ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1348/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 aprilie 2023 pe rolul Judecătoriei Pitești, secția civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și B., în cadrul procedurii cererilor de valoare redusă, pronunțarea unei hotărâri în urma căreia pârâții să fie obligați la plata sumei de 1086,06 RON, a sumei de 40 Euro, reprezentând daune interese suplimentare minimale, precum și la plata dobânzii legale din ziua următoare scadenței.

În motivarea cererii, reclamanta a precizat că între aceasta și pârâți s-a încheiat contractul nr. x/14.02.2019 în baza căruia au fost emise facturile fiscale depuse la dosarul cauzei, creanța fiind certă, lichidă și exigibilă. Mai mult decât atât, conform art. 10 alin. (2) din contract pârâții sunt răspunzători solidar de îndeplinirea obligațiilor contractuale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1026 alin. (1), art. 1028 alin. (2) din C. proc. civ.

La termenul de judecată din 30 ianuarie 2024, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale exclusive a Judecătoriei Pitești rămânând în pronunțare asupra acesteia.

Prin sentința civilă nr. 268/2024 din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Judecătoria Pitești, secția civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a Judecătoriei Pitești, invocată de din oficiu, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Judecătoriei Arad.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Pitești a reținut că între reclamantă și pârâți s-a încheiat contractul de vânzare nr. x/14.02.2019, în art. 10 alin. (2) din contract stipulându-se solidaritatea dintre persoana fizică -administrator și persoana juridică pentru îndeplinirea obligațiilor care rezultă din contract. De asemenea, art. 9.6 din contractul de vânzare stabilește competența de soluționare a diferendelor rezultate din executarea convenției în favoarea instanței competente de la sediul reclamantei (vânzătorului).

Cu toate acestea, instanța a apreciat că în cadrul acestui contract s-a acționat din partea reclamantei în calitate de profesionist, în sensul atribuit acestei noțiuni de dispozițiile art. 2 din Directiva 93/13, ce prevăd că "În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] (c) «vânzător sau furnizor» [a se citi «profesionist»] înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată", iar pârâtul persoană fizică are indubitabil calitatea de consumator.

Prin urmare, în cadrul unui contract precum cel în discuție în cauză, reclamanta acționează în calitate de profesionist, existând, în principiu, o inegalitate între furnizor și pârâtul persoană fizică, din cauza asimetriei informației și a competențelor tehnice între aceste părți. Mai precis, o asemenea persoană juridică dispune de o organizare stabilă și de competențe tehnice de care pârâtul persoană fizică nu dispune și pe care nici nu le poate obține de la o altă instituție/persoană juridică.

Conchizând, instanța a constatat că, în speță, este incidentă ipoteza unei cereri formulate de un profesionist împotriva unui consumator, situație în care se prevede competența teritorială exclusivă a instanței în a cărei circumscripție se află domiciliul consumatorului. Pe cale de consecință, devin aplicabile dispozițiile art. 121 din C. proc. civ. ("Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile").

În acest context, faptul că există doi debitori nu determină aplicarea art. 112 din C. proc. civ. sau a prevederilor art. 9.6 din contract întrucât, pe de o parte, nu există un raport de tipul debitor obligat principal - debitor obligat accesoriu în cadrul contractului de vânzare mai sus indicat, ambii debitori fiind principali, iar, pe de altă parte, art. 9.6 din contract este înlăturat de la aplicare de competența exclusivă a instanței de la domiciliul consumatorului atrasă de dispozițiile art. 121 din C. proc. civ., competență exclusivă ce nu a fost înlăturată conform art. 126 alin. (2) din același cod prin determinarea competenței instanței după nașterea dreptului la despăgubire.

Raportat la dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., la faptul că domiciliul consumatorului - debitor persoană fizică este în județul Arad, satul Dorobanți, comuna Dorobanți nr. 473 și, având în vedere H.G. nr. 1217/2023 privind stabilirea localităților care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor din fiecare județ, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1102 din 7 decembrie 2023, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a Judecătoriei Pitești, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei având ca obiect cerere cu valoare redusă în favoarea Judecătoriei Arad, în raza căreia se află domiciliul pârâtului - persoană fizică.

Prin sentința civilă nr. 3463 din 29 februarie 2024, pronunțată de Judecătoria Arad, secția civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Arad și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești; s-a constatat că există conflict negativ de competență între Judecătoria Pitești și Judecătoria Arad cu privire la soluționarea cererii de valoare redusă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și B.; s-a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În argumentarea acestei sentințe, s-a reținut că între reclamanta A. S.R.L. și pârâta B. S.R.L. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/414.02.2019 având ca obiect vânzarea-cumpărarea de alte produse comercializate de reclamantă.

