ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2113/2024

HOTĂRÂRE

07.11.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2113/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița - Complet Specializat în Litigii de Muncă și Asigurări Sociale la 24 mai 2023 sub nr. x/120/2024, reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H și I au chemat în judecată pârâtul Tribunalul J, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la compensarea în bani a câte 10 zile de concediu de odihnă suplimentar/an, aferent perioadei lucrate de fiecare dintre reclamanți în cadrul instanței, actualizarea sumelor cu indicele de inflație și plata dobânzii legale penalizatoare, începând cu data scadenței sumelor datorate și până la data plății efective, respectiv și pe viitor.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt judecători în cadrul Tribunalului J, reclamanta I fiind judecător în cadrul Judecătoriei Giurgiu și că, în perioada de la momentul încadrării fiecăruia dintre ei, au beneficiat de concediu de odihnă de 35 de zile anual, prevăzut de art. 79 alin. (l) din Legea nr. 303/2004, iar potrivit art. 209 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 este reglementat dreptul la concediu tot de 35 zile lucrătoare.

Totodată, au susținut reclamanții că, pe lângă cele 35 de zile de concediu, sunt îndreptățiți și la concediu anual suplimentar pentru faptul că activitatea prestată a fost încadrată ca fiind desfășurată într-un loc de muncă cu condiții periculoase și vătămătoare.

În drept, s-au invocat prevederile art. 79 alin. (l) și (3) din Legea nr. 303/2004 și art. 209 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, art. 278 alin. (2) din C. muncii, H.G. 250/1992 (Cap II art. 18 art. 147 alin. (1) C. muncii.

Tribunalul Dâmbovița - Complet Specializat în Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, prin sentința civilă nr. 845 din 18 aprilie 2024, a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a acțiunii civile, în favoarea Tribunalului J.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere natura litigiului, respectiv litigiu de muncă, potrivit dispozițiilor art. 269 C. muncii, care prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului J la 14 iunie 2024, sub același nr. de dosar.

Tribunalul J – Secția Civilă, prin sentința civilă nr. 396/2024 LM/AS din 7 octombrie 2024, a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, reținând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 127 C. proc. civ.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competență între Tribunalul J– Secția Civilă și Tribunalul Dâmbovița - Complet Specializat în Litigii de Muncă și Asigurări Sociale s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 28 octombrie 2024, pentru soluționarea conflictului de competență.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița - Complet Specializat în Litigii de Muncă și Asigurări Sociale.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii formulate, Înalta Curte reține că, reclamanții A, B, C, D, E, F, G și H, la data sesizării Tribunalului Dâmbovița - 24 mai 2023, aveau calitatea de judecători în cadrul Tribunalului J, iar reclamanta I (în prezent vicepreședinte al Tribunalului J) avea calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Giurgiu și, în consecință, se aflau în sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 127 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 127 C. proc. civ.: „(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(2 ind. 1) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.”

Prin urmare, atunci când partea reclamantă își desfășoară activitatea efectiv la o instanță ce ar fi competentă în soluționarea cererii sale sau a unei instanțe inferioare acesteia, există obligația sesizării uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, ceea ce este și cazul în prezenta speță.

În aceste condiții, se reține că reclamanții aveau calitatea de judecători în cadrul Tribunalului J, respectiv Judecătoriei Giurgiu și, văzând dispozițiile art. 127 C. proc. civ., normele de competență în discuție instituind o competență teritorială alternativă, se apreciază că Tribunalului Dâmbovița, îi revine competența teritorială de a soluționa pricina, potrivit alegerii reclamanților.

Așa fiind, în raport cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmbovița - Complet Specializat în Litigii de Muncă și Asigurări Sociale.