ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1218/2024

Ședința publică din data de 29 mai 2024

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 05.12.2017, reclamanta S.C. A. S.A. (în continuare, "A.") a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. (în continuare "B."), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate, în principal, începând cu 31.12.2011, iar în subsidiar, începând cu 31.12.2016, încetarea convenției de garantare nr. 4SMB/05.02.2009 și a convenției de garantare/contractului de mandat nr. x/29.11.2006 (în continuare, "convențiile de garantare") încheiate cu pârâta și a valabilității scrisorilor de garanție nr. SMB 17/2006 și SMB 3/2009 (în continuare, "scrisorile de garanție"), emise de pârâtă în baza convențiilor de garantare, să oblige pârâta la eliberarea depozitelor colaterale constituite în baza convențiilor de garantare, în valoare de 21.219,46 euro și de 27.500 euro, și la restituirea biletelor la ordin - identificate cu seria x, emise de reclamantă în baza convențiilor de garantare -, să dispună degrevarea de gaj a conturilor curente nr. x și să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 37.448 euro, reprezentând valoarea executării parțiale a scrisorii de garanție SMB 17/2006, a sumelor de 10.593,96 euro și 25.585,73 RON, reprezentând comisioane bancare reținute fără titlu, a dobânzii legale calculate până la data plății efective și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 729/15.03.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității primelor două capete de cerere și a admis acțiunea; a constatat încetarea convențiilor de garantare, nulitatea absolută a actelor adiționale de prelungire a acestora, încetarea valabilității scrisorilor de garanție, a obligat pârâta la ridicarea gajului de pe conturile curente ale reclamantei, la eliberarea depozitelor colaterale în valoare de 21.219,16 euro și 27.500 euro, la restituirea biletelor la ordin indicate în cerere, la plata către reclamantă a sumelor de 37.448 euro și 10.593,96 euro, în RON, la cursul Băncii Naționale a României de la data efectuării plății, a dobânzii legale, calculată începând cu 19.01.2012 și până la plata efectivă, și a sumei de 49.055,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 18.12.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamantă, iar prin sentința civilă nr. 886/01.07.2020, a respins ca tardiv formulată cererea de completare a sentinței civile nr. 729/15.03.2019.

Împotriva sentinței civile nr. 729/15.03.2019, B. a declarat apel și a invocat, cu privire la capetele de cerere privind constatarea încetării valabilității scrisorilor de garanție, necompetența instanțelor române și lipsa calității procesuale active; la rândul său, A. a promovat apel împotriva încheierii de îndreptare a hotărârii, dată în 18.12.2019 și a sentinței civile nr. 886/01.07.2020.

Prin decizia civilă nr. 1614A/23.11.2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de B. și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision, a sumei reprezentând executarea parțială a scrisorii de garanție și plata dobânzii legale aferentă acestor sume; a menținut, în rest, dispozițiile sentinței apelate. Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 43.874,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelurile declarate de A. împotriva încheierii din 18.12.2019 și a sentinței civile nr. 886/01.07.2020 au fost respinse ca nefondate, această apelantă fiind obligată la plata sumei de 2.070,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către partea adversă.

Împotriva acestei decizii, ambele părți au promovat recursuri, care au fost admise prin decizia nr. 1491/15.06.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; decizia atacată a fost casată în parte, fiind menținută numai soluția de respingere a excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1905/14.12.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată; a respins apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 18.12.2019 și a sentinței civile nr. 886/01.07.2020, obligând, totodată, această apelantă la plata către partea adversă a sumei de 25.178,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte - cu privire la dispozițiile de admitere a apelului B. împotriva sentinței civile nr. 729/15.03.2019, respectiv de respingere a apelurilor proprii, declarate împotriva încheierii din 18.12.2019 și a sentinței civile nr. 886/01.07.2020 -, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București și obligarea B. la plata cheltuielilor de judecată; a precizat că recursul nu vizează soluțiile de respingere a excepției lipsei calității procesuale active în privința cererii de constatare a încetării valabilității scrisorilor de garanție și nici pe cea a inadmisibilității primelor două capete de cerere.

La rândul său, B. a promovat recurs incident împotriva considerentelor aceleiași decizii, la 07.04.2023, solicitând casarea ei în parte, în privința soluției date excepției lipsei calității procesuale active în formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea încetării scrisorilor de garanție și, drept urmare, înlăturarea acestor considerente și înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanței de recurs, cu menținerea soluției din dispozitivul hotărârii atacate.

Prin recursul principal, reclamanta a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva celui de-al doilea motiv de casare, această recurentă a criticat statuarea instanței de apel - contrară, în viziunea sa, art. 27 din Regulamentul (UE) 36/2012 -, potrivit căreia regulamentul interzice doar plata garanțiilor financiare către persoanele sancționate, dar nu și prelungirea scrisorilor de garanție bancară.

Autoarea recursului a afirmat că B. a încălcat sancțiunile internaționale prevăzute de art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012, întrucât îi era interzis să dea curs solicitărilor de prelungire, respectiv de plată, primite de la entități furnizând sprijin financiar regimului sirian - respectiv C., bancă siriană deținută de stat, și D., filială a E., o secțiune a Ministerului Petrolului și Resurselor Minerale din Siria -, entități nominalizate în anexa IIa a actului legislativ european, începând cu 27.04.2014, vizate de sancțiunile internaționale.

A arătat că această interpretare este confirmată de B., prin adresa nr. x/10.02.2017.

O altă critică a privit aplicarea în cauză a O.U.G. nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale, autoarea recursului susținând, în primul rând, că aceasta nu era incidentă, dar și că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 8 și 12 din actul normativ.

A indicat că instanța de prim control judiciar a ignorat art. 3 din O.U.G. nr. 202/2008, care statuează imposibilitatea derogării de la sancțiunile internaționale impuse prin regulamentele Uniunii Europene, consacrându-le, deci caracterul obligatoriu, care le diferențiază de sancțiunile cu caracter de recomandare, reglementate de art. 8.

Pe de altă parte, a combătut decizia recurată, afirmând că simpla solicitare adresată A.N.A.F. nu echivalează cu respectarea procedurii de derogare reglementată de art. 8 din O.U.G. nr. 202/2008 și că avizul de conformitate cu dreptul internațional din partea Ministerului Afacerilor Externe a fost solicitat doar la 22.05.2017, când instituția a exclus inechivoc prelungirii scrisorilor de garanție, prin raportare la art. 27 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 36/2012.

Printr-o critică distinctă, a susținut că încetarea convențiilor de garantare se impunea, în orice caz, de la 31.12.2016, când pârâta a refuzat prelungirea scrisorilor de garanție, conformându-se avizelor A.N.A.F. și M.A.E.; din această perspectivă, a apreciat că soluția instanței de apel este nu doar neîntemeiată, ci și contradictorie, sens în care s-a prevalat și de motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O critică subsecventă s-a referit la încălcarea și aplicarea greșită atât a normelor de drept material ce reglementează nulitatea absolută și efectele ei, cât și a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, care, în contrast cu nulitatea absolută, protejează un interes privat.

Autoarea recursului a susținut că art. 5 din C. civ. de la 1864 și art. 11 C. civ. interzic derogarea de la norme de ordine publică care ocrotesc un interes general, în sensul art. 1.250 C. civ., iar cum art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012 are această natură, nulitatea actelor adiționale este atrasă de prevederile art. 1.225 alin. (3) și (1).236 C. civ.

A susținut, totodată, că decizia recurată aplică greșit art. 1.352 C. civ., care stabilește efectul exonerator pe care culpa terțului/victimei îl are asupra răspunderii civile, inaplicabil în cazul nulității absolute.

În aceste condiții, a subliniat că, încălcând prevederile imperative în materia sancțiunilor internaționale, toate actele adiționale anuale de prelungire încheiate ulterior intrării în vigoare a Regulamentului (UE) nr. 36/2012 sunt lovite de nulitate absolută, iar ceea ce s-a executat în baza lor este supus repetițiunii, astfel încât pârâta trebuia obligată la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision și a celor aferente regresului determinat de executarea parțială a S.G.B. SMB 17/2006.

Printr-o critică distinctă, această recurentă a susținut că aplicarea fidelă a principiului amintit implică și examinarea criteriilor de apreciere a vinovăției, precum cauzarea prejudiciului de un profesionist în exploatarea întreprinderii, ca și a regulilor referitoare la culpa comună.

A învederat, astfel, că sancțiunea nulității absolute asupra actelor adiționale nu poate fi înlăturată nici de împrejurarea că A.N.A.F. ar fi semnalat doar în 2017 că prelungirea scrisorilor de garanție nu se poate realiza - faptă ce nu îndeplinește condițiile cazului fortuit, cum impune art. 1.352 C. civ. - și nici de eventuala sa culpă, determinată de necunoașterea cadrului legal. Pe de altă parte, și în ipoteza în care ar fi comună, culpa ar aparține preponderent intimatei, iar aceasta - profesionist în domeniul bancar - nu poate păstra un câștig obținut prin propria culpă și nu poate fi protejată de consecințele pecuniare ale nulității.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nesocotirea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dat fiind că instanța de apel nu a indicat motivele pentru care i-a atribuit culpa exclusivă, înlăturând-o pe cea a B..

Autoarea căii de atac a învederat că, dacă ar fi fost informată despre interdicția rezultând din Regulamentul (UE) nr. 36/2012, nu ar fi consimțit la încheierea actelor adiționale de prelungire și, totodată, a solicitat să se dea eficiență comunicărilor scrise prin care banca intimată a asigurat-o că art. 27 din actul european nu împiedica prelungirea scrisorilor de garanție.

A conchis că eventuala culpă ce i-ar fi atribuită este minoră și nu poate înlătura nulitatea absolută, cu atât mai mult cu cât s-a opus, fără succes, executării parțiale a scrisorii de garanție SMB nr. 17/2006, căreia pârâta i-a dat curs.

O altă critică a vizat lipsa considerentelor pentru care instanța de apel a admis apelul în privința dispoziției de admitere a capătului de cerere, prin care pârâta a fost obligată la restituirea către reclamantă a sumei de 37.448 euro.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă a criticat și respingerea apelurilor pe care le-a promovat împotriva încheierii din 18.12.2019 și a sentinței civile nr. 886/01.07.2020.