Conform art. 9.6 din contractul de vânzare-cumpărare anterior menționat, părțile au stabilit că "litigiile care s-ar putea ivi în legătură cu prezentul contract vor fi soluționate pe cale amiabilă, iar dacă acest lucru nu este posibil, vor fi deferite spre soluționare instanței competente de la sediul vânzătorului".

Potrivit art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă. Această dispoziție reprezintă o formă de prorogare convențională a competenței și intervine în temeiul unei înțelegeri a părților, cum este și cazul de față, doar în cazul competenței teritoriale reglementată de norme de ordine privată și doar în procese privitoare la bunuri și la alte drepturi de care părțile pot să dispună.

În cauză, competența teritorială este de ordine privată, în lipsa unei clauze atributive de competență reclamanta având alegerea să opteze între instanța de la sediul pârâtei sau la una din cele prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 3 sau de art. 113 alin. (2) din C. proc. civ.

Cum însă, părțile au stabilit prin contract clauza atributivă de competență în favoarea instanței competente (material și teritorial) din municipiul Pitești, unde se află sediul vânzătoarei A. S.R.L., reclamanta nu mai are această opțiune, fiind obligată să respecte clauza contractuală, nefiind incidente prevederile art. 126 alin. (2) din C. proc. civ.

Judecătoria Pitești a invocat în susținerea necompetenței teritoriale prevederile art. 121 din C. proc. civ. conform cărora "cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului (...)", reținând calitatea de consumator a pârâtului B.. Instanța a apreciat că pârâtul B. nu are calitatea de consumator, în raport cu definiția dată de art. 2 din Legea nr. 193/2000 și a faptului că răspunderea acestuia este atrasă urmare a exercitării atribuțiilor în calitatea sa de administrator al societății pârâte, astfel cum rezultă din art. 10.2 din contractul părților.

S-a reținut, totodată, că potrivit art. 129 din C. proc. civ., doar dispozițiile referitoare la competența generală a instanțelor judecătorești, precum și cele referitoare la competența materială și cea teritorială exclusivă au caracter imperativ, fiind reglementate prin norme de ordine publică.

Or, în raport de dispozițiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Doar pârâții (nu și instanța, întrucât competența teritorială alternativă este reglementată prin norme dispozitive) ar fi putut invoca, prin întâmpinare excepția de necompetență teritorială, având în vedere dispozițiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., precum și statuarea constantă în acest sens a doctrinei și practicii judiciare.

Cum în speță pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Pitești, aceasta a devenit competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată.

Dacă pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale, în condițiile prevăzute de art. 130 alin. (3) noul C. proc. civ., instanța trebuie să constate că este competentă, neputând-o invoca din oficiu, întrucât prin lege s-a urmărit ca excepția necompetenței teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu și la aprecierea instanței.

În concluzie, reținând că pârâtul B. a acționat în cadrul activității sale de exploatare a unei întreprinderi, fiind astfel considerat profesionist conform art. 3 alin. (2) din C. civ., iar necompetența teritorială a instanței este de ordine privată, judecătoria Pitești a devenit competentă să soluționeze cauza.

Întrucât sediul social al vânzătoarei reclamante este situat în județul Argeș, care se află în circumscripția judecătoriei Pitești, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Arad și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Pitești.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 24 aprilie 2024.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege, Înalta Curte constată că ambele instanțe - Judecătoria Pitești și Judecătoria Arad - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre ele este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că obiectul litigiului îl reprezintă cererea cu valoare redusă întemeiată pe dispozițiile art. 1026 alin. (1) și art. 1028 alin. (2) din C. proc. civ., prin care societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și B., în cadrul procedurii cererilor de valoare redusă, pronunțarea unei hotărâri în urma căreia pârâții să fie obligați la plata sumei de 1086,06 RON (ce reprezintă diferența contravalorii mărfii ridicate și neachitate), a sumei de 40 Euro, reprezentând daune interese suplimentare minimale, precum și la plata dobânzii legale din ziua următoare scadenței.

Raportat la prevederile art. 1028 alin. (1) din C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze cererea este judecătoria, competența teritorială stabilindu-se potrivit dreptului comun, conform alin. (2) al aceluiași text de lege.

În cauză, prima instanță de conflict a reținut incidența normei de competență exclusivă prevăzută la art. 121 din C. proc. civ., conform căreia cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului.

Însă, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește competența de soluționare a litigiului în primă instanță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 121 din C. proc. civ., deoarece acțiunea dedusă judecății nu este introdusă împotriva unui consumator, ci este specifică unui litigiu între profesioniști, fiind o acțiune personală, întemeiată pe dispozițiile privitoare la cererile cu valoare redusă, guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce reglementează materia competenței teritoriale.

