ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5868/2023

Ședința publică din data de 7 decembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.06.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), în principal, anularea Deciziei nr. 413/27.03.2020 emise de pârâtă, cu consecința înlăturării sancțiunii dispuse ca fiind nelegală și netemeinică, precum și anularea Deciziei nr. 613/22.05.2020 de soluționare a plângerii prealabile, sau, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii contravenționale a amenzii în cuantum de 15.000 RON dispuse prin Decizia nr. 413/27.03.2020 cu sancțiunea contravențională a avertismentului și obligarea ASF la restituirea oricăror sume încasate în temeiul deciziei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 438 din 24 martie 2021, Curtea de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pentru capătul de cerere vizând cererea de restituire a sumelor încasate în temeiul deciziei contestate și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca fiind neîntemeiată.

Recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva acestei sentințe, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecarea cauzei, în principal, anularea în tot a Deciziei nr. 413/27.03.2020 și înlăturarea sancțiunii dispuse ca fiind nelegală și netemeinică, precum și anularea în tot a Deciziei nr. 613/22.05.2020 prin care a fost soluționată de către Autoritatea de Supraveghere Financiară plângerea prealabilă formulată.

În subsidiar, a solicitat, înlocuirea sancțiunii contravenționale a amenzii în cuantum de 15.000 RON, dispuse prin Decizia nr. 413/27.03.2020, cu sancțiunea contravențională a avertismentului și obligarea ASF la restituirea oricăror sume încasate în temeiul Deciziei nr. 413/27.03.2020.

3.1. În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că sentința atacată este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în: art. 5 alin. (1) lit. b), art. 7 alin. (1) și (2), art. 12 alin. (2) și art. 13 alin. (1) lit. c) din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015; art. 2 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. b), art. 12, art. 13 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (4) lit. c) din RegulamentulA.S.F. nr. 1/2019; art. 12 alin. (1) și (2) și art. 55 din Legea nr. 74/2015, art. 5 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 și art. 211 din C. civ.

În esență, criticile cuprinse în memoriul de recurs sunt următoarele:

A.Excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității de Supraveghere Financiară pentru capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate în baza deciziei de sancționare contestate a fost admisă cu încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în ceea ce privește repararea pagubei cauzate prin actul administrativ nelegal.

B. Prima instanță a reținut în mod greșit faptul că decizia A.S.F. ar fi motivată, în condițiile în care unicul argument concret este cel potrivit căruia recurentul- reclamant nu și-a exercitat mandatul cu prudență și diligență prin simplul fapt al părăsirii ședinței consiliului de supraveghere din 03.02.2020, făcându-se trimitere la o altă decizie de sancționare a unei alte persoane, fără a se fi făcut o analiză a faptelor fiecăreia dintre persoanele vizate.

C. Prima instanță a reținut în mod greșit faptul că decizia de sancționare are la bază ansamblul acțiunilor și omisiunilor din conduita reclamantului, aferentă ședințelor Consiliului de Supraveghere din 03.02.2020 și 19.02.2020 și ședințelor convocate pentru 19.02.2020, 02.03.2020, 05.03.2020 și 10.03.2020, preluând argumentația pârâtei, deși din înscrisurile dosarului rezulta o altă situație de fapt.

D. Prima instanță a constatat în mod greșit că nu poate fi reținută starea de incompatibilitate a domnului B., cu toate că la momentul ședințelor Consiliului de Supraveghere vizate corespondența cu ASF nu era în măsură să clarifice situația.

E. Prima instanță a reținut în mod greșit faptul că lipsa oricărui prejudiciu nu conduce la anularea deciziei contestate sau la înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului.

F. Prima instanță a reținut în mod greșit faptul că aplicarea diferențiată nejustificat a prevederilor legale de către A.S.F. (dublul standard al A.S.F) nu ar conduce la anularea deciziei contestate.

G. Acțiunile conjugate invocate de A.S.F. sunt nedovedite și nu pot constitui un temei pentru sancționarea recurentului- reclamant (motiv despre care se susține că nu a fost analizat de prima instanță).

În subsidiar (pct. H), recurentul- reclamant a solicitat instanței de recurs să dispună înlocuirea sancțiunii cu avertismentul, invocând prevederile art. 55 și 57 din Legea nr. 74/2015, art. 5 alin. (5) și 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, cu trimitere la principiul proporționalității și al prevalenței substanței asupra formei, dar și la sancțiunile aplicate altor persoane aflate în situații similare.

3.2. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a apreciat că prima instanță a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din același Cod, întrucât nu a indicat considerentele pentru care s-a ajuns la soluția dată, demonstrarea raționamentului judiciar care stă la baza pronunțării soluției fiind o obligație esențială a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii.

Astfel, recurentul a arătat că judecătorul fondului nu a analizat motivul de nelegalitate invocat cu privire la caracterul nedovedit și nelegal al susținerilor referitoare la "acțiunile conjugate" și s-a degrevat de analiza impusă de textul de lege amintit, limitându-se, pe lângă indicarea unor aspecte generale legate de situația de fapt, la expunerea unor aspecte preluate tale quale din cuprinsul întâmpinării, fără ca să furnizeze o interpretare proprie a situației de fapt și raportului juridic dedus judecății în raport de întregul probatoriu aflat la dosar.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a invocat excepția nulității parțiale a recursului, apreciind că recurentul a invocat doar formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., fără a aduce argumente care să poată fi încadrate în ipotezele acestora.

În subsidiar, intimata- pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că instanța de fond a respins motivat și întemeiat acțiunea recurentului- reclamant, cu referiri ample la aspectele esențiale ale raportului juridic litigios, și că toate chestiunile invocate în prezenta cauză au fost deja tranșate cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2020, vizându-l pe vicepreședintele Consiliului de Supraveghere al entității, C..

5.1 Considerentele Înaltei Curți asupra excepției nulității recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), cu referire la art. 488 din C. proc. civ. și la art. 489 alin. (2) din același cod, dezvoltarea motivelor de recurs invocate de recurentul- reclamant cuprinde argumente care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 același Cod.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs, sunt formulate o serie de critici vizând legalitatea sentinței atacate, pe de o parte, prin prisma modului în care judecătorul fondului a înțeles să aplice ori să interpreteze o serie de norme de drept material în cauza cu care a fost învestit, raportat la situația de fapt pe care a reținut-o și la probatoriul administrat de ambele părți din proces, și pe de altă parte, încălcarea unor norme de procedură și a unor principii ale procesului civil, prin necercetarea unora dintre invocate în cererea de chemare în judecată sau motivarea insuficientă a înlăturării argumentelor părții.

Însă, în analiza pe fond a recursului, Înalta Curte urmează să aibă în vedere că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că instanța de control judiciar nu are rolul de a stabili o situație de fapt diferită, prin reaprecierea probelor administrate în primul stadiu procesual, ori de relua toate aspectele de fapt relatate pe larg în motivarea sentinței sau în cererea de recurs.

6.1. Considerații introductive

Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului, motivele invocate de recurentul- reclamant și și apărările intimatei-pârâte în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurentul-reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ Decizia nr. 413/27.03.2020, prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară a dispus sancționarea sa cu amendă în cuantum de 15.000 RON, reținând nerespectarea prevederilor art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015 privind administratorii de fonduri de investiții alternative, care instituie, ca regulă prudențială, obligația acestora să acționeze cu onestitate, competență, prudență, diligență și echitate în desfășurarea activităților lor, cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 21 lit. c) din Regulamentul Delegat (UE) 231/2013.

În subsidiar, s-a solicitat înlocuirea sancțiunii contravenționale a amenzii în cuantum de 15.000 RON, dispuse prin Decizia nr. 414/27.03.2020, cu sancțiunea contravențională a avertismentului.

După efectuarea cercetării judecătorești, Curtea de apel a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, reținând că actele administrative atacate sunt legale.

Efectuând propria evaluare a raportului juridic litigios, în limitele permise căii de atac a recursului, instanța de control judiciar reține că soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, atât sub aspectul respectării regulilor de procedură, cât și pe fondul cauzei, nefiind identificate elemente care să atragă reformarea sentinței.

6.2 Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu pot fi primite.

Potrivit textului normativ invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură ordine publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în speță nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu ar putea fi reținute ca fiind întemeiate nici din perspectiva motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu toate că posibilitatea unei reîncadrări a acestora rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare.

Recurentul a susținut, în esență, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, că prima instanță nu a analizat motivul de nelegalitate invocat cu privire la caracterul nedovedit și nelegal al susținerilor ASF referitoare la "acțiunile conjugate", ci s-a limitat, pe lângă indicarea unor aspecte generale legate de situația de fapt, la expunerea unor "argumente" preluate tale quale din cuprinsul întâmpinării și că au fost nesocotite argumentele și probele sale în susținerea acțiunii.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, a cercetat și descris în mod amănunțit situația de fapt, iar motivele care au fundamentat soluția de menținere a actelor administrative contestate sunt prezentate în mod coerent și convingător. În raport cu cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., nu era necesar ca hotărârea judecătorească să abordeze în mod literal toate argumentele și susținerile reclamantului, acestea fiind sintetizate și subsumate unor considerente comune, apte să dezlege fiecare dintre aspectele de nelegalitate vizate de parte.

Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

6.3. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța fie a denaturat sensul textelor de lege aplicabile speței, în litera sau în spiritul lor, fie le-a aplicat greșit în cadrul raportului juridic dedus judecății.

Cu titlu de premisă în analiza criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține că în recurs pot fi examinate doar aspecte de legalitate, privind modul în care normele de drept au fost interpretate și aplicate situației de fapt stabilite de prima instanță pe baza probelor administrate, astfel că argumentele și criticile recurentului- reclamant vor fi sintetizate și analizate prin considerente comune, circumscrise acestor coordonate, fără a se relua în detaliu situația de fapt descrisă în sentință și în actele administrative contestate.

În speță, problemele litigioase supuse analizei instanței de control judiciar vizează modul în care prima instanță a interpretat și aplicat normele de drept referitoare la antrenarea răspunderii contravenționale a recurentului- reclamant, sub aspectul faptelor reținute în conținutul constitutiv al contravenției și al aplicării sancțiunii contravențioanale și, în subsidiar, sub aspectul individualizării sancțiunii din perspectiva principiului proporționalității.

Fapta reținută în sarcina recurentului- reclamant constituie contravenție în temeiul art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 74/2015 ("nerespectarea regulilor prudențiale prevăzute la art. 12), iar sub aspectul procedurii contravenționale aplicabile, Legea nr. 74/2015 conține următoarele dispoziții relevante:

"Art. 54.- (1) Săvârșirea contravențiilor prevăzute la art. 51 alin. (2) se constată de către A.S.F. prin intermediul personalului specializat împuternicit să exercite atribuții privind supravegherea, investigarea și controlul respectării dispozițiilor legale și ale reglementărilor aplicabile pieței de capital.

(2) La primirea actelor de verificare rezultate în urma activității de autorizare, supraveghere sau control, potrivit cărora se constată săvârșirea uneia dintre contravențiile prevăzute la art. 51 alin. (2), A.S.F. dispune, prin emiterea de acte individuale, aplicarea sancțiunilor prevăzute la art. 52. De asemenea, prin acte individuale, A.S.F. poate dispune extinderea investigațiilor, luarea de măsuri conservatorii și/sau audierea persoanelor vizate de actele de verificare.

Art. 55. - La individualizarea sancțiunii se au în vedere prevederile art. 5 alin. (5) și (6) și art. 21 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 56. - (1) Prin derogare de la prevederile art. 13 și 14 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, termenul de prescripție a aplicării și executării sancțiunii contravenționale este de 3 ani de la data săvârșirii faptei.

(2) În cazul contravențiilor continue, termenul de prescripție de 3 ani curge de la data constatării faptei.

Art. 57. - (1) În măsura în care prezenta lege nu prevede altfel, dispozițiile referitoare la contravenții se completează cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 28 alin. (1) și a art. 29. (…)"

Analizând punctual criticile formulate de recurent, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la motivarea deciziei ASF (lit. B) din motivele de recurs)

Contrar criticilor recurentrului- reclamant, Înalta Curte constată că instanța de fond a constatat în mod corect că decizia de sancționare cuprinde atât temeiurile de fapt, cât și cele de drept care au determinat sancționarea părții, fapta fiind descrisă în detaliu, astfel că sub acest aspect nu poate fi reținută o încălcare a prevederilor art. 57 din Legea nr. 74/2015, raportate la art. 16 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, ce reglementează conținutul actului de constatare și sancționare a contravenției.

În sentința atacată s-a reținut în mod corect că lipsa de prudentă, diligentă si loialitate în exercitarea mandatului de membru al Consiliului de suppraveghere și președinte al acestei structuri de conducere, reținută la pct. 1. a), 2) și 3) din decizia contestată, este circumstanțiată fiecărei ședințe supuse verificărilor, fiind precizate aspectele și faptele care au stat la baza respectivelor constatări, iar aprecierile proprii ale reclamantului cu privire la pretinsa stare de incompatibilitate a numitului B., care în opinia sa reprezintă o justificare legală a conduitei urmate, nu reprezintă un aspect legat de nemotivarea în fapt și în drept a actului contestat, ci o chestiune distinctă de nelegalitate ce urmează a fi tranșată pe fondul ei de către instanță.

De asemenea, este de menționat că motivarea deciziei de sancționare nu se limitează la trimiterea făcută la conținutul unei alte decizii ASF. nr. 414/27.03.2020, de sancționare a vicepreședintelui C., Curtea de apel observând în mod judicios că, în măsura în care în calitate de președinte, respectiv de vicepreședinte, persoanele respective se supun acelorași obligații legale, iar nerespectarea acestora în cadrul ședințelor analizate de către ASF s-a realizat prin comportamente identice și concertate, aceste aspecte sunt de natură a atrage răspunderea părților vizate, fără a fi contrar principiului fundamental al caracterului subiectiv, personal al răspunderii contravenționale.

În concluzie, instanța de control judiciar constată, în acord cu judecătorul fondului, că fapta reținută anterior a fost suficient motivată, în decizia contestată precizându-se că reclamantul a nesocotit prevederile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea 74/2015, cu luarea în considerare a prevederilor art. 21 lit. c) din Regulamentul Delegat (UE) 231/2013, faptă ce constituie contravenție conform dispozițiilor art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea 74/2015.

Cu privire la faptele contravenționale reținute (lit. C), D) și G) din motivele de recurs)

În esență, recurentul-reclamant consideră că prima instanță a reținut în mod greșit faptul că decizia de sancționare are la bază ansamblul acțiunilor și omisiunilor din conduita a reclamantului, aferentă ședințelor C.S. din 03.02.2020 și 19.02.2020 și a ședințelor convocate pentru 19.02.2020, 02.03.2020, 05.03.2020 și 10.03.2020, preluând argumentația pârâtei, deși din înscrisurile dosarului rezulta o altă situație de fapt și că acțiunile conjugate invocate de A.S.F. sunt nedovedite și nu pot constitui un temei pentru sancționarea recurentului- reclamant (motiv despre care se susține că nu a fost analizat de prima instanță).

Înalta Curte constată că deși în dezvoltarea acestor motive accentul este pus pe aspecte de fapt, totuși ele ar putea fi încadrate în principiu în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând în final aplicarea greșită a textului normativ care prevede contravenția reținută în sarcina părții- art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 74/2015 ("nerespectarea regulilor prudențiale prevăzute la art. 12"), din perspectiva încadrării faptelor în conținutul constitutiv al contravenției.

În acest context, recurentul- reclamant a susținut că în speță s-a reținut în mod greșit că domnul B. nu ar fi fost în stare de incompatibilitate, apărarea fiind aceea potrivit căreia comportamentul său în ședințele Consiliului de Supraveghere al D. S.A. a fost justificat prin încercarea de a evita adoptarea unor hotărâri nelegale ale Consiliului de Supraveghere, care ar fi fost viciate de votul unui membru incompatibil, și că astfel a urmărit evitarea unor dificultăți în cadrul activității D..

În opinia recurentului- reclamant, incompatibilitatea reieșea din prevederile legale și statutare cuprinse în Regulamentul ASF nr. 14/2015, Regulamentul ASF nr. 1/2019, Legea nr. 74/2015 privind administratorii de fonduri de investiții alternative, art. 211 alin. (1) din C. civ. și actul constitutiv al D., iar încălcarea lor, de către prima instanță, a fost argumentată în memoriul de recurs prin prezentarea detaliată a unor probe administrate în cauză, care ar fi dus la o concluzie contrară celei din sentința atacată.

Reamintind că rolul instanței de recurs nu este acela de a reinterpreta probele administrate în stadiul judecății în fond, Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi reținute ca fiind întemeiate în cauza de față din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de fond a analizat și descris în detaliu elementul material al contravenției, mai precis conduita reclamantului în legătură cu ședințele organizate sau convocate în perioada februarie- martie 2020, conchizând judicios că acea conduită nu s-a încadrat în exigențele regulilor prudențiale și că în calitatea sa de președinte al Consiliului de Supraveghere că reclamantul nu avea o competența legală de a stabili pretinsa stare incompatibilitate a numitului B., aceste aspecte fiind analizate de organele competente (instanțe de judecată, parchet, autoritatea de supraveghere și control), astfel că avea obligația de a-și exercita mandatul cu luarea în considerare a calității persoanei respective de acționar ales membru al Consiliului de Supraveghere de către AGA.