În legătură cu încheierea, autoarea căii de atac a arătat că respingerea apelului său a fost motivată insuficient și neclar, prin considerentul că eroarea indicată nu este una materială și "vizibilă", reflectând deopotrivă greșita aplicare a art. 442 C. proc. civ. și ignorarea cauzei cererii, respectiv omisiunea accidentală a primei instanțe de a consemna în dispozitiv cuantumul comisioanelor în RON.

În privința sentinței civile nr. 886/01.07.2020, recurenta a susținut că motivele de respingere ca tardivă a cererii de completare a încheierii din 18.12.2019 sunt străine de obiectul apelului; a subliniat că cererea de completare privea încheierea din 18.12.2019 - în care instanța a omis să se pronunțe asupra cererii subsidiare de lămurire a dispozitivului sentinței instanței de fond - și a fost formulată cu respectarea termenului de 30 zile de la comunicarea ei.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 10.04.2023, B. a invocat excepția netimbrării recursului principal; în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată.

La 17.05.2023, recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

La 07.04.2023, B. a promovat un recurs incident, pe cale l-a îndreptat doar împotriva considerentelor deciziei instanței de apel, care privesc modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active în formularea cererii de constatare a încetării scrisorilor de garanție, solicitând înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanței de recurs.

În motivare, recurenta-pârâtă a invocat că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; s-a prevalat, astfel, de cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat dezlegarea prin care curtea de apel a apreciat că reclamanta are legitimare procesuală pentru a cere constatarea încetării valabilității scrisorilor de garanție, apreciind-o contradictorie și potrivnică regulilor de procedură și normelor de drept material, cuprinsă în art. 36 C. proc. civ. și art. 2.321 C. civ.

A arătat că, deși hotărârea recurată reține că reclamanta nu este parte în raportul juridic întemeiat pe scrisorile de garanție și că ele sunt instrumente autonome, conchide eronat că nu doar băncile implicate pot cere încetarea valabilității lor.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în 15.05.2023, A. a solicitat respingerea recursului incident ca inadmisibil în privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și ca nefondat, în rest.

Prin înscrisul înregistrat la dosar la 06.06.2023, recurenta-pârâtă a învederat că și-a schimbat denumirea în "B. S.A." și a răspuns la întâmpinarea formulată față de recursul incident.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursurilor, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a căilor de atac, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 01.11.2023, comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care numai recurenta-reclamantă s-a prevalat.

Prin încheierea din 31.01.2024, excepția netimbrării recursului principal a fost respinsă, căile de atac au fost admise în principiu și s-a dispus ca părțile să fie citate pentru dezbateri.

La 25.03.2024, recurenta-reclamantă a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în procedura întrebărilor preliminare, pe care instanța supremă a respins-o la termenul de astăzi, potrivit considerentelor din practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul de față presupune analiza modului în care măsurile restrictive adoptate de Uniunea Europeană în contextul situației din Siria au afectat raporturile juridice dintre ordonatorul și emitentul unor scrisori de contragaranție bancară, emise în favoarea unei entități devenite ulterior subiect al sancțiunilor.

La 09.05.2011, în temeiul Deciziei 2011/273/PESC, prin care a hotărât impunerea de măsuri restrictive împotriva Siriei și a persoanelor răspunzătoare de represiunea violentă împotriva populației civile (în continuare, "Decizia 2011/273/PESC"), Consiliul Uniunii Europene a adoptat Regulamentul (UE) nr. 442/2011, privind măsuri restrictive având în vedere situația din Siria (în continuare, "Regulamentul 442/2011").

La 01.12.2011, Consiliul a adoptat Decizia 2011/782/PESC privind măsuri restrictive împotriva Siriei și de abrogare a Deciziei 2011/273/PESC (în continuare, "Decizia 2011/782/PESC", iar împreună "Deciziile PESC").

La 18.01.2012, în temeiul Deciziei 2011/782/PESC, a fost adoptat Regulamentul (UE) nr. 36/2012 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Siria și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 442/2011 (în continuare, "Regulamentul 36/2012").

La momentul adoptării măsurilor restrictive amintite, în temeiul contractului de mandat nr. x SMB/29.11.2006, respectiv al convenției de garantare nr. 4 SMB/05.02.2009 (în continuare, "convențiile de garantare"), erau emise de pârâtă în favoarea D. din Siria, contragarantând astfel pentru C. ("C.", în continuare, "C."), la cererea reclamantei, două scrisori de garanție bancară pentru bună execuție, nr. SMB 17/2006 (în continuare, "S.G.B. 17/2006"), cu valabilitate până la 31.03.2009, și nr. SMB 3/2009 (în continuare, "S.G.B. 3/2009"), cu valabilitate până la 30.09.2010.