În acest sens, se cuvine menționat că pârâtul B. nu este parte în contractul de vânzare nr. x/14.02.2019, ci acesta are calitatea de reprezentant legal al pârâtei B. S.R.L. De asemenea, conform clauzei inserate la art. 10.2 din contract, acesta s-a angajat să răspundă în solidar cu societatea, ca fidejusor, în considerarea calității sale de reprezentant legal al societății.

Pentru a stabili dacă pârâtul persoană fizică are sau nu calitatea de consumator trebuie avute în vedere prevederile art. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, conform cărora consumatorul este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Astfel, pentru aprecierea calității de consumator, este relevant criteriul scopului pentru care a fost încheiat contractul respectiv, iar nu situația subiectivă a persoanei respective, aspect subliniat și de jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În acest sens, este relevantă cauza C-269/95, Francesco Benincasa împotriva Dentalkit S.R.L., unde Curtea de Justiție a Uniunii Europene definește criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea calității de consumator (considerentele 15-18). Astfel, pentru determinarea unei competențe exclusive, noțiunea de consumator trebuie interpretată în mod restrictiv, prin referire la poziția persoanei respective într-un anumit contract, în raport cu natura și finalitatea acestuia, iar nu cu situația subiectivă a persoanei menționate, una și aceeași persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operațiuni și operator economic în cadrul altor operațiuni. Așadar, numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, se pretează aplicării dispozițiilor excepționale reglementate în favoarea consumatorului.

De asemenea, Curtea subliniază faptul că protecția acordată consumatorilor nu se justifică în cazul unei activități profesionale, fie ea și una viitoare, având în vedere că natura profesională a activității nu este înlăturată de caracterul viitor al acesteia.

O altă cauză a Curții de Justiție a Uniunii Europene relevantă pentru determinarea calității de consumator este C-110/14 Horațiu Ovidiu Costea împotriva Volksbank România S.A. În această cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să interpreteze noțiunea de consumator în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În sensul acestei directive, consumator înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. În această cauză, Curtea subliniază că este vorba despre o noțiune obiectivă și funcțională, a cărei manifestare depinde de un singur criteriu: încadrarea actului juridic specific în domeniul activităților aflate în afara activității profesionale (considerentul 28). Cu alte cuvinte, ceea ce interesează din perspectiva consumatorului, este scopul contractului încheiat, iar nu calitatea personală a părții.

Astfel, atât la nivelul reglementărilor naționale, cât și al celor unionale, esențial pentru aprecierea calității de consumator este scopul contractului încheiat de către acesta, verificare ce trebuie realizată in concreto cu privire la contractul asupra căruia poartă litigiul, fiind lipsită de relevanță situația personală, una și aceeași persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operațiuni și operator economic în cadrul altor operațiuni.

Aplicând criteriile mai sus analizate la cauza dedusă judecății, instanța constată că pârâtul B. a semnat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.02.2019 în calitate de administrator al pârâtei B. S.R.L., prin care societatea s-a obligat să cumpere produse distribuite de către vânzător, iar în această calitate și-a asumat obligația de a răspunde ca fidejusor, în solidar cu societatea. Așadar, contractul încheiat are în vedere prestarea unei activități profesionale, iar pârâtul persoană fizică a participat la încheierea acestui act juridic acționând ca un profesionist, în scopul derulării activității economice de către societatea al cărei reprezentant legal este.

Este lipsit de relevanță faptul că pârâtul este persoană fizică, atât timp cât, la încheierea contractului dedus judecății, scopul acestuia privea, în mod direct, o activitate profesională, chiar și viitoare, aspect evidențiat și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-269/95, Francesco Benincasa împotriva Dentalkit S.R.L.

Prin urmare, pârâtul persoană fizică nu are calitatea de consumator.

Or, în materia competenței teritoriale, regula generală de drept comun este instituită de art. 107 din C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

În altă ordine de idei, în conformitate cu prevederile art. 130 din C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv în cazul în care sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat, precum și în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Așadar, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, de la care părțile pot deroga.

Totodată, potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că:

"necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

Din interpretarea textului de lege anterior redat rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile prevăzute de art. 130 din C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe.

Astfel, instanța sesizată rămâne competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă, excepție pe care, potrivit textului de lege anterior redat, instanța nu are dreptul să o invoce din oficiu.

În speță, așa cum reiese din actele dosarului, pârâții nu au invocat excepția relativă de necompetență teritorială, context în care, față de prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., nici Judecătoria Pitești nu o putea invoca.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești, secția civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2024.