ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 569/2024

Ședința publică din data de 01 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 18 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună, în principal:

- anularea Deciziei nr. 419/27.03.2020, emise de Autoritate;

- anularea Deciziei nr. 615/22.05.2020, prin care Autoritatea a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantul A.;

- în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii în cuantum de 15.000 RON dispuse prin Decizia nr. 419/27.03.2020 cu sancțiunea avertismentului;

- obligarea A.S.F. la restituirea oricăror sume încasate în temeiul Deciziei nr. 419/27.03.2020, dacă este cazul;

- obligarea A.S.F. la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 1085 din 02 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității cererii de anulare a deciziei nr. 615/22.05.2020 de soluționare a plângerii și, pe cale de consecință, a respins cererea ca inadmisibilă;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pe capătul de cerere prin care se solicită restituirea sumelor încasate și, pe cale de consecință, a respins acest capăt de cerere pentru lipsa calității procesuale pasive;

- a respins în rest cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1085 din 02 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamanat a susținut că, în mod greșit instanța de fond a admis excepția inadmisibilității, fiind astfel încălcate prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat că, în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a ASF, privind restiuirea sumelor încasate, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, contrar celor reținute în hotărârea atacată, nici dispozițiile O.G. nr. 2/2001, nici dispozițiile actelor normative invocate de A.S.F. în cuprinsul întâmpinării, respectiv O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, Legea nr. 74/2015 privind administratorii de fonduri de investiții alternative sau Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu reglementează expres procedura de recuperare a sumelor plătite în temeiul unor decizii de sancționare emise de A.S.F. și anulate ulterior de către instanță.

Mai mult decât atât, instanța a omis să constate că Autoritatea are calitate procesuală pasivă necondiționată, în sensul prevederilor C. proc. civ., având, de asemenea, calitatea de emitent al actelor de sancționare contravențională, astfel că nu se poate disculpa și nu poate renunța la o eventuală calitate procesuală pasivă în legătură cu aspecte juridice care derivă din exercitarea atribuțiilor stabilite de lege în sarcina Autorității.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-reclamant a arătat, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 55 și ale art. 57 din Legea nr. 74/2015, respectiv art. 5 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privitoare la individualizarea sancțiunii, învederând lipsa oricărui prejudiciu și caracterul dispoporționat al sancțiunii.

Totodată, a susținut că sentința atacată este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind incompatibilitatea membrilor consiliului de supraveghere.

În mod nelegal a argumentat prima instanță în sensul că atât sancționarea sa, cât și pasivitatea ASF ar fi fost justificate prin faptul că membrul Consiliului de Supraveghere nu ar mai fi fost într-o stare de incompatibilitate.

În cazul de față, se impune admiterea recursului formulat, având în vedere încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, având în vedere încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b), art. 7 alin. (1) și (2), art. 12 alin. (2) și art. 13 alin. (1) lit. c) din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015, art. 2 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. b), art. 12, art. 13 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (4) lit. c) din Regulamentul A.S.F. nr. 1/2019, art. 12 alin. (1) și (2) și art. 55 din Legea nr. 74/2015, art. 5 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 și art. 211 din C. civ.

Recurentul-reclamant a mai arătat și că sentința atacată încalcă dispozițiile art. 51 alin. (2) lit. B), raportat la art. 12 alin. (1) lit. A) din Legea nr. 74/2015, în condițiile în care simplele mențiuni olografe aplicate pe documente nu presupun lipsa de onestitate, competență, prudență și diligentă.

Recurentul - reclamant a reiterat faptul că prima instanță a încălcat prevederile art. 55 și art. 57 din Legea nr. 74/2015, respectiv art. 5 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privitoare la înlocuirea sancțiunii cu avertismentul, solicitând, în ipoteza în care se va trece peste argumentele referitoare la nelegalitatea și netemeinicia Deciziei nr. 419/27.03.2020, înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a avertismentului.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că instanța de fond a reținut în mod nelegal că nu ar fi relevant faptul nelegalității mandatului acordat de B. către C. pentru ședințele consiliului de supraveghere din data de 03 februarie 2020 și 19 februarie 2020.

Prin sentința recurată, instanța de fond a încălcat obligația stabilită de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea de a demonstra în scris, în mod concret și coerent și prin furnizarea unei interpretări proprii situației de fapt și raportului juridic dedus judecății, considerentele pentru care s-a ajuns la soluția dată, fiind evident că nu și-a exercitat rolul activ și nu a condus desfășurarea procesului în vederea aflării adevărului, drept fundamental consacrat prin dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituție, reiterat în art. 13 C. proc. civ.. Mai mult, procedând astfel, instanța a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și principiul legalității prevăzut de art. 7 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Criticile recurentului-reclamant privind excepția inadmisibilității cererii de anulare a Deciziei nr. 615/22.05.2020 sunt întemeiate.

Astfel, conform dispozițiilor art. 21

3

din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară:

"Deciziile și orice alte acte administrative emise de A.S.F. se contestă conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare".

Reclamantul nu a formulat în mod direct o acțiune împotriva Deciziei nr. 419/27.03.2020, ci s-a adresat autorității publice emitente cu o plângere prealabilă, care a fost respinsă prin Decizia nr. 615/22.05.2020, fiind menținută decizia sancționatorie emisă în ceea ce îl privește.

În dezacord cu opinia primei instanțe, instanța de control judiciar reține că ambele decizii se încadrează în noțiunea de act administrativ, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, din moment ce a doua decizie nu a avut la bază strict situația existentă la data primei decizii, ci și argumentele și înscrisurile utilizate prin formularea plângerii prealabile.

De asemenea, instanța de recurs reține că norma de competență specială face referire la acțiunea în anularea deciziilor A.S.F., ceea ce înseamnă că trebuie interpretată în favoarea reclamantului, care se consideră vătămat prin emiterea ambelor decizii și consideră că vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea ambelor acte.

Totodată, prevederile art. 57 alin. (2) din Legea nr. 74/2015, în forma în vigoare în perioada de referință, sunt în sensul că "actele sancționatorii emise de A.S.F. pot fi contestate la Curtea de Apel București, potrivit dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare".

Prin urmare, se are în vedere că, în măsura în care reclamantul a optat pentru remediul formulării unei plângeri prealabile, iar autoritatea publică pârâtă a epuizat această cale administrativă prin emiterea unei decizii, ambele acte intră în sfera de aplicare a legilor speciale, care conferă persoanelor interesate legitimitate procesuală activă pentru contestarea oricărei decizii A.S.F.

În consecință, în cauză se impune respingerea excepției inadmisibilității cererii de anulare a Deciziei nr. 615/22.05.2020.

Cu toate acesta, Înalta Curte constată că prima instanță, deși a admis această excepție, a procedat la analiza pe fond a tuturor criticilor de nelegalitate invocate de reclamant prin raportare la ambele acte emise de autoritate - actul administrativ și actul emis în soluționarea plângerii prealabile.

Criticile recurentului-reclamant privind excepția lipsei calității procesuale pasive sunt nefondate.

Deși unul dintre capetele de cerere care poate fi supus analizei instanței de contencios administrativ este cel privind repararea pagubei cauzate, trebuie să existe o identitate între persoana chemată în judecată și persoana care poate fi obligată "să repare paguba".

În cauză, în raport de dispozițiile art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, potrivit cu care "sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice în conformitate cu legislația în vigoare se fac venit integral la bugetele locale ale unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale în care contravenientul își are domiciliul", pârâta nu poate fi obligată să restituie cuantumul unei amenzi din moment ce sumele provenite din amenzile aplicate de A.S.F. pe piața de capital se fac venit integral la bugetele locale.

De altfel, acest aspect se menționează și la art. 2 al deciziei contestate, care prevede că "Persoana sancționată are obligația de a achita cuantumul amenzii contravenționale (…) la Direcția de Impozite și Taxe Locale din raza teritorială unde îsi are domiciliul (…)".

În consecință, întrucât amenda stabilită în sarcina recurentului-reclamant se face venit la bugetul local si nu a intrat în patrimoniul A.S.F., aceasta din urmă nu poate avea calitate procesuală pasivă față de solicitarea de restituire a sumei de 15.000 RON, în măsura în care acesta a achitat-o. Așadar, prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale atunci când a admis excepția invocată și a stabilit că pârâta nu este beneficiara sumelor achitate cu titlu de amendă.

Criticile formulate de recurentul-reclamant cu privire la soluția instanței de fond referitoare la fondul cauzei sunt, de asemenea, nefondate.

În fapt, reclamantul, în calitate de președinte al Directoratului SIF Transilvania S.A., a fost sancționat de pârâta ASF cu amendă contravențională în cuantum de 15.000 RON prin Decizia nr. 419/27.03.2020, constatându-se, în esență, lipsa de onestitate și de diligență a acestuia, atribute obligatorii ce trebuie manifestate de această funcție, conform obligațiilor impuse de prevederile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015.

Ca urmare a formulării plângerii prealabile, pârâta a emis Decizia nr. 615/22.05.2020 privind respingerea plângerii prealabile formulate de dl. A. împotriva Deciziei ASF nr. 419/27.03.2020 .

Criticile recurentului-reclamant ce vizează în concret încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, precum și nemotivarea hotărârii atacate, sunt nefondate.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a dezvoltat propriile argumente logico-juridice raportate la dispozițiile legale aplicabile problemei de drept ce trebuia dezlegată, considerentele instanței de fond fiind coerente și logice, apte de a susține dispozitivul, iar împrejurarea că instanța nu a valorizat argumentele reclamantului este consecința logică a soluției pronunțate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanței vor fi în opoziție cu argumentele unei părți, atunci când, urmare hotărârii pronunțate, partea va fi căzută în pretenții.

În acest sens, se are în vedere că, în mod corect instanța de fond nu a analizat în cadrul procesual cu care a fost învestită dacă mandatul acordat de domnul B. domnului D. era legal și nici dacă cele două hotărâri emise de Consiliul de Supraveghere au fost emise cu respectarea normelor legale, în condițiile în care prezenta cauză vizează modul în care recurentul a înțeles să-și exercite calitatea de președinte al Directoratului S.I.F. Transilvania S.A., iar nu verificarea valabilității unei procuri/unui mandat dat de un membru al Consiliului de supraveghere altuia.

Prin urmare, întreaga critică a recurentului este nefondată din moment ce ea pleacă de la o premisă greșită, și anume că prima instanță trebuia să analizeze validitatea procurii.

Totodată, faptul că recurentul-reclamant este nemulțumit de raționamentul instanței de fond sau de concluzia la care aceasta a ajuns nu se poate circumscrie în niciun caz motivului de recurs invocat, cu atât mai mult cu cât, în concordanță cu prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, judecătorul va soluționa litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalității.

Având în vedere că au fost propuse de părți două interpretări diferite, opuse ale acelorași dispoziții legale, din motivarea uneia dintre aceste poziții de către instanță rezultă, în mod implicit și logic, și argumentele pentru care cealaltă interpretare nu poate fi primită, adoptarea poziției procesuale a uneia dintre părți implicând înlăturarea susținerilor contrare ale părții adverse.

Așadar, instanța de recurs reține, pe de o parte, că simpla nemulțumire a recurentului-reclamant referitoare la modul în care a interpretat prima instanță dispozițiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

În acest context, nu se poate reține nici că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea dreptului la apărare, în condițiile în care părțile din dosar au avut posibilitatea să formuleze apărări și să susțină concluzii cu privire la probatoriul administrat în cauză.

În consecință, criticile formulate de recurentul-reclamant sub acest aspect sunt nefondate, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei.

Înalta Curte va respinge ca nefondate și criticile recurentului-reclamant privind aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 55 și ale art. 57 din Legea nr. 74/2015, respectiv art. 5 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001.

Recurentul-reclamant a invocat încălcarea acestor prevederi legale atât din prisma individualizării sancțiunii și a lipsei unui prejudiciu, cât și din prisma refuzului primei instanțe de a înlocui sancțiunea amenzii cu cea a avertismentului.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant referitoare la inexistența unui prejudiciu, instanța de recurs constată că deciziile contestate au vizat încălcarea prevederilor legale, iar nu constatarea unui prejudiciu, în raport de conduita neadecvată a recurentului, care a prezentat informații trunchiate sau extrase din context, în neconcordanță cu realitatea, ceea ce a creat posibilitatea inducerii în eroare atât a investitorilor, dar și a A.S.F., cu privire la situația de fapt existentă la nivelul Consiliului de Supraveghere și, implicit, la nivelul societății.

Totodată, au fost avute în vedere și neducerea la îndeplinire a hotărârilor adoptate de către Consiliul de supraveghere al SIF Transilvania S.A. în data de 03 februarie 2020, hotărâri prezumate de A.S.F. ca fiind valabile până la data unei eventuale invalidări a acestora de către instanța investită cu soluționarea cererii de suspendare/anulare a acestor hotărâri.

În acest context se are și în vedere și că, în condițiile în care faptele reținute în sarcina recurentului sunt unele de pericol, ce rezultă din chiar materialitatea faptelor, fără a fi condiționate de producerea unui rezultat păgubitor, lipsa prejudiciului nu are nicio relevanță/pertinență. În cazul contravențiilor de pericol, cum este cea reținută în cauză în sarcina recurentului, acestea se consumă în momentul desfășurării acțiunii ori inacțiunii prevăzute în norma de incriminare, fără a fi necesară producerea unui anumit rezultat.

În orice caz, faptele acestuia au creat posibilitatea inducerii în eroare a investitorilor/acționarilor cu privire la situația de fapt existentă la nivelul Consiliului de supraveghere și, implicit, la nivelul SIF Transilvania S.A.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, în mod corect a reținut instanța de fond că sancțiunea aplicată, amenda în valoare de 15.000 RON, a fost îndreptată spre minimumul legal, cu toate că autoritatea pârâtă arată că reclamantul fusese deja sancționat în 2017 și 2019 cu alte două sancțiuni contravenționale în valoare de 10.000 RON și 11.000 RON, aspect de altfel necontestat în cauză.

Prin urmare, având în vedere gravitatea faptelor de care recurentul se face vinovat, astfel cum au fost menționate în deciziile contestate, amenda a fost aplicată cu respectarea principiului proportionalitătii. Potrivit prevederilor legale, contravenția săvârșită de recurent putea fi sancționată cu amendă de la 1.000 RON la 50.000 RON, sens în care amenda aplicată este orientată către minimul prevăzut de lege.

Așa cum s-a reținut și anterior, la stabilirea naturii și valorii amenzii au fost avute în vedere circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei și conduita făptuitorului, cu luarea în considerare a sancțiunilor anterioare din ultimii 3 ani aplicabile acestuia.

Nu în ultimul rând, nu prezintă relevanță nici faptul că ar fi existat membri ai Consiliului de supraveghere sancționați cu avertisment pentru fapte diferite de cele reținute în deciziile contestate în cauză, răspunderea fiind una personală.

Nefondată este și critica recurentului-reclamant privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la incompatibilitatea membrului Consiliului de Supraveghere E..

Astfel, critica recurentului pleacă de la premisa greșită că presupusa stare de incompatibilitate a domnului E. ar fi făcut obiectul analizei instanței de fond.

Or, așa cum reiese fără echivoc din conținutul sentinței recurate, prima instanță, în mod corect, nu a procedat la o analiză în ceea ce privește incompatibilitatea acestei persoane, întrucât deciziile contestate în cauză privesc modul în care recurentul a înțeles să își exercite calitatea de președinte al Directoratului S.I.F. Transilvania S.A., iar nu constatarea stării de incompatibilitate/compatibilitate a domnului E. sau refuzul A.S.F. de a retrage, din nou, aprobarea acestei persoane.

În speță, fapta concretă constatată de autoritate prin decizia de sancționare, constă în "afirmația, cel puțin contradictorie, reținută atât în raportul curent nr. 833/03.02.2020, cât și în transcriptul ședinței consiliului de supraveghere din data de 19.02.2020 (transmis prin adresa înregistrată la A.S.F. cu nr. 5665/20.02.2020), potrivit căreia:

"Deși sesizată, ASF nu întreprinde nimic în vederea constatării prevederilor art. 15 din Actul Constitutiv al SIF Transilvania, art. 12 și 13 din propriul Regulament 1/2019 și cere SIF-ului, sub semnătura unui vicepreședinte ce coordonează piața de capital, prin amenințări cu sancțiuni/amenzi usturătoare în caz de refuz, înregistrarea în 24 de ore a lui E. la Oficiul Registrului Brașov, în calitate de administrator".

Or, prin adresa VPI nr. x/21.02.2020, emisă de pârâtă, s-a solicitat ca, în termen de 24 de ore, SIF Transilvania S.A. să informeze investitorii cu privire la faptul că în urma hotărârii judecătorești nr. 7/17.01.2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Avizul A.S.F. nr. 422/26.07.2017 devine aplicabil în ceea ce privește deținerea calității de membru al consiliului de supraveghere a domnului E..

În consecință, ceea ce i s-a reproșat reclamantului este faptul că nu a prezentat situația reală în raport de solicitarea pârâtei, criticând inacțiunea acesteia dintr-un punct de vedere, dar și afirmând în mod nereal că aceasta ar fi amenințat cu sancțiuni/amenzi usturătoare, prin aceste afirmații fiind încalcate obligațiile de onestitate și diligență stabilite de Legea nr. 74/2015 în sarcina reclamantului conform art. 12 alin. (1) lit. a).

În atare situație, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, obligația reclamantului, în calitatea sa de președinte al directoratului SIF Transilvania S.A., era să aducă la îndeplinire obligația comunicată de pârâtă și să prezinte situația reală, așa cum se prezenta la data respectivă, în raport de hotărârea judecătorească executorie în temeiul căreia pârâta solicitase SIF Transilvania S.A. să informeze investitorii, respectiv sentința civilă nr. 7/17.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, ca urmare a căreia Avizul A.S.F. nr. 422/26.07.2017 devine aplicabil în ceea ce privește deținerea calității de membru al consiliului de supraveghere a domnului E..

Așadar, recurentul-reclamant nu ține cont de existența la data respectivă a sentinței civile nr. 7/17.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, prin care s-a dispus suspendarea executării deciziei ASF nr. 1095/19.03.2018 cu privire la retragerea aprobării calității de membru în Consiliul de Supraveghere acordată lui E. prin Avizul nr. x/26.07.20177 până la soluționarea definitivă a cererii de anulare a acestei decizii. Or, fiind suspendată executarea deciziei, se prezuma valabil avizul, autoritatea pârâtă fiind obligată să pună în aplicare și să dea eficiență hotărârii judecătorești executorii.

Nu în ultimul rând, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar reține și că neducerea la îndeplinire a hotărârilor Consiliului de supraveghere al SIF Transilvania S.A., este un aspect care reiese inclusiv din modul în care recurentul a înțeles să își exprime opiniile personale față de legalitatea acestora prin inserarea unor mențiuni olografe pe documente emise de acest organ și reprezintă o conduită incompatibilă cu prevederile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015, fiindu-i imputabilă recurentului, astfel că, în mod corect a validat prima instanță raționamentul autorității pârâte avut în vedere la emiterea deciziilor contestate în cauză.

Pentru considerentele prezentate anterior, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamantul A., casarea, în parte, a sentinței recurate și rejudecând cauza, va respinge excepția inadmisibilității și va respinge în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată, urmând să mențină soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1085 din 02 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge excepția inadmisibilității.

Respinge în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Menține soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 01 februarie 2024.