ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1430/2024

Ședința publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 19.05.2022 sub numărul x/2022, reclamanții A. S.R.L., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de închiriere nr. x/23.03.2017 perfectat între S.C. D. S.A. si S.C. A. S.R.L., respectiv a clauzei 10.6 din contract, ca fiind un contract de fidejusiune lovit de nulitate absolută și să se constate inopozabilitatea față de reclamanții B. si C. a clauzei fidejusiune cuprinse in art. 10.6 din Contractul de închiriere nr. x/23.03.2017.

Prin sentința civilă nr. 1487 din 22 decembrie 2022, Tribunalul Constanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.C. A. S.R.L., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel S.C. A. S.R.L., B. și C., solicitând admiterea apelului cu consecința schimbării în tot a sentinței civile apelate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul B. împotriva sentinței civile nr. 1487 din 22 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Constanța.

A fost admis apelul declarat de apelantul C. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Admite acțiunea civilă formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

Constată nulitatea absolută a clauzei contractuale inserată în art. 10.6 în ce îl privește pe reclamantul C..

Menține restul dispozițiilor sentinței apelate.

Obligă intimata la plata către apelantul C. a sumei de 40 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru (fond și apel).

Respinge ca neîntemeiată cererea apelantului B. de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, C. și B. au formulat cereri de recurs.

Recursul declarat de B..

Prin cererea de recurs formulată de B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța.

În argumentarea memoriului de recurs, recurentul arată că, în mod greșit instanța de apel a dispus respingerea apelului său, menținând ca legală și temeinică sentința civilă pronunțată de Tribunalul Constanța având în vedere că dispozițiile art. 2282 C. civ. privitor la forma fidejusiunii, nu impun semnarea separată a unui contract de fidejusiune, ci doar asumarea obligației de fidejusiune prin semnătură - condiție care se verifică în cauză și argumentul invocat în susținerea lipsei consimțământului dlui B. la a se angaja ca fidejusor respectiv faptul că, fiind cetățean libanez, nu a înțeles pe deplin conținutul și efectele clauzei 10.6 din contract, ar tinde în fapt la modificarea cererii de chemare în judecată în calea de atac a apelului, aspect prohibit de dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2282 C. civ., în sensul că nu se impune dubla semnătură a recurentului atât, ca administrator statutar, dar și ca persoană fizică care înțelege să garanteze personal obligațiile debitorului societar, atât timp cât contractul de închiriere dedus judecății conține cel puțin o semnătură a acestuia. De unde și formularea instanței: dispozițiile art. 2282 C. civ. nu impun semnarea separată a unui contract de fidejusiune (fie el și inclus în același instrumentum), ci doar asumarea obligației de fidejusiune prin semnătură. Indiscutabil, formularea instanței de apel este echivocă și nu precizează cu claritate suficientă logica argumentului de drept substanțial reținut, însă aceste considerente se interpretează în sensul că o singură semnătură în cuprinsul contractului de închiriere este suficientă pentru a angaja contractual atât societatea comercială A. S.R.L., cât și pe recurentul, drept fidejusor.

Concluzionând asupra formalismului semnăturii, având în vedere și dispozițiile art. 1179 alin. (2) C. civ., care fac vorbire despre formalismului ad validitatem al unui contract, recurentul conchide prin a afirma că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2282 C. civ., în sensul că a simplificat nepermis condiția semnăturii olografe existente pe instrumentum fără a mai analiza limitele efectelor acestei semnături sub aspectul calității convenționale în care este angajat subiectul care semnează, partea contractantă - atât timp cât semnează în mod expres într-o calitate, orice altă calitate (în speță, calitatea de fidejusor) nu mai este asumată expres, ci presupusă - tocmai ceea ce art. 2282 C. civ. interzice imperativ.

O altă critică vizează valența argumentului privind limitele lingvistice inerente faptului că recurentul-reclamant nu este vorbitor nativ de limbă română ci de limbă arabă.

Prin acest aspect, recurentul nu a încercat modificarea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul invocării unor vicii de consimțământ, în speță o eroare ci, în realitate s-a dorit a fi un argument în plus în ce privește absența consimțământului nu numai vicierea sa - nu doar că nu acesta a agreat la asumarea calității de fidejusor, prin semnarea contractului, dar nici nu cunoștea la momentul perfectării contractului de locuțiune, sensul, conținutul și efectele acestei instituții. Altfel spus, recurentul nu a avut o reprezentare eronată asupra sferei obligaționale presupuse de calitatea de fidejusor, el nu a înțeles fundamental această instituție. Distincția era fundamentală, ca nu mai vorbim de un consimțământ viciat, ci despre absența totală a consimțământului, aceasta fiind nuanța care a fost greșit interpretată de instanța de apel.

În consecință, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu consecința casării în parte a deciziei civile recurate și trimiterii cauzei Curții de Apel Constanța pentru o nouă judecată, în acord cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ.

Recursul declarat de C..

