, contra-argumentul intimatei-reclamante pe această solicitare ar fi fost pertinent în măsura în care s-ar fi discutat de o diferență de încărcare de 1-3 tone față de greutatea maximă admisă, situație care poate fi comună transportatorilor, nu însă și la o diferență colosală, respectiv, de la o cantitatea admisă de 18 tone (și nu 18 m.c. cum figurează înscrierea în avizul de însoțire a mărfii) la o cantitate aproape dublă de 30,6 tone, aceasta fiind cantitatea rezultată, dacă s-ar da crezare avizelor întocmite de A. S.R.L., în urma transformării unității de m.c. în tone.

Pe de altă parte, prin argumentul adus, intimata-reclamantă a încercat să acrediteze ideea potrivit căreia de fiecare dată când a efectuat cursele de transport refuz de ciur, recurenta B. S.R.L. ar fi încălcat legea prin încărcarea unor cantități duble față de limita legală admisă, această situație necorespunzând adevărului, în primul rând, pentru că șoferii autocamioanelor respective nu ar fi riscat să se expună unor sancțiuni contravenționale pe care să le plătească din fondurile proprii, iar, în al doilea rând, pentru că în niciunul dintre zecile de transporturi efectuate de la A. S.R.L. autocamioanele apelantei nu au fost depistate de reprezentanții I.S.C.T.R. cu nereguli vizând depășirea limitei de greutate admise pentru circulația pe drumurile publice.

Un alt motiv de recurs pentru care a înțeles să critice hotărârea primei instanțe are în vedere apărările făcute de B. S.R.L. în cadrul întâmpinărilor depuse la dosarul cauzei prin care a arătat că înțelege să uziteze de procedura prevăzută de art. 301 C. proc. civ., în sensul că, atunci când una dintre persoanele menționate la art. 301 contestă scrierea sau semnătura ori declară că nu le cunoaște, instanța va proceda la verificarea înscrisului prin: compararea scrierii și semnăturii de pe înscris cu scrierea și semnătura din alte înscrisuri necontestate.

A arătat astfel în fața primei instanțe faptul că în urma analizei contractului nr. x/22.01.2020 depus la dosarul cauzei de intimata-reclamantă pentru dovedirea izvorului pretențiilor sale, administratorul B. S.R.L. a observat faptul că, în cazul rubricii "beneficiar", în dreptul B. S.R.L., societatea este reprezentată de administratorul C., reprezentantul legal al debitoarei, pe pagina 3 a contractului fiind aplicată și o semnătură olografă care nu aparține administratorului C., acesta nesemnând niciun contract în relația cu A. S.R.L.

În acest sens, pentru a proba cele arătate mai sus, în cadrul probei cu înscrisuri a înțeles să atașeze întâmpinării formulate și alte înscrisuri sub semnătură private, însă oficiale, asumate și recunoscute de apelanta B. S.R.L., toate acestea putând semnătura administratorului C., înscrisurile fiind depuse pentru ca prima instanță să poată determina prin procedura comparației de scripte diferența dintre semnătura administratorului și semnătura inscripționată pe contractul prezentat de intimata-reclamantă.

Or, instanța de control judiciar urmează să constate faptul că intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea debitoarei la plata unor sume de bani, aferente facturilor fiscale A. x/31.12.2019 pentru suma de 26.732,161ei și A. 0885/18.01.2020 pentru suma de 159.364,80 RON, ambele facturi fiind emise înainte de data de 22.01.2020, dată la care ar fi fost semnat respectivul contract de furnizare produse.

Pe cale de consecință, decizia civilă pronunțată de instanța de apel, raportat la situația juridică expusă mai sus și la acest argument, este nelegală, instanța de control judiciar urmând să constate netemeinicia pretențiilor intimatei vizând obligarea pârâtei atât la plata unor facturi fiscale ce nu fac obiectul contractului contestat și, pe cale de consecință, nici obligarea apelantei la plata penalităților de întârziere nu își găsește corespondent juridic, neexistând nicio obligație asumată în acest sens.

În ceea ce privește relația contractuală dintre cele două societăți, a învederat instanței de control judiciar faptul că aceasta nu a avut la bază contractul de furnizare produse, ci doar comenzi telefonice, care au fost plasate prin intermediul angajaților celor două societăți, acesta fiind și motivul pentru care încă de la început a arătat faptul că au existat schimburi comerciale între cele două societăți, situație de netăgăduit, însă nu de amploarea celor stipulate de intimată în cuprinsul avizelor de însoțire a mărfii.

Mai mult decât atât, în ceea ce privește înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată, instanța de control judiciar urmează să constate faptul că avizele de însoțire a mărfii nu sunt semnate și/sau ștampilate de apelanta B. S.R.L., aceasta neînsușindu-și și nerecunoscând veridicitatea informațiilor privind presupusele cantități de agregate minerale livrate.

Solicită în principal, admiterea recursului, casarea deciziei și a încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea completării probatoriului cu expertiza de specialitate tehnică auto, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei atacet și reținând cauza spre rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că prin argumentele expuse de recurentă în susținerea recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 27 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

Or, recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia unei hotărâri, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de administrare a probatoriului (ex. necesitatea încuviințării probei cu expertiză tehnică în specialitatea autovehicule, circulație rutieră, pe care o reclamă recurenta).

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, aspectele învederate de recurentă se situează în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât se raportează numai la situația de fapt ori la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 83 din 28 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, se constată că recurenta-pârâtă a indicat formal motivele de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat, rolul instanței de recurs este acela de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și nu reevaluarea contextului factual stabilit de instanțele devolutive.

Deși a invocat motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate care să vizeze un eventual viciu al motivării, ci solicită în realitate, o reevaluare a situației de fapt, o reapreciere cu privire la utilitatea probei cu expertiza de specialitate tehnică auto, ceea ce excedează analizei instanței de recurs.

De altfel, comparând cererea de recurs cu cererea de apel, se constată că o mare parte din așa-zisele critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu reprezintă altceva decât o reluare a susținerilor formulate în calea de atac devolutivă a apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, mărturie fiind similitudinea dintre cererea de recurs (pct. 16-36; pct. 39-44; pct. 45-51; pct. 53-55 din cerere) și cererea de apel (pct. 13-33; pct. 34-39; pct. 40-46; pct. 51-53 din cerere), formulate de aceeași parte în cauză.

Aceleași motive au fost deduse Curții de Apel Ploiești spre judecată și sunt acum readuse în discuție în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ignorarea instituției recursului.

Însă, chiar dacă ne aflăm în situația în care, prin decizia instanței de apel, a fost menținută soluția primei instanțe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanței de apel, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de însăși instanța de apel.

Având în vedere că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au fost formal invocate, recurenta urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanța de apel, o nouă verificare și interpretare a celor susținute în fața instanței de apel.

În concret, susținerile recurentei-pârâte prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, iar în lipsa unor argumente care să vizeze considerentele hotărârii atacate, instanța de recurs nu se poate substitui părții, formulând în locul său critici de nelegalitate care să vizeze în mod concret considerentele instanței de apel.

În concluzie, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, având în vedere că recurenta a invocat formal motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 27 septembrie 2023 și deciziei nr. 83 din 28 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte B. S.R.L. la plata sumei de 7500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L., conform înscrisurile doveditoare aflate în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 27 septembrie 2023 și deciziei nr. 83 din 28 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 7500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2024.