În ceea ce privește caracterul conjugat al acțiunilor unei părți a membrilor Consiliului de Supraveghere, Înalta Curte constată, pe de o parte, că acesta a reieșit din contextul faptic al cauzei, și, pe de altă parte, că nu a constituit un element hotărâtor al atragerii răspunderii contravenționale personale.

În esență, este vorba despre o succesiune de fapte și demersuri legate de modul în care recurentul- reclamant, în calitate de președinte al Consiliului de Supraveghere al D., a înțeles să-și exercite atribuțiile funcției de conducere, în contextul unei pretinse situații de incompatibilitate a unui membru al organismului de conducere, pe baza unor aprecieri proprii, contrare situației juridice rezultate din hotărârile judecătorești menționate în cuprinsul sentinței, în scopul prezervării unei anumite componențe a conducerii SIF Transilvania, din care făcea parte.

Cu privire la atragerea răspunderii contravenționale și la individualizarea sancțiunii (lit. E), F), H) din motivele de recurs)

În opinia recurentului- reclamant, prima instanță a reținut în mod greșit că lipsa oricărui prejudiciu nu conduce la anularea deciziei contestate sau la înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului și că aplicarea diferențiată a prevederilor legale de către A.S.F. la situații similare (dublul standard al A.S.F) nu ar constitui motiv de anulare a deciziei contestate.

Contrar alegațiilor părții, Înalta Curte constată că art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 74/2015 reglementează o contravenție de pericol constând în nerespectarea regulilor prudențiale prevăzute la art. 12, iar nu una de rezultat, astfel că pretinsa lipsă a unui prejudiciu nu are vreo relevanță în constatarea contravenției.

În materie contravențională, gradul de pericol social sau forma de vinovăție pot fi luate în considerare drept criterii de individualizare a sancțiunii, conform art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, iar nu în configurarea faptei contravenționale înseși. Aceasta, pentru că definiția generală a contravenției, cuprinsă în art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, nu face distincție în funcție de forma de vinovăție sau de intensitatea pericolului social: "Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanța, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București."

Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 5 alin. (5) și 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, cu referire la principiile proporționalității și al prevalenței substanței asupra formei, Înalta Curte pornește de la premisa că, în termeni generali, principiul proporționalității conduitei administrative impune ca măsurile adoptate să fie adecvate și necesare pentru atingerea obiectivului dorit, astfel încât să nu împovăreze excesiv destinatarul actului administrativ în raport cu obiectivul avut în vedere, asigurând, așadar, un echilibru rezonabil între interesul public urmărit și interesele legitime private care ar putea fi afectate.

În speță nu se poate reține o încălcare a prevederilor legale aplicabile sub acest aspect în raport cu datele factuale ce conturează latura obiectivă și latura subiectivă a contravenției, astfel cum rezultă din descrierea faptelor din cuprinsul actului de sancționare și din sentința atacată, sancțiunea aplicată recurentului- reclamant fiind mai apropiată de minimul special prevăzut de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015.

În argumentarea unui pretins tratament diferențiat aplicat de ASF, recurentul- reclamant indică sancțiunile cu avertisment aplicate altor trei membri ai Consiliului de Supraveghere prin deciziile nr. 416, 417 și 418/27.03.2020, dar în acest sens face referire la o singură faptă- părăsirea ședinței din 03.02.2020, iar nu la întreaga situație de fapt reținută în ceea ce îl privește, și omite elementul distinctiv conferit de atribuțiile funcției de conducere pe care o deținea

În consecință, toate aceste critici sunt nefondate și vor fi respinse.

Având în vedere că, potrivit tuturor considerentelor de mai sus, hotărârea referitoare la capătul principal de cerere având ca obiect anularea actelor administrative devine definitivă, Înalta Curte constată ca fiind inutilă analiza, în stadiul procesual de față, a motivului de recurs referitor la nelegalitatea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Autorității de Supraveghere Financiară pentru capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate în baza deciziei de sancționare contestate.

În acest sens, este de menționat că art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 configurează repararea pagubei cauzate persoanei vătămate ca pe un aspect subsecvent acțiunii principale având ca obiect anularea actului administrativ nelegal, nerezolvarea în termenul legal a unei cereri adresate unei autorități publice sau refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri. Or, în speță, nu este îndeplinită această ipoteză, nefiind reținut caracterul nelegal al conduitei autorității publice, care să constituie premisa analizei producerii unei pagube și a reparării acesteia, astfel că dezlegarea problemei calității procesuale pasive ar avea doar un caracter teoretic, fără finalitate în economia speței.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 438 din 24 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.