ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1524/2024

HOTĂRÂRE

18.09.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1524/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 18 septembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 02.02.2023 pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/2023, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., (pensionar), S., în contradictoriu cu pârâtul TRIBUNALUL BRAȘOV, au solicitat obligarea pârâtului la: acordarea unui număr de 60 de zile de concediu de odihnă suplimentar, aferent perioadei 2017 - 2022, precum și pentru viitor a câte 10 zile pe an de concediu de odihnă suplimentar, obligarea pârâtului la plata indemnizației de concediu aferente acestor zile, cu aplicarea actualizării și a dobânzii legale penalizatorii începând cu data nașterii dreptului și până la plata efectivă.

La termenul din 02.11.2023, Tribunalul Dâmbovița a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a instanței.

Prin sentința civilă nr. 1836 din 02.11.2023, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat judecarea cauzei, în favoarea Tribunalului Brașov.

În esență, Tribunalul Dâmbovița a reținut că prin acțiunea formulată, părțile reclamante, personal auxiliar, conex și contractual în cadrul unei judecătorii, au solicitat prin capetele de cerere principale obligarea pârâtului la plata unor compensații bănești pentru concediul de odihnă suplimentar ce se solicită a fi recunoscut, pretenții care se încadrează în categoria drepturilor de natură salarială specifice unui raport individual de muncă.

Astfel, instanța a reținut că având în vedere natura litigiului, respectiv litigiu de muncă, competentă teritorial a soluționa cauza este Tribunalul Brașov, potrivit dispozițiilor art. 269 Codul muncii, care prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

În opinia instanței dispozițiile art. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile. Tribunalul a reținut că în cauză, părțile reclamante ocupă funcția de grefieri, iar altele de aprod, șofer, muncitor, agent procedural, și activează toți în cadrul unei judecătorii, astfel că prin ipoteză nu se pune problema ca instanța pârâtă să reprezinte instanța competentă la care acesta își desfășoară activitatea.

Totodată a reținut că nu sunt aplicabile nici alin. (2) și (3) ale articolului 127 C. proc. civ. întrucât instanța competentă, deși figurează ca pârât, nu este și instanța la care își desfășoară activitatea părțile astfel cum impun în mod expres dispozițiile menționate.

Prin urmare, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița și a declinat judecata prezentei cauze în favoarea Tribunalului Brașov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 1271 din 26 iunie 2024, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții, în calitate de personal auxiliar de specialitate, conex și contractual în cadrul Judecătoriei Zărnești, au chemat în judecată pârâtul Tribunalul Brașov, solicitând, în esență, obligarea acestuia din urmă la acordarea unui număr de 60 de zile de concediu de odihnă suplimentar, aferent perioadei 2017 - 2022, precum și pentru viitor, a câte 10 zile pe an de concediu de odihnă suplimentar.

Astfel, Tribunalul a reținut că litigiul are natura unui conflict de muncă, iar potrivit normelor de competență materială și teritorială instituite de art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. Totodată, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, având în vedere calitatea de pârât a Tribunalului Brașov, instanța reține incidența dispozițiilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ., raportat la alin. (2)

al aceluiași articol. Astfel, în ipoteza în care pârât este tribunalul competent să soluționeze cauza, reclamantul are posibilitatea de a sesiza fie tribunalul pârât, fie un tribunal din circumscripția unei curți de apel învecinate cu acea curte de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii, în această ipoteză operând o prorogare legală de competență teritorială.

În cauza dedusă judecății, față de specificul acesteia și raportat la dispozițiile legale incidente, competența teritorială rămâne una alternativă, între instanța de la domiciliul reclamanților și un tribunal din circumscripția unei curți de apel învecinate Curții de Apel Brașov, alegerea între instanțele deopotrivă competente aparținând reclamanților.

Așa fiind, instanța a reținut că în speță, reclamanții și-au exercitat acest drept și au ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița, care a devenit competent în soluționarea cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele, respectiv Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul Brașov, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între secțiile sesizate fiind reciproce și cel puțin una dintre aceste instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Nici una din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere teritorial, să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect un litigiu de muncă, reclamanții având calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Judecătoriei Zărnești.

Pentru a determina competența teritorială de soluționare a cauzei, instanța supremă va avea în vedere dispozițiile art. 127 alin. (2) și alin. (2)

C. proc. civ., dispoziții legale care reglementează competența facultativă de soluționare a litigiilor în care părțile au calitatea de judecător sau de instanță de judecată, fie că sunt reclamanți sau pârâți.

În conformitate cu aceste dispoziții legale, în cazul cererii introduse de către un judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau împotriva unei instanțe de judecată, competența de soluționare aparține uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Astfel cum a statuat Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018, "competența facultativă are caracter de noutate în legislația procesual civilă, neregăsindu-se în C. proc. civ. din 1865. Prin reglementarea acesteia s-a urmărit crearea unui mecanism mai simplu, mai eficient și mai energic decât cel al strămutării procesului, legea creând un drept al părții de a proceda la alegerea unei alte instanțe pentru soluționarea cauzei, fără să mai fie necesară sesizarea unei instanțe superioare spre a se pronunța asupra cererii de strămutare. Prevederile art. 127 C. proc. civ. au drept scop asigurarea climatului de imparțialitate și de obiectivitate necesar soluționării cauzelor în conformitate cu exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale referitoare la dreptul părții la "o instanță independentă și imparțială".

Prin dispozitivul aceleiași decizii a Curții Constituționale s-a stabilit că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă, soluție care a fost reflectată în alin. (2)

al art. 127 din același cod, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

În prezenta cauză, în calitate de pârât a fost chemat Tribunalul Brașov, instanță din cadrul Curții de Apel Brașov, competent să soluționeze litigiul, astfel că instanța competentă să judece cauza se stabilește în raport de noțiunea extinsă pe care Curtea Constituțională a dat-o sintagmei de judecător din art. 127 C. proc. civ., incluzând și instanța de judecată, în scopul asigurării imparțialității obiective.

În temeiul textelor de lege mai sus menționate, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Dâmbovița, instanță judecătorească de același grad cu Tribunalul Brașov, aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, învecinată Curții de Apel Brașov.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.