ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1418/2024

HOTĂRÂRE

19.06.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1418/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 19 iunie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal la 22.06.2023, sub numărul x/2023, reclamanții A., B., C., D., E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator primar de credite, la emiterea unui nou ordin de încadrare care să cuprindă recalcularea și plata drepturilor salariale cu aplicarea dispozițiilor art. 10 din anexa V, capitolul VIII din Legea nr. 153/2017 prin raportare la anexa I a Ordinului procurorului general din cadrul P.Î.C.C.J. nr. 551/2022 începând cu data ocupării funcției de conducere și pe viitor având ca modalitate de calcul formula indicată în textul normativ, respectiv salariul maxim aflat în plată la nivelul P.J., majorat cu 10% pentru prim-procuror, respectiv 8% pentru prim-procuror adjunct, calcularea și plata sumelor aferente valorii de referință sectoriale 605,225 începând cu 01.01.2018, calcularea și plata drepturilor salariale cu aplicarea sporului de condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 15%, a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, a sporului pentru păstrarea confidențialității de până la 5% și plata acestor sporuri începând cu 01.01.2018 și pe viitor, actualizarea sumelor datorate cu rata inflației și cu dobânda legală penalizatoare de la data la care sumele erau datorate și până la plata acestora; obligarea pârâților ca pentru viitor, obligațiile astfel stabilite să fie achitate lunar.

În drept, au fost invocate prevederile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 8 și art. 2 lit. h) și i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor au formulat câte o întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a formulat întâmpinare.

La termenul de judecată din 13.09.2023, raportat la obiectul acțiunii și la natura juridică a raporturilor dintre părți, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin sentința nr. 186/CA/2023 din 13 septembrie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția I civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că obiectul dosarului nu îl reprezintă un act administrativ, o plângere împotriva modului de soluționare a unor contestații privind stabilirea drepturilor salariale, ci obținerea plății unei diferențe dintre drepturile salariale achitate și drepturile salariale pretinse.

Prin urmare, competența de soluționare a cauzei aparține jurisdicției muncii, în concret, Tribunalului Bihor, secția I civilă, în raport de prevederile art. 266 Codul muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, nefiind incidente prevederile art. 7, Capitolul VIII din anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, care instituie cazul special al competenței secției de contencios administrativ a Curții de Apel București în soluționarea litigiilor privind drepturile salariale ale magistraților.

În stabilirea instanței competente să soluționeze cauza, instanța a avut în vedere, totodată, art. 278 Codul muncii și statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în deciziile de speță nr. 99/2020, nr. 213/2019, nr. 3554/2021.

Învestit prin declinare, Tribunalul Bihor, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 470/LM/2024 din 29 aprilie 2024, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu la termenul din 17.04.2024, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că obiectul cauzei nu îl reprezintă acordarea de drepturi salariale, ci obligarea pârâtului Ministerul Public, autoritate publică centrală, la emiterea unui act administrativ cu caracter individual, respectiv a ordinului privind încadrarea și stabilirea drepturilor salariale, în baza căruia să se procedeze la achitarea acestor drepturi.

Reținând că litigiul nu este unul de muncă, ci are natura unuia de contencios administrativ, fiind aplicabile dispozițiile de drept comun ale art. 10, respectiv ale art. 8 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a conchis că nu poate proceda în mod legal la judecarea cererii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 31.05.2024, sub același număr de dosar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Curții de Apel Oradea competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Bihor - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte constantă că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de încadrare privind salarizarea la un anumit nivel și cu anumite sporuri începând cu 01.01.2018 și plata diferențelor salariale rezultate, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală.

Se constată că, anterior prezentului demers judiciar, reclamanții s-au adresat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu solicitarea ce formează obiectul cauzei pendinte, însă nu au fost mulțumiți de răspunsul primit .

De asemenea, se observă că, în cererea de chemare în judecată, la punctul VIII, reclamanții au precizat că au domiciliile în localitatea Oradea, iar în raport de prevederile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, au apreciat că aparține Curții de Apel Oradea competența de soluționare a cauzei.

Înalta Curte reține că prezentul litigiul nu se circumscrie jurisdicției muncii, obiectul cauzei nefiind acordarea de drepturi salariale, ci obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator primar de credite, la emiterea unui ordin prin care să dispună recalcularea indemnizației de încadrare, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 153/2017 și ale art. 8 și art. 2 lit. h) și i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Conform dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, actul prin care ordonatorul de credite stabilește drepturile salariale este un act administrativ, ce poate fi contestat la organele de conducere ale instituțiilor indicate la art. 7 din anexa V la lege, iar plângerea împotriva hotărârilor acestor organe este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

În același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 9/2017, din considerentele acestei decizii rezultând că în situațiile prevăzute de anexele legilor-cadru de salarizare pe familii ocupaționale există și prevederi speciale pentru personalul salarizat în baza acestor anexe, iar în cazul familiei ocupaționale de funcții bugetare "justiție", "legea instituie o procedură specială în fața ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ.".

Având în vedere faptul că, anterior demarării litigiului, reclamanții au solicitat Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție emiterea unui nou ordin de salarizare cu respectarea cerințelor prevăzute în acțiune, cererea fiind respinsă ca neîntemeiată, Înalta Curte constată că în cauză este dedus judecății un litigiu având ca obiect cenzurarea unui act administrativ asimilat, constând în refuzul de emitere a unui nou ordin de încadrare privind salarizarea reclamanților, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, ce poate fi contestat în fața instanței de contencios administrativ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public", iar potrivit art. 8 alin. (1) "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.".

Totodată, art. 10 alin. (1) din același act normativ reglementeză că, "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.", iar conform alin. (3) teza I, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său.".

În raport de aceste dispoziții legale și de împrejurarea că reclamanții au domiciliile în localitatea Oradea, se reține că litigiul de față are natura unuia de contencios administrativ, instanța competentă material a soluționa cauza fiind Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește practica judiciară invocată de instanța de conflict, Înalta Curte învederează că aceasta nu este aplicabilă, întrucât în litigiul pendinte nu s-a solicitat plata drepturilor salariale recunoscute, ci s-a cerut, în principal, obligarea la emiterea de către Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a unui nou ordin de încadrare privind salarizarea reclamanților la un anumit nivel și cu anumite sporuri începând cu 01.01.2018 și, în pe cale accesorie, plata diferențelor salariale rezultate, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală.

Așa fiind, în raport de dispozițiile legale evocate și de obiectul cererii de chemare în judecată, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea.