ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1368/2024

Ședința publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 194, art. 127 alin. (2

1

) din C. proc. pen., art. 65 și art. 73 din Legea nr. 567/2004, art. 147 și art. 278 din Codul muncii.

La data de 21 noiembrie 2023, la primul termen de judecată în dosarul nr. x/2023 al Tribunalului Iași, instanța a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., P., Q., R., S., T., U., NN., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM. și O. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București, Tribunalul București, Judecătoria Sector 6 București, Judecătoria Sector 2 București, Judecătoria Sector 1 București, Tribunalul Vâlcea, Judecătoria Cornetu, Înalta Curte de Casație și Justiție și expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, formând câte un dosar pentru fiecare reclamant în parte.

S-a format dosarul nr. x/2023, având ca obiect "obligație de a face", având ca părți reclamanta O. și pârâți Judecătoria Cornetu, Tribunalul București, Curtea de Apel București, Înalta Curte de Casație și Justiție și expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În dosarul nou format, Tribunalul Iași a invocat din oficiu, la termenul de judecată din data de 21 noiembrie 2023, excepția necompetenței teritoriale, excepție pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 2377/2023 din 05 decembrie 2023 și a declinat judecarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

În motivarea soluției sale, Tribunalul Iași a reținut, în esență, că prin dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii a fost instituită o competență exclusivă, pe care părțile nu o pot înlătura.

Totodată, instanța a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 127 alin. (1) și alin. (3) din C. proc. civ., raportat la funcția reclamantei de grefier în cadrul Tribunalului București, detașată la Tribunalul Ilfov, sens în care a dispus înaintarea dosarului spre competentă soluționare unei instanțe judecătorești de același grad aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care reclamanta își desfășoară activitatea - respectiv Tribunalul Constanța.

De asemenea, instanța a constatat că în cauză nu se pune problema unei coparticipări procesuale active, dat fiind faptul că, în speță, drepturile salariale ale reclamanților sunt drepturi individuale, și, chiar dacă problema juridică ar putea fi aceeași, ele nu au aceeași cauză.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și, în consecință, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență, sens în care a dispus suspendarea cauzei.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Constanța a evocat dispozițiile art. 269, art. 210 din Codul Muncii și cele ale art. 59 din C. proc. civ. și a reținut, în esență, că deși reclamanta a invocat drepturi proprii rezultate din raporturile de serviciu derulate în cadrul pârâtei, există o legătură suficient de strânsă cu drepturile proprii ale celorlalți reclamanți, pentru a justifica judecarea acestora împreună, din moment ce premisa drepturilor pretinse este aceeași pentru toți reclamanții, care invocă în esență împrejurarea că lucrează în aceleași condiții de muncă. Mai mult, Tribunalul a considerat că hotărârea asupra uneia dintre cererile reclamanților este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, neputându-se reține că fiecare dintre reclamanți solicită drepturi izvorâte din propriul raport de muncă derulat cu angajatorul, din moment ce aceștia invocă aceeași situație juridică.

Constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Iași, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. de dosar x/2023, instanța a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanții au solicitat acordarea unui număr de câte 10 zile de concediu de odihnă suplimentar și obligarea pârâților la plata indemnizației de concediu aferentă acestor zile.

Prin încheierea de ședință din 21.11.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Iași a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanta O., cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. x/2023.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din același act normativ "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

De asemenea, potrivit art. 59 din C. proc. civ. "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că unul dintre reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea conflictului de muncă, respectiv reclamanta A., are domiciliul în circumscripția Tribunalului Iași, iar în privința acesteia tribunalul a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că drepturile pretinse de reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată au aceeași cauză și există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competență în privința reclamanților care nu au domiciliul sau locul de muncă în raza tribunalului sesizat inițial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că în privința cererii formulate de reclamanta din prezenta cauză a operat prorogarea legală de competență în favoarea Tribunalului Iași, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu reclamanta A. al cărei domiciliu se află în circumscripția acestei instanțe.

În opinia Înaltei Curți, împrejurarea că Tribunalul Iași a disjuns ulterior cererea reclamantei din prezenta cauză nu duce la pierderea competenței sale teritoriale în privința cererii disjunse, de vreme ce prorogarea legală de competență a operat chiar la momentul sesizării instanței cu acțiunea introductivă comună.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2024.