Valabilitatea S.G.B. 17/2006 a fost prelungită de la 31.03.2009 până la 31.12.2016 prin actele adiționale la contractul de mandat nr. x SMB/29.11.2006 nr. 1/31.03.2009, nr. 2/29.10.2010, nr. 3/29.12.2011, nr. 4/30.01.2013, nr. 6/20.12.2013, nr. 7/31.12.2014, nr. 8/22.12.2015, iar cea a S.G.B. 3/2009, potrivit actelor adiționale la convenția de garantare nr. 4 SMB/05.02.2009 nr. 1/30.09.2010, nr. 2/29.12.2011, nr. 3/30.01.2013, nr. 5/20.12.2013, nr. 6/31.12.2014 și nr. 7/22.12.2015.

Prin actele adiționale nr. x/23.12.2016 și nr. y/23.12.2016, părțile au convenit prelungirea S.G.B. până la 31.12.2017, stipulând, însă, în cuprinsul art. 2, că ele urmau să intre în vigoare numai dacă autoritățile naționale nu emit un aviz negativ; prin adresa nr. x/19.01.2017, la solicitarea pârâtei, A.N.A.F. a comunicat că valabilitatea scrisorilor de garanție bancară intră sub incidența art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012 și nu poate fi prelungită.

La 18.12.2014, C. a solicitat plata sumei de 37.423 euro aferentă S.G.B. 17/2006, iar la 30.12.2014, pârâta a dispus efectuarea plății, comunicând F. creditarea contului înghețat al C.; ulterior, a recuperat de la reclamantă această sumă, prelevând 9.050,84 euro din depozitul colateral și acordându-i un credit de 28.372,16 euro, ulterior restituit.

Prin acțiunea introdusă la 05.12.2017, reclamanta a solicitat constatarea încetării convențiilor de garantare și a scrisorilor de garanție bancară începând cu 31.12.2011, iar în subsidiar, începând cu 31.12.2016, și, în consecință, ca pârâta să fie obligată la eliberarea garanțiilor constituite în favoarea sa; totodată, a cerut ca pârâta să fie obligată să îi achite suma de 37.448 euro, reprezentând plată efectuată aferent executării parțiale a S.G.B. nr. SMB 17/2006, a comisioanelor bancare reținute fără titlu și a dobânzii legale aferente.

Admițând acțiunea, tribunalul a reținut încetarea la 19.01.2012 a convențiilor de garantare și a scrisorilor de garanție, drept consecință a nulității absolute a actelor adiționale de prelungire încheiate subsecvent intrării în vigoare a Regulamentului (UE) nr. 36/2012, a constatat, potrivit art. 1.341 C. civ., caracterul de plăți nedatorate al comisioanelor reținute de pârâtă în baza actelor nule absolut și, consecutiv, a dispus eliberarea garanțiilor colaterale constituite de reclamantă în favoarea pârâtei și a obligat-o pe aceasta din urmă la plata către reclamantă a sumelor de 37.448 euro și de 10.593,96 euro, plătibile în RON, și a dobânzii legale, calculată de la 19.01.2012, până la data plății efective a debitului principal.

După pronunțarea sentinței tribunalului, reclamanta a solicitat îndreptarea unei erori materiale și completarea hotărârii; aceste cereri au fost respinse.

Astfel cum rezultă din sinteza realizată în precedent, într-un prim ciclu procesual, ambele părți au formulat apel; calea de atac a reclamantei a fost respinsă, iar cea promovată de pârâtă a fost admisă și sentința schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acțiunii, fiind respinse capetele de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând comision, a sumei reprezentând executarea parțială a scrisorii de garanție și a dobânzii legale.

Această decizie a fost apelată de ambele părți, recursurile fiind admise de instanța supremă, iar cauza fiind trimisă instanței de apel spre o nouă judecată.

În ciclul procesual curent, admițând apelul pârâtei, curtea de apel a statuat că numai cererile care provin de la guvernul sirian sau de la o entitate care acționează în beneficiul său intră sub incidența interdicției prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 36/2012, iar din perspectiva obiectului acestora, a reținut că restricțiile privesc numai plata, nu și prelungirea scrisorilor de garanție. A constatat că pârâta a respectat art. 8 și art. 12 din O.U.G. nr. 202/2008, solicitând autorității competente autorizarea prelungirii valabilității scrisorilor de garanție și primind, între anii 2012-2017, răspuns favorabil. A notat că reclamanta își invocă propria culpă, din moment ce ea a solicitat prelungirea convențiilor. A conchis că art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012 nu a fost încălcat prin prelungirea scrisorilor de contragaranție emise în favoarea C., iar obiectul și cauza actelor juridice nu sunt ilicite. Apelul declarat de reclamantă a fost respins.

Recursul principal combate dispoziția de admitere a apelului pârâtei, precum și pe cea de respingere a căii de atac promovată de reclamantă în legătură cu soluția dată cererilor sale incidentale.

Pășind la examinarea acestuia, Înalta Curte va analiza cu prioritate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu admiterea apelului pârâtei. Susținerile circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vor fi abordate ulterior, întrucât - vizând omisiunea de a analiza anumite argumente - nu au aptitudinea de a conduce la casarea hotărârii și de a face de prisos cercetarea celor dintâi.

Încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material sunt expuse în trei segmente ale recursului principal; în primul rând, este vizată incorecta aplicare a Regulamentului (UE) nr. 36/2012, în al doilea rând, aplicarea defectuoasă a O.U.G. nr. 202/2008, iar în final, interpretarea eronată a normelor care reglementează nulitatea absolută și principiul ocrotirii bunei-credințe.

