ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5317/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 14.10.2021, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, au solicitat instanței de judecată cercetarea pentru fapte de rea-credință și gravă neglijență, cât și pentru abuz si fals, a judecătorilor care au soluționat în prima instanța la Judecătoria Timișoara și în apel, la Tribunalul Timiș, dosarul nr. x/2018, apreciind ca fiind incidente dispozițiile art. 99 lit. s) si t) și art. 99

1

din Legea 303/2004.

Prin sentința civilă nr. 606 din data de 21 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate anterior, au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., apreciind, pe de-o parte, că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei și pe de altă parte, că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 303/2004, ale Legii nr. 317/2004, ale Deciziei nr. 2/2012 a Curții Constituționale și ale C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că, în considerentele sentinței recurate, prima instanță a reținut că judecătorul C. nu mai poate fi cercetat disciplinar de Inspecția Judiciară întrucât, la data sesizării inspecției judiciare, se împlinise termenul de prescripție a răspunderii disciplinare. În opinia reclamanților, instanța de fond a confundat termenul de "cercetare disciplinară" cu termenul "acțiune disciplinară", așa cum a făcut și Inspecția Judiciară, încălcând și aplicând eronat prevederile art. 46 din Legea nr. 317/2004. Soluția inspectorului judiciar poate fi dispusă numai după efectuarea cercetării disciplinare, iar legea prescrie cercetarea și sancționarea vinovăției judecătorului, nu și dreptul și obligația inspecției judiciare de a constata existența și gravitatea faptei și a vinovăției judecătorului. Or, aceste considerente apreciate de reclamanți ca fiind ilegale, îi împiedică să obțină prin intermediul unei cereri de revizuire, respectarea dreptului acestora de proprietate privată, de a dispune și de a se folosi de cele două parcele de teren agricole aflate în discuție.

Reluând o parte din considerentele sentinței atacate, recurenții-reclamanți au mai susținut că atât prima instanță, cât și Inspecția Judiciară apreciază că motivele pe care se întemeiază o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie rezultatul probelor administrate în cauză și că judecătorul poate utiliza și alte surse decât cele din dosar, nefiind încălcate astfel prevederile Legii nr. 303/2004.

Recurenții-reclamanți au solicitat Inspecției Judiciare să-i cerceteze disciplinar pentru fapte cu rea-credintă și gravă neglijență, cât și pentru fals în acte publice și abuz în serviciu, pe judecatorii care au soluționat în prima instanța la Judecătoria Timișoara și în apel la Tribunalul Timiș dosarul nr. x/2018, apreciind că aceștia au folosit expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești și că au încălcat normele de drept material și procesual, urmărind și acceptând vătămarea reclamanților în drepturile de proprietate și favorizând-o astfel pe intimata E-Distributie Banat S.A. Prin rezoluțiile sale Inspecția Judiciară a nesocotit și încălcat Decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale, prin care a fost declarată neconstituțională Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 317/2004.

Din dovezile administrate în dosarul nr. x/2018 coroborate cu prevederile legale aplicabile, rezultă că E-Distributie Banat S.A. a ales să nu respecte prevederile art. 20 din Legea nr. 123/2012 și să ignore faptul că reclamanții aveau dreptul la indemnizația și despăgubirile aferente prevăzute de art. 12 alin. (5) din același act normativ, din partea E-Distributie Banat S.A. pentru dreptul de servitutea de trecere a celor două LEA KV cu circuit dublu construite, după data de 17.09.2017 și pentru dreptul de uz asupra proprietăților acestora afectate în totalitate de zona de protecție și siguranță instituită prin art. 15 din Legea 123/2012 pentru aceste LEA. Căderea acestor LEA, la viteza vântului de 108 km/oră conform ANM și nu 140 km/oră cum în mod fals s-a menționat, punându-l în pericol reclamantul A. în pericol, a avut loc din cauza lipsei de întreținere corespunzătoare de către E-Distributie. Judecătorii reclamați au modificat acest aspect prin folosirea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești și prin nesocotirea și încălcarea normelor de drept material și procesual, astfel că îi revenea Inspecției Judiciare competența să constate dacă au procedat cu intenție sau din neglijență, urmărind un scop anume, respectiv vătămarea reclamanților și/sau favorizarea pârâtei. Autorizația nr. x/2019 administrată ca dovadă de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018 arată că LEA (capacitățile energetice) vechi au fost desființate, însă soluția pronunțată în acest dosar nu este în concordanță cu probele administrate. Prin urmare, abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004, cât și reaua-credintă și gravă neglijență descrise în 99 indice 1 din același act normativ sunt evidente.

