ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4145/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 06.10.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară:

- în principal, anularea în tot a Deciziei nr. 810/08.07.2020 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară și, pe cale de consecință, înlăturarea sancțiunii dispuse ca fiind nelegală și netemeinică;

- anularea în tot a Deciziei nr. 1052/04.09.2020, prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară i-a soluționat plângerea prealabilă;

- în subsidiar, înlocuirea sancțiunii contravenționale a amenzii în cuantum de 15.000 RON dispuse prin Decizia nr. 810/08.07.2020 cu sancțiunea contravențională a avertismentului; precum și restituirea oricăror sume încasate în temeiul deciziei atacate.

Prin sentința nr. 796 din 20 mai 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea de Supraveghere Financiară pe capătul de cerere privind obligarea la restituirea oricăror sume încasate în temeiul deciziei contestate și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins în rest acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 796 din 20 mai 2021 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., susținând următoarele:

În mod greșit a considerat prima instanță că decizia emisă de ASF ar fi motivată corespunzător întrucât, în realitate, aceasta a fost dezvoltată doar sub aspectul situației de fapt și a textelor legale incidente, fără a fi indicate elemente concrete în baza cărora faptele reținute în sarcina sa trebuiau sancționate contravențional cu o sumă atât de mare. Ca atare, au fost încălcate art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care ASF a reținut ca unic argument faptul că reclamantul nu și-a exercitat mandatul cu prudență și diligență, prin raportare exclusiv la participarea și semnarea hotărârilor adoptate în cadrul ședinței Consiliului de Supraveghere din 23.04.2020, în calitate de membru.

Opinează că, reprezentând principala chestiune de drept ce făcea obiectul cauzei, Autoritatea de Supraveghere Financiară avea obligația de a motiva temeinic această susținere, simpla indicare a încălcării art. 12 din Legea nr. 74/2015 nefiind suficientă pentru satisfacerea condiției motivării actului administrativ.

Un al doilea aspect reținut în mod nelegal de către prima instanță este faptul că reclamantul ar fi acționat fără independență de spirit, aspect ce ar reieși din participarea sa la ședința convocată de B. și C., deși aceștia n-ar mai fi îndeplinit funcțiile de președinte, respectiv vicepreședinte C.S., precum și din numeroasele litigii pe care le-a promovat reclamantul împreună cu aceștia.

Faptele reținute în sarcina reclamantului nu pot fi încadrate ca reprezentând o încălcare a cerințelor art. 2 alin. (2) lit. l) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, coroborat cu art. 4, art. 5 alin. (1) lit. b) și c), respectiv art. 14 alin. (2) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, instanța de fond aplicând în mod nelegal aceste dispoziții. Totodată, prin reținerea acestui argument, instanța a încălcat art. 12 alin. (1) din Legea nr. 74/2015, întrucât nu puteau fi reținute pentru simpla participare a reclamantului la ședința Consiliului de Supraveghere din 23.04.2020.

Concret, reclamantul a fost amendat pentru simpla participare la o ședință a Consiliului de Supraveghere, în pofida faptului că acesta nu a organizat respectiva ședință; nu a convocat membrii Consiliului pentru ședință, întrucât nu intra în atribuțiile sale, și nici nu a prezidat ședința, întrucât nu era președintele acestui organ de conducere. Așadar, simpla participare la ședința convocată și prezidată de către o altă persoană nu poate justifica amendarea participantului pentru "lipsa gîndirii independente" sau "lipsa guvernantei", fiind obligația reclamantului să se prezinte la convocările președintelui C.S., indiferent de persoana care pretindea că îndeplinește această funcție.

De asemenea, conduita reclamantului a fost în conformitate cu prevederile legale și, în egală măsură, conformă sentinței nr. 307/08.04.2020 a Tribunalului Brașov, câtă vreme prin această hotărâre numitul B. a fost repus în funcție, astfel că putea convoca și prezida ședințele Consiliului de Supraveghere.

Prin urmare, argumentul invocat de ASF privind pretinsa participare nelegală la ședința C.S. nu poate fi reținut, având în vedere că, atât la data convocării ședinței din 23.04.2020, cât și la data prezidării acesteia, B. își exercita în mod legal calitatea de președinte al C.S. al Societății de Investiții Financiare Transilvania S.A., ținând cont de efectele sentinței pronunțate de Tribunalul Brașov.

Rezultă, fără echivoc, faptul că decizia reclamantului de a nu recunoaște calitatea de membru C.S. a lui D., respectiv de a convoca, participa și vota în cadrul ședinței C.S. S.I.F.T. din 23.04.2020, au fost legale și nu pot fi subsumate încălcării cerințelor privind "lipsa gândirii independente" sau "lipsa guvernantei", prevăzute de art. 5 din Regulamentul ASF nr. 1/2019.

Mai susține, contrar celor reținute de prima instanță, că hotărârea din 23.04.2020 nu a produs efecte, fiind irelevant faptul că aceasta nu a fost anulată în instanță, întrucât se află într-o relație de interdependență cu hotărârea din 19.03.2020, ale cărei efecte au fost suspendate prin sentința nr. 307/08.04.2020. Astfel, atât timp cât efectele hotărârii din 19.03.2020 au fost suspendate prin sentința nr. 307/08.04.2020, rezultă că, la momentul ședinței din 23.04.2020, B. și C. aveau calitatea de președinte, respectiv vicepreședinte ai C.S. S.I.F.T.