Prin prima critică, recurenta-reclamantă contestă statuarea instanței de apel și afirmă că se plasează în sfera interdicției reglementate de art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012 atât cererile de prelungire a S.G.B., plata comisioanelor bancare, cât și plata parțială făcută de pârâtă în temeiul primei scrisori, de vreme ce contrapărțile siriene erau desemnate în anexa IIa a regulamentului, C. din 13.10.2011, iar beneficiarul garanțiilor, D. din 27.04.2014. În apărare, recurenta-pârâtă susține că actele adiționale de prelungire a valabilității convențiilor de garantare au fost încheiate cu respectarea limitărilor impuse de Regulamentul (UE) nr. 36/2012 și cu obținerea avizului autorității competente.

Înalta Curte notează că reclamanta contestă validitatea prelungirii, începând cu 29.12.2011, a convențiilor de garantare și a scrisorilor de garanție, ceea ce denotă că instanțele erau chemate să verifice, din perspectiva Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și a art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, validitatea și efectele actelor adiționale încheiate de părți între 29.12.2011-23.12.2016.

Concret, acest demers presupunea aplicarea art. 10a din Regulamentul (UE) nr. 442/2011 - în vigoare de la 09.05.2011 până la 18.01.2012 - și a art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012, începând cu 19.01.2012, care cuprind măsura restrictivă care a generat disputa.

Prin art. 10a al Regulamentului (UE) nr. 442/2011 - astfel cum a fost modificat începând cu 24.09.2011 prin Regulamentul (UE) nr. 950/2011 - s-a prevăzut că "Nu se va da curs niciunei cereri, inclusiv cererilor de indemnizare sau de despăgubire sau oricărei alte cereri de aceeași natură, cum ar fi cererile de compensare, sancțiunile financiare sau cererile de chemare în garanție, cererile de prelungire sau de plată a unei obligațiuni, garanții financiare, inclusiv cereri care rezultă din acreditive și instrumente similare în legătură cu orice contract sau tranzacție a cărei desfășurare a fost afectată, în mod direct sau indirect, integral sau parțial, de măsurile impuse de prezentul regulament, formulate de Guvernul Siriei sau de organismele, corporațiile și agențiile publice ale acestuia, sau de oricare persoană sau entitate care prezintă o cerere prin intermediul sau în beneficiul acestuia".

Ulterior, art. 27 în forma inițială a Regulamentului (UE) nr. 36/2012 dispune că "Nicio pretenție, inclusiv de indemnizare sau de despăgubire sau orice altă pretenție de aceeași natură, cum ar fi pretenții în compensare, sancțiuni financiare sau pretenții de chemare în garanție, cereri de prelungire sau de plată a unei obligațiuni, garanții financiare, inclusiv pretenții care rezultă din acreditive și instrumente similare în legătură cu orice contract sau tranzacție a cărei desfășurare a fost afectată, în mod direct sau indirect, integral sau parțial, de măsurile impuse de prezentul regulament, nu ar trebui să fie admisă în favoarea guvernului Siriei sau a organismelor, societăților și agențiilor publice ale acestuia, sau a oricărei persoane sau entități care emite o pretenție prin intermediul sau în beneficiul acestuia".

Prevederea a fost modificată începând cu 14.12.2014, prin Regulamentul (UE) nr. 1323/2014, care dispune că "Nu se dă curs niciunei cereri în legătură cu niciun contract sau nicio tranzacție a cărei executare a fost afectată, direct sau indirect, în totalitate sau parțial, de măsurile impuse în temeiul prezentului regulament, inclusiv cererilor de despăgubire sau oricăror alte cereri de acest tip, cum ar fi cererea de compensare sau cererea în temeiul unei garanții, în special unei cereri de prelungire sau de plată a unei obligațiuni, a unei garanții sau a unei contragaranții, în special a unei garanții financiare sau a unei contragaranții financiare, indiferent de forma acesteia, prezentate de: (a) persoanele, entitățile sau organismele desemnate, enumerate în anexa II sau în anexa IIa; (b) orice altă persoană, entitate sau organism sirian, inclusiv guvernul sirian; (c) orice persoană, entitate sau organism care acționează prin intermediul sau în numele uneia din persoanele, entitățile sau organismele menționate la litera (a) sau la litera (b)".

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, "Curtea de Justiție") reflectă că interdicțiile de natura celor în discuție sunt declanșate de întrunirea cumulativă a trei condiții: prima impune ca executarea contractului sau tranzacției să fi fost afectată, direct sau indirect, în tot sau în parte, de măsurile restrictive, a doua se referă la obiectul cererii, iar cea din urmă la titularul solicitării; în acest sens, hotărârea Curții din 17.01.2019, pronunțată în cauza C-168/17, EU:C:2019:36, punctele 72-75.

Recurenta-reclamantă contestă aprecierea instanței de apel în legătură cu neîndeplinirea ultimelor două condiții; curtea a reținut că interdicția s-ar fi aplicat doar în cazul unei cereri formulate de guvernul sirian sau de o entitate care acționează în beneficiul acestuia și că aceasta ar fi vizat exclusiv cererile de plată, și nu pe cele de prelungire a instrumentelor de garanție.

Prima condiție, conform căreia executarea contractului sau a tranzacției trebuie să fi fost afectată, direct sau indirect, în tot sau în parte, de măsurile impuse de Regulamentele (UE) nr. 442/2011 sau nr. 36/2012 nu este disputată prin recurs; ea este neîndoielnic îndeplinită, câtă vreme, conform convențiilor de garantare, B. s-a obligat să emită scrisori de garanție bancară în favoarea beneficiarului D. - menționată începând cu 23.07.2014 în anexa II a Regulamentului (UE) nr. 36/2012 -, contragarantând astfel pentru C., nominalizată începând cu 13.10.2011 în anexa IIa a Regulamentului (UE) nr. 442/2011 și apoi în anexa IIa a formei inițiale a Regulamentului (UE) nr. 36/2012.

În privința celei de-a doua condiții, însă, curtea de apel a reținut că este interzisă numai plata, iar nu și prelungirea scrisorilor de garanție, concluzie pe care, în mod fondat, autoarea căii de atac o contestă.

Astfel cum s-a arătat în precedent, în forma inițială cuprinsă în Regulamentul (UE) nr. 442/2011, interdicția era formulată în sensul că "nu se va da curs niciunei cereri, inclusiv cererilor de indemnizare sau de despăgubire sau oricărei alte cereri de aceeași natură, cum ar fi (...) cererile de prelungire sau de plată a unei obligațiuni, garanții financiare, inclusiv cereri care rezultă din acreditive și instrumente similare în legătură cu orice contract sau tranzacție a cărei desfășurare a fost afectată (...)".

Regulamentul (UE) nr. 36/2012 statuează că nu ar trebui admisă "nicio pretenție, inclusiv de indemnizare sau de despăgubire sau orice altă pretenție de aceeași natură, cum ar fi (...) cereri de prelungire sau de plată a unei obligațiuni, garanții financiare, inclusiv pretenții care rezultă din acreditive și instrumente similare".

În opoziție cu decizia recurată, interpretarea literală a textelor regulamentelor reflectă inechivoc că și condiția analizată este îndeplinită.

Actele în litigiu - cereri de prelungire a S.G.B. și plata parțială făcută de pârâtă în temeiul primei scrisori de garanție bancară -, se circumscriu noțiunii de cereri de indemnizare sau de despăgubire, respectiv de cereri de prelungire sau de plată a unei obligațiuni; inclusiv actele adiționale la convențiile de garantare și plata comisioanelor aferente au avut drept efect prelungirea scrisorilor de garanție bancară, creând astfel condițiile pentru executarea lor.

Cu referire la cea de-a treia condiție, instanța de apel a statuat că cererile în litigiu au fost formulate de reclamantă și nu de guvernul sirian sau de entități care acționau în beneficiul acestuia; prin urmare, a apreciat că ele nu erau interzise.

În critica sa, autoarea recursului principal susține că cererile emise de ambele entități siriene erau obiect al interdicției reglementate de art. 27 din regulament, câtă vreme au figurat în anexele Regulamentului (UE) nr. 36/2012.

Și această obiecție este fondată.

În intervalul cuprins între 09.05.2011 și 12.12.2014, potrivit Regulamentului (UE) nr. 442/2011 și a formei inițiale a Regulamentului (UE) nr. 36/2012, era interzisă primirea unei cereri "formulate de Guvernul Siriei sau de organismele, corporațiile și agențiile publice ale acestuia, sau de oricare persoană sau entitate care prezintă o cerere prin intermediul sau în beneficiul acestuia".

Într-o manieră diferită, art. 4a al Deciziei 2011/273/PESC - în forma în vigoare începând cu 13.10.2011, în aplicarea căreia a fost adoptat Regulamentul (UE) nr. 442/2011 - prevedea că "Nu se admite nicio pretenție (…) emise de persoanele sau entitățile desemnate în anexele I și II, sau de oricare altă persoană sau entitate din Siria, inclusiv de Guvernului Siriei, de organisme publice, corporații sau agenții siriene, sau de oricare persoană sau entitate care emite o pretenție prin intermediul sau în beneficiul unor astfel de persoane sau entități".

Formularea a fost preluată într-o exprimare echivalentă de art. 20 al Deciziei 2011/782/PESC - în vigoare din 01.12.2011 -, în aplicarea căruia a fost adoptat Regulamentul (UE) nr. 36/2012.

Cum cele două regulamente au ca obiectiv, în conformitate cu art. 215 T.F.U.E., adoptarea măsurilor necesare pentru punerea în aplicare a Deciziilor PESC, termenii lor trebuie interpretați în lumina dispozițiilor deciziilor, pentru a asigura o interpretare uniformă; în acest sens este jurisprudența Curții de Justiție, hotărârea din 28.03.2017, pronunțată în cauza C-72/15, EU:C:2017:236 pct. 141 și hotărârea din 11.10.2007, pronunțată în cauza C-117/06, EU:C:2007:596, pct. 54.

Analiza comparativă a reglementării din Deciziile PESC și regulamente indică o relație de complementaritate între ele, fără ca cele din urmă să reflecte intenția legiuitorului de a reglementa limitativ categoria de titulari ai cererilor interzise.

Dimpotrivă, acestea extind interdicțiile aplicabile nu doar asupra Guvernului Siriei, ci și asupra "organismelor, corporațiilor și agențiilor publice ale acestuia, precum și asupra oricărei persoane sau entități care prezintă o cerere prin intermediul sau în beneficiul acestuia".

Prin urmare, Înalta Curte conchide că o cerere formulată de o entitate indicată în anexele I și II ale Deciziilor PESC se circumscrie domeniului de aplicare al interdicției din care derivă disputa și, în consecință, începând cu data de 13.10.2011, când C. a fost desemnată, cererile formulate de aceasta sau în numele ei intră sub incidența art. 10a din Regulamentul (UE) nr. 442/2011, precum și a art. 27 al Regulamentului (UE) nr. 36/2012, în forma sa inițială.

Începând cu 13.12.2014 interpretarea este simplificată de împrejurarea că, prin modificarea introdusă prin Regulamentul (UE) nr. 1323/2014, art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012 a extins cadrul subiectiv, astfel că include expres "persoanele, entitățile sau organismele desemnate, enumerate în anexa II sau în anexa IIa" "orice persoană, entitate sau organism care acționează prin inter mediul sau în numele uneia din persoanele, entitățile sau organismele menționate la litera (a) sau la litera (b)".

Sensul regulamentului a devenit clar, fără a necesita recurgerea la interpretarea corelată cu Deciziile PESC și, astfel, începând cu acest moment sunt supuse interdicției nu doar cererile formulate de C., ci și de D. sau de orice altă persoană în numele lor.

Așa fiind, critica analizată este fondată, decizia recurată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a art. 10a din Regulamentul (UE) nr. 442/2011 și a art. 27 al Regulamentului (UE) nr. 36/2012, dispoziții de drept material care interziceau pârâtei ca, începând cu data desemnării lor, să dea curs cererilor formulate de C. sau de D., independent dacă proveneau direct de la ele sau le profitau indirect, fiind emise, în numele lor, de orice persoană, deci inclusiv de reclamantă.

Este necesară, așadar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel pentru ca aceasta să soluționeze apelul pârâtei și, prin prisma considerentelor precedente, să verifice concluzia primei instanțe în privința datei încetării convențiilor de garantare și a scrisorilor de garanție bancară.

În acest scop, se va stabili complet starea de fapt, conturându-se modul în care raportul juridic dintre banca pârâtă și C. s-a grefat pe cel dintre ordonator și garant, iar validitatea actelor juridice încheiate în temeiul cererilor transmise de reclamantă în perioada 29.12.2011-23.12.2016 va fi cercetată prin prisma actelor legislative europene care reglementează măsurile restrictive în legătură cu situația din Siria, aplicabile ratione temporis.

Demersul se impune a fi urmat și în privința cererii de executare parțială a scrisorii de garanție, formulată de C. la 18.12.2014, iar în raport cu concluziile trase se va statua asupra motivelor de apel vizând restul dispozițiilor primei instanțe.

În continuare, va fi analizată cea de-a doua critică, prin care recurenta-reclamantă combate aplicarea O.U.G. nr. 202/2008 de către curtea de apel, care a reținut că autoritatea competentă a aprobat prelungirea valabilității scrisorilor de garanție între 2012-2017, în aplicarea art. 8 și a art. 12 din actul normativ.

Dacă autoarea căii de atac afirmă că dispozițiile nu sunt incidente în cauză, față de natura sancțiunilor impuse prin cele două regulamente, în apărare, recurenta-pârâtă susține că prelungirea scrisorilor de garanție s-a făcut cu respectarea Regulamentului (UE) nr. 36/2012 și a O.U.G. nr. 202/2008 și inventariază corespondența derulată cu Ministerul Afacerilor Externe și cu Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Înalta Curte notează, în primul rând, că motivarea instanței de apel este contradictorie, întrucât reține, pe de o parte, că cererile în litigiu nu erau interzise de Regulamentul (UE) nr. 36/2012, dar afirmă simultan că pârâta s-a prevalat de prevederile art. 8 din O.U.G. nr. 202/2008, deși premisa dispozițiilor este însăși incidența unei sancțiuni internaționale.

Distinct de acest viciu, constată că Regulamentul (UE) nr. 36/2012 nu abilitează autoritățile naționale să acorde derogări de la interdicțiile reglementate de art. 27.

Nici corelarea dispozițiilor art. 27 cu cele ale capitolului V din regulament, "Înghețarea Fondurilor și a Resurselor Economice" nu conduce la o concluzia contrară, întrucât, deși în temeiul art. 16 din regulament, prin derogare de la art. 14, autoritățile competente din statele membre pot autoriza deblocarea sau punerea la dispoziție a anumitor fonduri sau resurse economice înghețate, excepția este condiționată de întrunirea circumstanțelor evocate la lit. a)-c) ale articolului, absente în cauza de față.