Judecătorii reclamați au hotărât în mod dictatorial că Statul îi poate lipsi pe reclamanți de dreptul asupra proprietăților acestora fără o despăgubire dreaptă, folosind un limbaj străin legii aplicabile în acesta cauză. În plus, dreptul de servitute de trecere în zona de siguranță a LEA trebuie obținut de E-Distributie Banat S.A. legal, astfel cum arată art. 15 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, prin acord scris cu proprietarul sau printr-o hotărâre judecătorească. Concesiunea de la stat a acestor terenuri necesare înființării de noi capacități energetice se poate obține cu titlu oneros sau gratuit. Singura situație în care o proprietate privată a unui terț este folosită cu titlu" gratuit" în interes public este pe timpul unui război, însă chiar și în acest caz, proprietarul este scutit de plata obligațiilor către Stat și este despăgubit pentru pagubele ivite, conform Legii nr. 132/1997. Or, Legea nr. 123/2012 nu este și nu poate fi mai aspră cu privire la dreptul de proprietate decât Legea nr. 132/1997.

În concluzie, apreciază că judecătorii reclamați trebuie să fie trași la răspundere pentru abuzul, falsul, reaua credință și/sau gravă neglijență în aplicarea dreptului material și procesual în dosarul nr. x/2018. Astfel, Inspectia Judiciară trebuia să respecte prevederile Legii nr. 317/2004, ale Legii 303/2004 și ale Deciziei nr. 2/2012 a Curții Constituționale și să cerceteze judecătorii reclamați, iar Curtea de Apel București, ca instanta de control, deși trebuia să sancționeze lipsa de profesionalism a Inspecției Judiciare, a încălcat prevederile art. 22 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare față de recursul declarat de reclamanții A. și B., solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția completului de judecată, s-a fixat termen la data de 15 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți și-au încadrat recursul în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, Înalta Curte observă că, deși recurenții-reclamanți au susținut că sentința recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, nu au indicat în mod expres în ce constau aceste motive.

Lecturând considerentele hotărârii primei instanțe, Înalta Curte constată că aceasta satisface exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Prima instanță a expus în mod corespunzător raționamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Considerentele expuse au o întindere suficient de amplă și, contrar celor susținute de reclamanți, nu cuprind motive străine sau contradictorii de natura cauză, ci se raportează în mod specific la conținutul actelor deduse judecății, care sunt analizate prin prisma prevederilor legale incidente - art. 46 și urm. din Legea nr. 317/2004, art. 99 lit. t) și art. 99

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a expus de o manieră suficientă considerentele care susțin concluzia netemeiniciei motivelor de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți cu privire la cele două rezoluții contestate, astfel că în speță nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată ca fiind nefondate și criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greșitei aplicări a normelor de drept material incidente cauzei.

Sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond a confundat termenul de "cercetare disciplinară" cu cel de "acțiune disciplinară" și a reținut în mod eronat incidența dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 317/2004 în ceea ce-l privește pe judecătorul care a soluționat fondul dosarului nr. x/2018 În opinia acestora, inspectorul judiciar era obligat să pronunțe o soluție doar după ce parcurgea etapa cercetării disciplinare, neavând nicio relevanță în cauză faptul că s-a împlinit termenul de precripție al acțiunii disciplinare.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de control judiciar reține că analiza incidenței elementelor abaterilor disciplinare, în ceea ce privește dosarul menționat, se face prin raportare la normele în vigoare la data săvârșirii faptelor reclamate ca fiind abateri disciplinare, respectiv la data când a fost pronunțată hotărârea criticată, avându-se în primul rând în vedere dispozițiile legale ce reglementează prescripția răspunderii disciplinare. Efectuarea de verificări cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare de către judecători, în condițiile în care lipsește una dintre condițiile de promovare (admisibilitate) a acțiunii disciplinare este de natură a conduce la nerespectarea cadrului legal, astfel cum este el detaliat de prevederile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 305/2022. Potrivit acestui text de lege, "acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită".

În condițiile în care dosarul nr. x/2018 a fost soluționat de Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr. 7978 din data de 17 iulie 2019, raportat la data sesizării Inspecției Judiciare, respectiv 18 august 2021, Înalta Curte constată în mod legal s-a constatat că nu mai pot fi efectuate verificări, câtă vreme s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii disciplinare. Or, în condițiile în care acțiunea disciplinară era prescrisă, cercetarea disciplinară era lipsită de finalitate, aceasta fiind doar o etapă premergătoare în care se analizează faptele concrete și se stabilește dacă judecătorul a comis o abatere disciplinară, urmând ca, în baza concluziilor acesteia, să fie declanșată sau nu acțiunea disciplinară.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că efectuarea oricăror verificări suplimentare și analiza îndeplinirii elementelor constitutive ale vreunei abateri disciplinare nu se mai impun, având în vedere că o eventuală acțiune disciplinară (de stabilire a existenței abaterii prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor) nu mai poate fi promovată în cauză.

Înalta Curte mai observă că instanța de fond a analizat și condițiile abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 99

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, constatând în mod corect că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Înalta Curte constată că, prin calea de atac promovată în prezenta cauză, recurenții-reclamanți au formulat critici legate de conținutul deciziei pronunțate de instanța de apel, invocând nesocotirea de către judecătorii învestiți cu soluționarea dosarului nr. x/2018 cu rea-credință și gravă neglijență a prevederilor legale incidente în cauze, argumentele acestora vizând mai degrabă fondul pricinii și nu sentința recurată.