De asemenea, prima instanță a reținut în mod eronat că nu poate fi vorba de o încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței nr. 307/08.04.2020 întrucât, prin convocarea și susținerea ședinței C.S. din 23.04.2020, E., F., D. și G. au ignorat efectele acestei hotărâri, respectiv menținerea calității de președinte și vicepreședinte ai C.S. S.I.F.T. în persoana lui B. respectiv C.. În concluzie, este evident că suspendarea unor înscrisuri, pe calea ordonanței președințiale, presupune imposibilitatea emiterii de noi înscrisuri cu un conținut identic, altfel ar fi eludată autoritatea de lucru judecat provizorie a unei hotărâri judecătorești executorii.

Prevederile legale invocate de ASF și validate de prima instanță nu pot fi reținute atât timp cât conduita reclamantului nu se află în contradicție cu decizia ASF nr. 525/22.04.2020. Contrar susținerilor primei instanțe, prin decizia amintită ASF a respins solicitarea de autorizare a domnilor H., I. și J., exclusiv pentru motivul că nu s-ar fi depus documentația completă prevăzută de art. 30 alin. (6) din Regulamentul nr. 1/2019 și nu pentru că cei trei membri nu ar fi îndeplinit condițiile legale pentru deținerea calității de membrii ai Directoratului S.I.F.T.

În concluzie, prima instanță a încălcat prevederile legale reținute de ASF în sarcina reclamantului prin emiterea Deciziei nr. 810/08.07.2020, transmiterea unei solicitări de retragere a autorizațiilor deținute de E., D. și F. de către Directoratul S.I.F.T. neputând constitui un motiv de sancționare. Totodată, a reținut în mod eronat că reclamantul trebuia să fie sancționat pentru transmiterea unei solicitări de retragere a autorizațiilor deținute de persoanele anterior menționate, întrucât adresa nr. x/26.03.2020 a fost însoțită de Hotărârea din 19.03.2020, prin care au fost aprobate evaluările întocmite de Comitetul de nominalizare într-o componență ce nu mai era actuală din data de 03.02.2020.

În mod nelegal a constatat prima instanță și faptul că nu se poate reține starea de incompatibilitate a lui D., fiind eronat argumentul referitor la dosarele penale în care acestea era urmărit, în special cel înregistrat sub nr. x/2015, în ceea ce privește faptul că incompatibilitatea fusese constatată de pârâta ASF, reținându-se în mod greșit prevederile art. 5 din Regulamentul ASF nr. 1/2019.

În plus, prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (2), art. 12, art. 13 alin. (1) lit. a) și art. 34 alin. (4) lit. c) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 74/2015 și art. 211 alin. (1) din C. civ., toate aceste dispoziții legale statuând, contrar susținerilor instanței, că incompatibilitatea operează ope legis și nu printr-un act emis de ASF.

Pe de altă parte, deși a constatat compatibilitatea lui D. ca urmare a clasărilor din dosarele penale, prima instanță avea obligația de a analiza situația acestuia la data desfășurării ședinței C.S. invocate de ASF în cuprinsul Deciziei nr. 810/08.07.2020, iar nu în prezent. Astfel, la data de 23.04.2020, D. era încă urmărit penal în dosarul nr. x/2015, soluția de clasare fiind emisă ulterior acestei date. Or, o atare situație atrăgea incompatibilitatea acestuia, întrucât dosarul respectiv viza infracțiunea de evaziune fiscală, fapt ce îl făcea în mod automat incompatibil cu deținerea calității de membru în C.S. al S.I.F.T., în conformitate cu prevederile legale incidente încălcate de către prima instanță.

În plus, solicită a se observa că ASF avea obligația legală de a verifica situația de incompatibilitate în care se afla D. și de a lua toate măsurile legale ce se impuneau în vederea restabilirii legalității, reclamantul neputând fi sancționat doar pentru faptul că a participat la o ședință la care, în mod legal D. nu a fost convocat.

Pe de altă parte, susține recurentul, prima instanță a reținut în mod nelegal faptul că lipsa oricărui prejudiciu nu conduce la anularea deciziei contestate, reținând sub acest aspect că legea nu impune producerea unui prejudiciu în cazul contravențiilor de pericol. Or, prin acest raționament, consideră că instanța de fond a încălcat art. 55 și art. 57 din Legea nr. 74/2015, art. 5 și art. 21 din O.G. nr. 2/2001, precum și prevederile legale avute în vedere de ASF în contextul sancționării reclamantului, prin validarea nelegală a acestora.

Astfel, față de normele legale anterior citate și ținând cont de toate circumstanțele cauzei, recurentul apreciază că pretinsele fapte reținute de ASF în sarcina sa nu au cauzat niciun fel de prejudiciu, aspect ce nu a fost contrazis nici de intimata-pârâtă și nici de către prima instanță. Mai exact, lipsa vreunui prejudiciu reiese din următoarele aspecte: faptul că a acționat tocmai pentru salvgardarea intereselor societare, astfel încât Consiliul de Supraveghere să poată preîntâmpina desfășurarea unor ședințe în condiții de nelegalitate sau adoptarea unor hotărâri lovite de nulitate, cu consecințe nefavorabile asupra activității S.I.F.T; deciziile luate în cadrul ședinței din 23.04.2020, prin care s-a decis reluarea demersurilor pentru numirea membrilor Directoratului; precum și din faptul că hotărârea C.S. din 23.04.2020 este perfect legală și își produce în continuare efectele, aceasta nefiind contestată de ceilalți membrii ai C.S. S.I.F.T.

De asemenea, prima instanță a stabilit în mod greșit că nu se poate reține lipsa sa de vinovăție, întrucât, în primul rând, fapta nu există, iar în al doilea rând nu poate fi reținută vreo formă de vinovăție în ceea ce-l privește întrucât, în conformitate cu art. 1 din O.G. nr. 2/2001, pentru ca o faptă să poată fi sancționată și să constituie contravenție, aceasta trebuie săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege. În fine, sancțiunea trebuie să se raporteze la gradul de pericol social al faptei.

Sentința de fond a mai fost criticată sub aspectul aplicării greșite a principiului proporționalității sancțiunii și al respingerii cererii de înlocuire a sancțiunii cu avertismentul, conform argumentelor reiterate în cuprinsul paginilor 14-18 ale cererii de recurs, precum și din perspectiva greșitei admiteri a excepției lipsei calității procesuale pasive a ASF privind restituirea sumelor încasate, apreciind recurentul sub acest din urmă aspect că prima instanță a încălcat art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, a arătat că nici prevederile O.G. nr. 2/2001 și nici cele cuprinse în O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea ASF sau cele ale Legii nr. 74/2015 privind administratorii de fonduri de investiții alternative, respectiv prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu reglementează în mod expres procedura de recuperare a sumelor plătite în temeiul unor decizii de sancționare emise de ASF și anulate ulterior de către instanță.

În plus, instanța a omis să constate că ASF are calitate procesuală pasivă necondiționată, în sensul prevederilor C. proc. civ., având, de asemenea, calitatea de emitent al actelor de sancționare contravențională, motiv pentru care nu se poate disculpa și nu poate renunța la o eventuală calitate procesuală pasivă în legătură cu aspecte juridice ce derivă din exercitarea atribuțiilor stabilite de lege în sarcina ASF.

În final, recurentul-reclamant a susținut că prin sentința atacată instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltare a arătat că prin sentința recurată instanța de fond a încălcat obligația stabilită de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea de a demonstra în scris, în mod concret și curent și prin furnizarea unei interpretări proprii situației de fapt și raportului juridic dedus judecății, considerentele pentru care s-a ajuns la soluția dată.

Astfel, în primul rând, subliniază că prima instanță nu a analizat motivul de nelegalitate invocat cu privire la caracterul nedovedit și nelegal al susținerilor ASF privitoare la "acțiunile conjugate", iar în al doilea rând menționează că instanța de fond s-a degrevat de analiza impusă de prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., limitându-se astfel, pe lângă indicarea unor aspecte generale privitoare la situația de fapt, la expunerea unor argumente preluate din cuprinsul întâmpinării formulate de ASF, fără să furnizeze o interpretare proprie a situației de fapt și raportului juridic dedus judecății.

În opinia recurentului, inclusiv în motivarea reținută de instanță în fundamentarea soluției pronunțate, este de observat că aceasta conține numeroase preluări din întâmpinarea ASF, fără ca argumentele pe care le-a invocat să fie analizate în concret, în raport de întregul probatoriu aflat la dosar. În plus, în mod greșit a conferit instanța valoare de adevăr judiciar absolut afirmațiilor făcute de ASF, fără a le trece prin filtrul propriei interpretări în raport de situația de fapt și de drept existentă în cauză și fără a le corobora cu materialul probatoriu aflat la dosar.

Prin urmare, a concluzionat că argumentele expuse de curtea de apel în vederea motivării respingerii cererii de chemare în judecată nu pot fi considerate suficiente prin raportare la întregul raționament pe care l-a expus în cuprinsul acțiunii introductive, care a fost ignorat în totalitate, fiind preferată în mod nelegal o preluare directă a argumentelor expuse de către Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Prin întâmpinarea înregistrată la 13.12.2022, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, apreciind că nu sunt incidente motivele de casare invocate în cererea de recurs, pentru argumentele expuse pe larg în cuprinsul întâmpinării.

II. Soluția instanței de recurs.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor și susținerilor formulate prin întâmpinare și în raport cu dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Demersul judiciar supus analizei de față are la bază cererea de anulare a Deciziei nr. 810 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară la data de 08.07.2020, prin care reclamantul A., în calitate de membru al Consiliului de Supraveghere al S.I.F. Transilvania S.A, a fost sancționat cu amendă în cuantum de 15.000 RON.

În esență, având în vedere aspectele expuse în cuprinsul actului contestat, autoritatea pârâtă a reținut, în ceea ce-l privește pe reclamant, în primul rând lipsa gândirii independente sau lipsa independenței de spirit, definită de art. 2 alin. (2) lit. l) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, aplicabilă, conform art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. c) și art. 14 alin. (2) lit. a) din Regulament, tuturor membrilor structurilor de conducere. În referire la această lipsă, a reținut autoritatea pârâtă că s-a constatat în raport cu foștii membri ai Directoratului S.I.F. Transilvania S.A. față de situația creată și hotărârile adoptate atât în cadrul ședinței Consiliului de Supraveghere al S.I.F. Transilvania S.A. din data de 23.04.2020, cât și față de comportamentul permanent, anterior acestei ședințe, conform celor descrise în act.

În al doilea rând, s-a reținut lipsa guvernanței, prevăzută la art. 5 alin. (1) din Regulamentul ASF nr. 1/2019 și incapacitatea persoanei în cauză în a-și îndeplini atribuțiile ce-i revin, în mod independent, cu referire la prevederile art. 14 alin. (1) lit. a) și d), pct. (i) și pct. (ii). Această din urmă lipsă a fost constatată față de situația creată și hotărârile adoptate atât în cadrul ședinței Consiliului de Supraveghere al S.I.F. Transilvania S.A. din data de 23.04.2020, cât și față de comportamentul permanent, atât anterior, cât și ulterior acestei ședințe, conform celor descrise în actul atacat.

În ceea ce privește temeiul de drept, autoritatea pârâtă a reținut în preambulul deciziei contestate dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015, cu luarea în considerare a prevederilor art. 21 lit. c) din Regulamentul Delegat (UE) nr. 231/2013 al Comisiei din 19 decembrie 2012 de completare a Directivei 2011/61/UE al Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește derogările, condițiile generale de operare, depozitarii, efectul de levier, transparența și supravegherea (Regulamentul UE nr. 231/2013), dispoziții emise în aplicarea prevederilor art. 12 din Directiva nr. 2011/61/EU, transpus în legislația națională prin intermediul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 74/2015.

Totodată, au fost reținute prevederile art. 5 alin. (2) lit. e), cele ale art. 2 alin. (2) lit. a), e), l), art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. c), art. 10 alin. (4), art. 14 alin. (1) lit. a), d) pct. (i) și (ii) și alin. (2) lit. a) și ale art. 17 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. a) și c) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, emis în aplicarea prevederilor art. 21 din Regulamentul UE nr. 231/2013.

Plângerea prealabilă formulată împotriva deciziei menționate, înregistrată la ASF cu nr. x/11.08.2020, a fost respinsă ca nefondată prin Decizia nr. 1052/04.09.2020.

Atât decizia de sancționare, cât și decizia dată în soluționarea contestației administrative prealabile, au fost contestate de reclamantul A., care a invocat mai multe aspecte de nelegalitate, solicitând anularea lor și exonerarea de plata amenzii aplicate, iar în subsidiar înlocuirea snacțiunii contravenționale a amenzii dispuse în cuantum de 15.000 RON cu sancțiunea contravențională a avertismentului, precum și restituirea oricăror sume încasate în temeiul deciziei de sancționare.

Soluționând acțiunea în anulare, Curtea de Apel București a respins-o ca neîntemeiată, apreciind că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei contestate prin prisma aspectelor evidențiate de partea reclamantă.

Soluția instanței de fond a fost criticată de recurentul-reclamant, care a invocat în susținerea cererii de recurs formulate, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar Înalta Curte reține că, deși a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în aceste dispoziții legale, în sensul că nu a arătat în concret care sunt regulile de procedură încălcate de instanța de fond, a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate.

Prin urmare, întrucât motivul de recurs anterior menționat a fost invocat doar în mod formal, iar dezvoltarea susținerilor din cererea de recurs face posibilă decelarea exclusiv a unor critici de nelegalitate ce pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Codul de procedură, instanța de control judiciar va analiza recursul din perspectiva acestor cazuri de casare.

II.1.1. Astfel, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce vizează nemotivarea hotărârii judecătorești în ipotezele necuprinderii motivelor pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul a formulat, în esență, următoarele critici:

- preluând tale quale mai multe susțineri din cuprinsul întâmpinării ASF, prima instanță a emis o hotărâre nemotivată, fiind încălcate prevederile art. 425 C. proc. civ.

- în mod greșit a considerat prima instanță că decizia ASF ar fi motivată corespunzător, întrucât, în realitate, aceasta a fost dezvoltată de ASF doar sub aspectul situației de fapt și a textelor legale incidente, fără să fi fost indicate elemente concrete pentru care faptele reclamantului să fie sancționate contravențional cu o sumă atât de mare. Prin urmare, au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004;

- prin sentința recurată, instanța de fond a încălcat obligația stabilită de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., de a demonstra în scris, în mod concret și coerent și prin furnizarea unei interpretări proprii situației de fapt și raportului juridic dedus judecății, considerentele pentru care s-a ajuns la soluția dată. În opinia părți, demonstrarea raționamentului judiciar ce stă la baza pronunțării soluției este o obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

- prima instanță nu a analizat motivul de nelegalitate pe care l-a invocat în referire la caracterul nedovedit și nelegal al susținerilor ASF privitoare la "acțiunile conjugate" și, totodată, s-a degrevat de analiza impusă de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., limitându-se, pe lângă indicarea unor aspecte generale privitoare la situația de fapt, la expunerea unor argumente preluate din cuprinsul întâmpinării ASF, fără să furnizeze o interpretare proprie a situației de fapt și a raportului juridic dedus judecății;

- considerentele expuse de Curtea de Apel București în vederea motivării respingerii cererii de chemare în judecată nu pot fi considerate suficiente prin raportare la întregul raționament expus de reclamant în cuprinsul cererii introductive, care a fost ignorat în totalitate de prima instanță, fiind preferată în mod nelegal o preluare directă a argumentelor expuse de ASF.

Așa cum reiese din susținerile recurentului-reclamant, acesta a invocat cazul de casare referitor la nemotivarea hotărârii din perspectiva necuprinderii motivelor pe care se întemeiază, respectiv lipsa unui raționament propriu și o motivare insuficientă raportat la argumentele invocate și raționamentul expus prin cererea de chemare în judecată.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de către recurentul-reclamant, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

În speță, Înalta Curte reține că judecătorul fondului a analizat punctual susținerile părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic, concis și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, sub acest aspect constatându-se că, în realitate, susținerile recurentului-reclamant referitoare la argumentele reținute de instanța de fond în fundamentarea soluției adoptate, pretins a fi preluate integral din întâmpinarea intimatei-pârâte și, totodată, insuficiente, nu reflectă decât dezacordul părții în ceea ce privește aceste argumente, respectiv propria viziune în referire la argumentația ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluției adoptate de prima instanță, fără a susține însă motivul de casare invocat.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că argumentele reținute de prima instanță validează propriul raționament logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluției pronunțate, fiind posibilă exercitarea controlului judiciar. Împrejurarea că a găsit întemeiate susținerile autorității pârâte și a preluat în acest sens în considerente din întâmpinarea formulată în cauză, nu poate conduce la demonstrarea nelegalității soluției din perspectiva unei nemotivări a sentinței pronunțate, câtă vreme prima instanță a expus argumentele de fapt și de drept pentru care a considerat că sunt întemeiate apărările părții pârâte și, implicit, cele pentru care a apreciat că susținerile reclamantului nu pot fi reținute.

Față de susținerea recurentului potrivit căreia în mod greșit a considerat prima instanță că decizia ASF ar fi motivată corespunzător, instanța de control judiciar constată că prima instanță a analizat conținutul actului contestat și a reținut în mod corect că este motivat corespunzător legii, atât timp cât în cuprinsul acestuia se face referire atât la faptele imputate reclamantului, respectiv la atribuțiile încălcate și la poziția exprimată de acesta în apărare, cât și la temeiul de drept și la circumstanțele situației deduse judecății.

De altfel, motivarea actului atacat a făcut posibilă formularea criticilor și a apărărilor reclamantului, precum și exercitarea controlului de legalitate de către instanța de judecată.

Pe de altă parte, în ceea ce privește susținerea privind caracterul insuficient motivat al sentinței atacate, Înalta Curte constată că și din această perspectivă recursul este nefondat, argumentele primei instanțe explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Demn de menționat este și faptul că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor și subargumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient să fie examinate motivele esențiale, determinante în adoptarea soluției sau ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Or, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textele menționate reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor sau apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant din perspectiva neanalizării tuturor argumentelor invocate și a caracterului insuficient al motivării sentinței atacate, nu este fondat. Împrejurarea că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la necuprinderea motivelor pe care se întemeiază, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentul-reclamant pe această cale s-ar putea reține că a invocat, eventual, o greșită interpretare și aplicare a normelor legale incidente, cu referire punctuală la susținerea privind încălcarea art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește reținerea de către prima instanță a caracterului motivat al deciziei ASF contestate, aspecte ce vor fi verificate și analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi primită.

II.1.2. Cât privește cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a fost invocat prin prisma încălcării sau aplicării greșite, de către prima instanță, a normelor de drept material incidente speței.

În înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește reținerea de către prima instanță a caracterului motivat al deciziei ASF contestate, Înalta Curte reține că această critică nu poate fi primită.

În esență, sancțiunea cu amendă a fost aplicată reclamantului pentru o pretinsă lipsă de prudență și diligență în desfășurarea activității în cadrul Consiliului de Supraveghere, în cuprinsul deciziei contestate reținându-se că mandatul său ar fi fost exercitat în lipsa gândirii independente, a independenței de spirit și a guvernanței, fiind grefate pe împrejurările expuse.

Principiul motivării actelor administrative, statuat cu valoare de principiu, se referă la necesitatea motivării în fapt și în drept, într-o măsură suficientă și de natură a permite exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanței de judecată. Aceasta, întrucât, în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Totodată, absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte abuzive și lipsește, deopotrivă, de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.

În egală măsură, motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului și în raționamentul instanței, urmărind astfel o dublă finalitate.

Pe de o parte, îndeplinește o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, iar, pe de altă parte, permite instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, permițând deci reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia. Totodată, motivarea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.

Demn de menționat este și faptul că motivarea unui act administrativ are două laturi esențiale, respectiv: indicarea textelor legale aplicabile situației deduse judecății, precum și indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reținut aplicabilitatea acelor texte legale și din această perspectivă.

În speță, din motivarea actului contestat reies atât faptele reținute în sarcina recurentului-reclamant și împrejurările de fapt, cât și temeiurile de drept care au condus la aplicarea sancțiunii amenzii, aspecte reținute în mod corect și de către judecătorul fondului.

De asemenea, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că ASF nu a reținut ca unic argument faptul că acesta nu și-a exercitat mandatul cu prudență și diligență, prin raportare exclusivă la participarea și semnarea, în calitate de membru, a hotărârilor adoptate în cadrul ședinței Consiliului de Supraveghere din 23.04.2020, cât și prin prisma comportamentului permanent, atât anterior, cât și ulterior acestei ședințe, conform celor descrise în actul atacat.

Așa cum s-a precizat, lipsa gândirii independente, a independenței de spirit, prevăzută la art. 2 alin. (1) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, precum și lipsa guvernanței prevăzute de art. 5 alin. (1) din același Regulament, au fost constatate în raport cu foștii membri ai Directoratului S.I.F.T. față de împrejurările descrise în cuprinsul deciziei ca temei al faptei imputate, care au demonstrat, în opinia emitentului actului, incapacitatea reclamantului de a gândi independent. Totodată, s-a constatat că prin această conduită au fost nerespectate prevederile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015, faptă ce constituie contravenție conform art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 74/2015.

Or, chestiunea conform căreia împrejurările de fapt și de drept evidențiate în cuprinsul actului contestat nu ar susține lipsa gândirii independente, a independenței de spirit sau a guvernanței și că nu ar avea legătură cu recurentul-reclamant și nu ar justifica aplicarea amenzii într-un cuantum atât de mare, nu constituie un aspect apt să demonstreze nelegalitatea deciziei de sancționare din perspectiva unei nemotivări adecvate.

Prin urmare, criticile recurentului-reclamant formulate pe această linie de argumentație vor fi respinse ca nefondate.

Susținerile recurentului potrivit cărora faptele reținute în sarcina sa nu pot fi încadrate ca reprezentând o încălcare a cerințelor art. 2 alin. (2) lit. l) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, coroborat cu art. 4, art. 5 alin. (1) lit. b) și c), respectiv art. 14 alin. (2) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, instanța de fond aplicând în mod nelegal aceste dispoziții și încălcând art. 12 alin. (1) din Legea nr. 74/2015, nu pot fi, de asemenea, validate de către instanța de control judiciar, în considerarea următoarelor argumente.

Conform art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 74/2015 "(2)constituie contravenții următoarele fapte săvârșite de către AFIA, FIA autoadministrate, depozitarii FIA și/sau de către membrii consiliului de administrație ori ai consiliului de supraveghere ai AFIA ori FIA autoadministrat, directorii sau membrii directoratului AFIA ori FIA autoadministrat și reprezentanții compartimentului de control intern ai unui AFIA ori FIA autoadministrat, precum și de către persoanele fizice care exercită funcții de conducere ori exercită cu titlu profesional activități reglementate de prezenta lege, în funcție de obligațiile aflate în sarcina lor, conform prezentei legi: b) nerespectarea regulilor prudențiale prevăzute la art. 12".

Potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, AFIA stabiliți în România trebuie să respecte în orice moment, pe parcursul desfășurării activității lor, următoarele reguli prudențiale: a) să acționeze cu onestitate, competență, prudență, diligență și echitate în desfășurarea activităților lor.

În conformitate cu definițiile prevăzute la art. 2 lit. l) și r) din Regulamentul ASF nr. 1/2019: l) gândirea independentă sau independența de spirit-reprezintă capacitatea membrilor structurii de conducere de a exprima opinii proprii, de a emite judecăți obiective și de a adopta decizii în mod independent în timpul dezbaterilor; iar, r) principiul independenței - se referă la situația în care un membru al consiliului nu are nicio relație personală sau profesională ori legătură prezentă sau încheiată cu entitatea reglementată sau cu conducerea acesteia, în ultimii 3 sau, după caz, 5 ani, conform art. 138

2

din Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care ar putea influența judecata obiectivă și echilibrată, respectiv competența de a decide în mod independent.

Articolul 4 din Regulament, care reglementează principiul proporționalității, prevede la alin. (2) că "Persoanele evaluate trebuie să probeze îndeplinirea cerințelor de bună reputație, onestitate și integritate, precum și gândire independentă, indiferent de natura, amploarea și complexitatea riscurilor inerente activităților entității reglementate", conform criteriilor stipulate la alin. (1) din text.

De asemenea, conform art. 5 alin. (1) "În scopul asigurării unui management prudent și corect al entităților reglementate, persoanele evaluate îndeplinesc și mențin, pe toată durata de desfășurare a activității, cerințele cuprinse în prezentul regulament referitoare la: a) cunoștințe, competențe și experiență profesională; b) reputație, onestitate și integritate; c) guvernanță", iar art. 14 alin. (2) stabilește că (2) "În scopul evaluării independenței membrilor structurii de conducere se iau în considerare cel puțin: a) gândirea independentă - conduită care este aplicabilă tuturor membrilor structurii de conducere; b) principiul independenței - impus unora dintre membrii consiliului."

Circumstanțiind aceste prevederi legale situației deduse judecății în prezenta cauză, astfel cum reiese din probatoriul administrat, se constată că, într-adevăr, intimata-pârâtă a procedat în mod corect la sancționarea contravențională a reclamantului.

Conform legislației incidente în domeniu, precum și față de statutul reglementat, Consiliul de Supraveghere avea atribuția de a asigura continuitatea activităților operaționale în cadrul Societății de Investiții Financiare, iar rapoartele ce se impuneau a fi adoptate în ședința din 23.04.2020 aveau rolul de a informa investitorii cu privire la realizarea actului de administrare al S.I.F. Or, față de acest deziderat, faptele reținute în sarcina contravenientului sunt de natură a încălca cerințele de onestitate, echitate, independență de spirit, specifice guvernanței, în accepțiunea normelor legale incidente, care sunt impuse unui AFIA în îndeplinirea atribuțiilor, raportat la împrejurările că recurentul-reclamant a contestat în mod repetat deciziile ASF cu privire la calitatea de membru C.S. a lui D. și s-a asociat și a susținut gruparea K. prin participarea la ședința din 23.04.2020, convocată de aceștia în condițiile în care fuseseră revocați din funcțiile de președinte al Consiliului de Supraveghere și, respectiv, de vicepreședinte al aceluiași C.S.

Nesusținute sunt și alegațiile recurentului potrivit cărora decizia sa de a participa la ședința C.S. din 23.04.2020, în lipsa lui D., a fost justificată în condițiile în care acesta era incompatibil.

Din probele administrate rezultă că prin sentința nr. 13/30.01.2020, Curtea de Apel Constanța a anulat decizia ASF nr. 1095/13.09.2019 cu privire la retragerea aprobării calității de membru în Consiliul de Supraveghere al S.I.F.T. acordată lui D., iar prin sentința nr. 301/01.04.2020, rămasă definitivă, a Tribunalului Brașov, a fost respinsă cererea prin care S.I.F.T. a solicitat suspendarea lui D. de a participa și vota în cadrul ședințelor Consiliului de Supraveghere. Așadar, este evident că D. avea dreptul de a participa la ședințele Consiliului de Supraveghere, deși recurentul-reclamant neagă acest aspect.

Prin urmare, vor fi înlăturate susținerile recurentului potrivit cărora participarea sa la ședința din 23.04.2020 era justificată pe motiv că, atât la data convocării ședinței, cât și la data prezidării acesteia, B. își exercita în mod legal calitatea de președinte al C.S. al Societății de Investiții Financiare Transilvania S.A., ținând cont de efectele sentinței pronunțate de Tribunalul Brașov în ceea ce-l privește pe D., probele administrate în cauză demonstrând contrariul.

Cât privește criticile recurentului referitoare la nereținerea eronată, de către instanța de fond, a starii de incompatibilitate a lui D., relativ la dosarele penale în care a fost cercetat și urmărit penal, respectiv faptul că incompatibilitatea a fost constatată de intimata-pârâtă, deși incompatibilitatea operează ope legis și nu printr-un act emis de ASF, Înalta Curte constată că nici acestea nu sunt de natură a atrage nelegalitatea soluției atacate.

În primul rând, este de observat că dosarele penale în care a fost urmărit D. au fost soluționate la momente diferite. Astfel, în dosarele nr. x și nr. 1703/P/2019 s-a dispus clasarea la 03.09.2019 și 23.03.2020, deci anterior datei de 23.04.2020, iar în ceea ce privește dosarul penal nr. x/2015, la care face referire recurentul, deși în acesta s-a dispus clasarea lui D. ulterior ședinței din 23.04.2020, urmărirea penală existentă la data menționată nu reprezintă un caz de incompatibilitate ce operează ope legis, câtă vreme nu fusese constatat de autoritatea pârâtă, cum pretinte recurentul-reclamant.

În acord cu opinia primei instanțe, al cărei raționament îl împărtășește, Înalta Curte reține că reclamantul nu era îndreptățit, așa cum susține acesta, să participe la ședințele pretins convocate în mod legal, să adopte hotărâri fără cvorum legal, să recunoască calitatea de președinte, vicepreședinte, de membrii ai C.S. unor persoane care nu le mai dețineau încă din data de 13.04.2020, când au fost revocate din funcțiile respective, pentru simplul motiv că pârâta ASF nu a emis un act prin care să răspundă cererilor de retragere a aprobării calității de membru în C.S. al S.I.F.T. acordată lui D..

Această "tăcere" a administrației putea fi dedusă controlului de legalitate efectuat de instanța de contencios administrativ, însă argumentul conform căruia D. s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate nu poate justifica conduita recurentului-reclamant în îndeplinirea atribuțiilor sale, astfel cum a fost evidențiată prin actul atacat.

Conform reglementărilor în domeniu, citate în precedent, reclamantul avea obligația, în calitatea pe care o deținea, să aibă o atitudine în acord cu regulile prudențiale impuse de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015, adică să acționeze cu onestitate, competență, prudență, diligență și echitate, reguli ce trebuiau respectate în orice moment al desfășurării activității sale, aspect luat în considerare în fundamentarea sancțiunii aplicate de către autoritatea pârâtă, care nu s-a raportat în mod exclusiv la participarea reclamantului la ședința din 23.04.2020, cum în mod greșit susține acesta.

Instanța de control judiciar constată că este nefondată și susținerea recurentului potrivit căreia prima instanță a reținut în mod eronat că nu poate fi vorba de o încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței nr. 307/08.04.2020 a Tribunalului Brașov, conform argumentelor prezentate în sprijinul acestei critici la paginile 6-8 din cererea de recurs.