Cum abilitarea autorităților naționale de a acorda derogări depinde de recunoașterea ei în actul legislativ care instituie măsurile restrictive, iar Regulamentul (UE) nr. 36/2012 nu prevedea o atare excepție, Înalta Curte constată fondată critica recurentei-reclamante și stabilește că, în condițiile în care art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008 nu era operant, răspunsurile primite de pârâtă din partea autorităților naționale nu autorizau derogarea de la interdicțiile reglementate de art. 27 din regulament.

A treia critică vizează sancțiunea civilă rezultată din încălcarea sancțiunilor internaționale, iar recurenta-reclamantă combate tranșarea de curtea de apel a concursului dintre nulitatea absolută și principiul nemo auditur propriam turpitudinm allegans.

Preliminar, observând că aplicarea principiului este amintită doar incidental și neargumentat în decizia recurată, Înalta Curte nu împărtășește convingerea autoarei recursului că instanța de apel neagă că sancțiunea incidentă pentru nesocotirea, la încheierea actului juridic, a unor sancțiuni internaționale este nulitatea absolută.

În acord cu art. 1.247 C. civ. și cu importanța, în arhitectura normativă a Uniunii, a măsurilor restrictive impuse în temeiul art. 215 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (în continuare, "T.F.U.E.") - a căror încălcare constituie un domeniu al criminalității, în sensul articolului 83 alin. (1) din T.F.U.E., astfel cum rezultă din Decizia (UE) 2022/2332 - este neîndoielnic că ele ocrotesc un interes general, în sensul art. 1.250 C. civ., iar încălcarea lor atrage nulitatea absolută.

Considerentul excedentar criticat nu statuează că turpitudinea reclamantului poate paraliza acțiunea în nulitate absolută - ceea ar contraveni fără îndoială caracterului de ordine publică al sancțiunii -, ci mai degrabă subliniază că are aptitudinea de a limita solicitarea de restituire a prestațiilor. Și din această perspectivă, raționamentul curții de apel este greșit, întrucât nu constituie o excepție de la principiul restitutio in integrum regula conform căreia unei persoane îi este interzis ca, prevalându-se de propria turpitudine, să obțină protecție judiciară pentru obținerea sau conservarea unor avantaje astfel obținute.

Concordant și cu dezlegările sale anterioare, Înalta Curte reține că revine instanței de rejudecare, consecutiv și dependent de tranșarea chestiunii încetării actelor juridice dintre părțile litigante, să individualizeze prestațiile subsumate obligației de restituire și să se pronunțe asupra ei, reținând dispozițiile art. 1.638 și art. 1.645 C. civ.

În raport cu statuările precedente, critica circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu va mai fi analizată, câtă vreme casarea va fi totală, urmând ca instanța de apel să se pronunțe asupra apelului pârâtei - și, astfel cum se va arăta în continuare, și al reclamantei -, prilej cu care vor fi avute în vedere atât motivele de apel, cât și apărările formulate prin întâmpinări.

Examinând recursul reclamantei, Înalta Curte va reține că acesta este îndreptat împotriva dispoziției de respingere a apelului său împotriva încheierii din 18.12.2019 prin care s-a soluționat cererea prin care, la 09.09.2019, solicitase îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 729/15.03.2019 - în sensul să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor de 37.448 euro și de 10.593,96 euro și a sumei de 25.585,73 RON - și cererea de completare a sentinței civile nr. 886/01.07.2020 cu dispoziția dată cererii privind lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 729/15.03.2019, în sensul indicării obligației de restituire a comisioanelor bancare.

Constatând că dispozițiile privind restituirea comisioanelor bancare, la care se referă cele două cereri, urmează a fi reanalizate cu prilejul noii judecăți a apelului pârâtei, Înalta Curte va dispune, pentru o soluționare unitară a cauzei, și rejudecarea căii de atac promovate de reclamantă.

Pășind la soluționarea recursului incident, instanța supremă reține că pârâta a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active în formularea cererii de constatare a încetării scrisorilor de garanție, înlăturarea acestor considerente și înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanței de recurs, menținând soluția din dispozitivul hotărârii atacate.

Solicitarea autoarei căii de atac, de casare a hotărârii recurate, contravine însă scopului recursului incident, reglementat de prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. ca fiind acela de a înlătura considerentele criticate prin aceasta și de a le înlocui cu considerentele proprii ale instanței de control, fără ca soluția cuprinsă în dispozitiv să fie modificată.

Distinct de aceasta, calea de atac exercitată în temeiul dispoziției amintite, exclusiv împotriva considerentelor care susțin respingerea excepția lipsei calității procesuale active a devenit lipsită de obiect și va fi respinsă ca atare, urmare a casării, în totalitate, a deciziei civile nr. 1905/14.12.2022 a Curții de Apel București.

Față de ansamblul considerentelor ce precedă, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., să admită recursul principal, să caseze decizia atacată și să trimită cauza instanței de apel, spre o nouă judecată a apelurilor, prilej cu care vor fi avute în vedere și cererile accesorii ale părților, de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs. Ca o consecință a casării în tot a deciziei atacate, va respinge ca rămas fără obiect recursul incident promovat împotriva considerentelor ei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1905/14.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată a apelurilor.

Respinge ca rămas fără obiect recursul incident promovat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2024.