Relevante în soluționarea prezentului litigiu sunt dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora constituie abatere disciplinară "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni".

Noțiunile de rea-credință și gravă neglijență sunt definite în cuprinsul art. 99 alin. (1) și (2) din aceeași lege, astfel: "(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, Înalta Curte reține că, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față.

În litigiul pendinte, în mod corect instanța de fond a apreciat că, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut că nu există indicii care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a unei abateri, în condițiile prezentate, fiind lipsite de suport probator susținerile recurenților-reclamanți.

Înalta Curte constată că, în realitate, recurenții-reclamanți, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare au formulat, critici care au vizat, de fapt, raționamentul logico-juridic al instanței de apel, care a stat la baza respingerii cererilor formulate, respectiv modul în care aceasta a interpretat probele administrate în cauză, precum și prevederile legale incidente în cauză. Or, aceste nemulțumiri pot fi supuse exclusiv controlului judiciar exercitat în cadrul căilor de atac și nu controlului administrativ, neputând fi puse în discuție legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești prin intermediul verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară. Aceasta nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanțe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unor verificări de natură strict administrativă, rezultatul activității instanței de judecată, în ipoteza în care partea reclamantă este nemulțumită de modalitatea, diferită de a sa, în care judecătorul/judecătorii au interpretat și aplicat normele legale materiale sau procedurale pe parcursul soluționării cauzei. A admite altfel, ar însemna, pe de o parte, nesocotirea principiului independenței judecătorului, iar, pe de altă parte, încălcarea dispoziției constituționale potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Așadar, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, în cauza de față, lipsesc elementele care să ateste reaua-credință sau grava neglijență a magistraților în legătură cu modul de soluționare a demersului judiciar inițiat de reclamanți și că Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora "hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale", dar și ținând cont de dispozițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat.

Este adevărăt că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate. Modul în care magistrații instrumentează, apreciază probatoriul, califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față.

În concret, prima instanță a apreciat a fi corecte concluziile Inspecției Judiciare în sensul că judecătorii învestiți cu soluționarea apelului au prezentat care sunt argumentele de fapt și de drept care au justificat soluțiile dispuse prin încheierea din data de 24 februarie 2020 și prin decizia nr. 170 din data de 17.02.2021, pronunțate în dosarul nr. x/2018, astfel că nu se poate reține că magistrații au nesocotit cu rea-credință sau gravă neglijență anumite dispoziții legale, ci au realizat o interpretare a normelor legale incidente și a situației de fapt deduse judecății, aspect ce reprezintă un atribut esențial al activității de judecată propriu-zise.

În litigiul pendinte, nu pot fi decelate așadar critici de nelegalitate de natură a conduce la reformarea sentinței recurate, recurenții-reclamanți reiterând într-o proporție covârșitoare aspecte invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2018 și ce nu pot fi analizate de către autoritatea pârâtă sau de către instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației formulate în temeiul art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Astfel cum s-a arătat anterior, asupra criticilor formulate la adresa soluției date de completul de judecată, nici Inspecția Judiciară și nici prima instanță nu își puteau exprima punctul de vedere, tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluției.

Înalta Curte constată că, pe parcursul judecății, inclusiv în cuprinsul memoriului de recurs, recurenții-reclamanți s-au raportat la prevederile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, susținând că ar fi incident și acest caz de abatere disciplinară în speța de față, întrucât judecătorii reclamați ar fi folosit expresii inadecvate în considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate. Instanța de recurs observă că un astfel de argument nu poate fi analizat cu privire la judecătorul C., având în vedere că a intervenit prescripția răspunderii disciplinare. În ceea ce-i privește pe judecătorii D., E. și F., recurenții-reclamanți au invocat în concret fapte ce se circumscriu doar abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, acestea facând obiectul analizei autorității pârâte și instanței de judecată, conform principiului disponibilității. Prin urmare, acest din urmă caz de abatere disciplinară constituie obiectul prezentei cauze, iar Înalta Curte nu poate răspunde criticilor recurenților-reclamanți referitoare la incidența dispozițiilor art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 cu privire la judecătorii învestiți cu soluționarea apelului, întrucât că aceste critici nu au făcut obiectul dezbaterilor în fața instanței de fond.

Față de toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile de legalitate formulate de recurenții-reclamanți nu sunt fondate, sentința atacată îndeplinind exigențele unei motivări corespunzătoare și făcând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material, raportat la motivele cererii deduse judecății și la materialul probator administrat în cauză.

În consecință, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 606 din 21 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Dată

Tip

Sursă

20/06/2017

Cerere de chemare în judecată

G.

13/06/2018

Motive de recurs

Recurent - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA FISCALĂ PENTRU

27/06/2018

Acte

Curtea de Apel BUCUREȘTI

09/07/2018

Întâmpinare

Intimat - G.

21/01/2019

Cerere de preschimbare a termenului de judecată

Intimat - G.

14/05/2019

Anunțarea schimbării sediului sau denumirii

Intimat - G.

13/05/2020

Cerere acces la dosar electronic

Intimat - G.

Pronunțată astăzi, 15 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.