Față de condițiile privitoare la tripla identitate de părți, obiect și cauză, ce se impun a fi îndeplinite pentru a putea fi reținută autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, este evident că nu poate fi vorba în speță despre o încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței nr. 307/08.04.2020 a Tribunalului Brașov, câtă vreme aceasta vizează Hotărârea adoptată în Consiliul de Supraveghere din 19.03.2020 (prin care s-a dispus, printre altele, revocarea lui B. din funcția de președinte al C.S.), suspendată pe calea ordonanței președințiale și nu ca urmare a procedurii de suspendare reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cele două instituții fiind diferite.

Ulterior pronunțării sentinței nr. 307/08.04.2020, mai exact la data de 13.04.2020, prin Hotărârea C.S. al S.I.F.T. s-a decis: a) revocarea lui B. din funcția de președinte al C.S. cu efect imediat începând cu data de 13.04.2020; b) numirea lui F. în funcția de președinte al C.S. cu efect imediat ăncepând cu aceeași dată, 13.04.2020; c) revocarea lui C. din funcția de vicepreședinte al C.S. cu efect imediat începând cu 13.04.2020.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că ședința convocată la data de 23.04.2020 de către B. a fost făcută de o persoană care nu mai deținea calitatea de președinte al Consiliului de Supraveghere, nerespectarea atribuțiilor de către reclamant din această perspectivă fiind evidentă, iar măsura sancționării acestuia a fost dispusă în mod legal.

De asemenea, contrar alegațiilor recurentului, Înalta Curte constată că din cuprinsul deciziei ASF nr. 525/22.04.2020 reiese că respingerea solicitării de autorizare nu era o măsură provizorie, dispusă până la completarea documentației, atât timp cât fusese precedată de acordarea unor termene pentru acest motiv, fără ca titularul solicitării să se conformeze. Așadar, s-a apreciat în mod corect că deși numiții H., I. și J. nu fuseseră autorizați, reclamantul nu a recunoscut încetarea mandatelor acestora, participând la ședința din 23.04.2020 în care s-a hotărât prelungirea mandatelor.

Rezultă astfel fără echivoc faptul că, prin conduita sa, recurentul-reclamant a nesocotit decizia ASF nr. 525/22.04.2020, prin care s-a respins solicitarea S.I.F.T. de autorizare a persoanelor nominalizate supra în funcțiile de membrii ai Directoratului pe motivul caracterului incomplet al documentației depuse.

În aceste condiții, având în vedere situația de fapt corect stabilită de prima instanță, apare ca fiind legală sancțiunea amenzii aplicate reclamantului de către autoritatea pârâtă pentru participarea la ședința convocată la data de 23.04.2020 și prezidată de B., întrucât ședința în discuție a fost convocată de o persoană care nu mai deținea calitatea de președinte al C.S., iar măsurile au fost adoptate în acea ședință de doar 3 membri din cei 7, adică fără cvorumul legal ce impunea minim 4.

O altă critică a recurentului se referă la faptul că prima instanță a reținut în mod greșit că legea nu impune producerea unui prejudiciu în cazul contravențiilor de pericol. Consideră sub acest aspect că prima instanță a încălcat art. 55 și art. 57 din Legea nr. 74/2015, art. 5 și art. 21 din O.G. nr. 2/2001, precum și prevederile legale avute în vedere de ASF în contextul sancționării reclamantului, prin validarea nelegală a acestora.

Așa cum rezultă din interpretarea normelor legale invocate de recurent, contravențiile reținute în sarcina sa sunt de pericol, rezultând din materialitatea faptelor constatate, fără a fi condiționate de producerea unui prejudiciu. Totodată, în stabilirea sancțiunilor aplicate urmează a se ține cont de gradul de pericol social al faptei săvârșite, astfel cum prevede legiuitorul la art. 5 alin. (5) din O.G. nr. 2/2001, norme legale la care fac trimitere prevederile art. 55 și art. 57 din Legea nr. 74/2015.

Prin urmare, întrucât au existat faptele constând în participarea reclamantului la ședințe nelegal convocate, participarea la adoptarea unor hotărâri fără cvorumul prevăzut de regulament, contestarea calității unora dintre membrii Consiliului de Supraveghere, ce sunt contrare regulilor de prudențialitate prevăzute de lege în ceea ce privește conduita organelor de conducere ale AFIA, este evident că pericolul rezultă din materialitatea acestor fapte, în raport de gradul de pericol fiind stabilită, de altfel, sancțiunea amenzii aplicate.

Neîndeplinirea cerințelor de adecvare obligatorii pe care membrii organului de conducere în cadrul unei entități reglementate trebuie să le îndeplinească, în scopul asigurării unui management prudent și corect, este sancționată atât de normele europene, prin Regulamentul UE nr. 231/2013, Directiva 2011/61/EU, cât și de cele naționale, prin legislația națională transpusă ce reglementează entitatea aflată în litigiu în prezenta cauză.

În speță, lipsa atributelor constatate în persoana recurentului-reclamant, respectiv lipsa de gândire independentă, lipsa independenței de spirit și lipsa de guvernanță, astfel cum sunt detaliate la art. 14 și art. 17 din Regulamentul ASF nr. 1/2019, a fost circumstanțiată unui comportament permanent al acestuia, atât anterior, cât și ulterior ședinței CS din 23.04.2020, conform celor descrise în actul atacat, și nu prin raportare exclusivă la ședința menționată.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001, constituie con