Prin cererea de recurs formulată de C. s-a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurentul consideră că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de o parte, instanța de apel reține că există un motiv de nulitate absolută a clauzei 10.6 din contract în raport cu apelantul C., iar pe de altă parte reține că aceeași clauza este perfect valabilă, în raport cu B., aspect ce nu poate fi primit.

In ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul consideră că decizia instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv dispozițiile art. 2282 C. civ.

Astfel cum s-a susținut și în fata instanței de apel, recurentul apreciază că așa-zisa clauză de fidejusiune cuprinsă în art. 10.6 din contract este nulă absolut în ansamblul acesteia, respectiv în raport cu C. și B., din perspectiva instituirii garanției personale.

Or, în conformitate cu prevederile art. 2280 C. civ. fideiusiunea este un contract, ceea ce presupune formarea obligatorie a unui acord de voință cu intenția de a constitui un raport juridic - garanția personala a fidejusiunii, în cazul de față și nu închirierea bunului, așa cum stipulează întregul contract - (art. 1166 C. civ.), acționarea cu bună-credință la încheierea contractului (art. 1170 C. civ.) și consimțământul expres al părților (art. 1179 alin. (1) pct. 2 C. civ.) - toate aceste elemente esențiale ale contractului lipsind cu desăvârșire în cazul dedus judecății.

Pentru aceste considerente, recurentul se consideră îndreptățit să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin încheierea din 18 aprilie 2024, Înalta Curte a admis excepția netimbrării recursului declarat de recurentul-reclamant B., urmând să anuleze calea de atac ca netimbrată, în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ. "la cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii …".

Potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 " taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege".

De asemenea, conform art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege".

Totodată, din interpretarea art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 reiese că, dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanță recurentul nu își îndeplinește obligația de plată a taxei judiciare de timbru, cererea de recurs va fi anulată integral.

În acest context, Înalta Curte constată că recursul nu a fost timbrat anticipat și că recurentul nu s-a conformat obligației de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 100 RON, astfel cum i s-a pus în vedere prin comunicarea aflată la dosar recurs, sens în care va anula ca netimbrat recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

La termenul din 18 aprilie 2024, Înalta Curte a amânat judecarea cauzei pentru a da posibilitate recurentului-reclamant C. să depună la dosarul cauzei cererea de renunțare la judecarea cererii de recurs, conform normelor legale, întrucât aceasta nu îndeplinea cerințele de formă.

Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2024, recurentul-reclamant C. - arată că renunțarea la judecata recursului reprezintă o veritabilă achiesare la hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, context în care solicită instanței supreme să ia act de manifestarea sa de voință.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, cererea formulată în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ., reținând următoarele:

Se constată că prin cererea transmisă la data de 6 martie 2024, recurenții au declarat că renunță la judecata cererilor de recurs formulate în cauză.

În raport de faptul că recurentul B. nu și-a îndeplinit obligația de timbrare a recursului declarat, recursul său fiind anulat ca netimbrat, în cauză a rămas spre examinare cererea recurentului-reclamant C., din perspectiva dispozițiilor art. 463 alin. (1) C. proc. civ.

Principiul disponibilității, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum și de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și constă în faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, respectiv declanșarea acestuia și libertatea de a-i pune capăt, dar și stabili cadrul procesual.

Așadar, principiul disponibilității cuprinde și posibilitatea părților de a efectua acte de dispoziție, acestea fiind desistarea (renunțarea reclamantului), achiesarea și tranzacția judiciară.

Dispozițiile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că renunțarea la calea de atac se poate face și ulterior pronunțării, chiar și după declararea căii de atac, prin prezentarea părții înaintea președintelui instanței sau a persoanei desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanței, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanța competentă, dispozițiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.

Totodată, prevederile art. 463 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre.

Manifestarea expresă de voință a părții reglementată de art. 404 C. proc. civ. se caracterizează prin aceea că partea care a pierdut procesul, în primă instanță sau în apel, renunță la dreptul de a exercita calea de atac, apelul sau, după caz, recursul, împotriva hotărârii respective ori dacă a formulat deja o cale de atac, o retrage.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că achiesarea la hotărârea atacată poate avea loc și ulterior exercitării căii de atac, după trimiterea dosarului la instanța superioară, în cursul judecării căii de atac titularul acesteia putând oricând să se desisteze de continuarea judecății în calea de atac, ordinară sau extraordinară, caz în care se va face aplicarea dispozițiilor art. 463 C. proc. civ., întrucât partea înțelege să-și retragă calea de atac.

În cauza de față, manifestarea de voință a recurentului în sensul de renunțare la judecata cererii de recurs îndreptată împotriva deciziei civile nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, reprezintă un act de dispoziție al acestuia, care nu este supus cenzurii instanței.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil, urmează să ia act de achiesarea recurentului-reclamant C. la decizia civilă nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. și intimata-pârâtă D. S.A..

Ia act de achiesarea recurentului-reclamant C. la decizia civilă nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2024.