ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3961/2023

Ședința publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 01.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Rezoluției Inspectorului-Șef al Inspecției Judiciare din data de 01.02.2021, dată în lucrarea nr. C21-125 și a Rezoluției de clasare nr. 2365/A/05.08.2020 dispuse în lucrarea nr. 20-2379 a Inspecției Judiciare, solicitând anularea acestora și trimiterea dosarului la intimata Inspecția Judiciară, pentru completarea verificărilor împotriva domnilor judecători B. și C., din cadrul Tribunalului Arad pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute și sancționate de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Prin sentința civilă nr. 1331 din 5 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând greșita aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea contestației formulate, în sensul desființării rezoluției Inspectorului-Șef al Inspecției Judiciare, dispusă la data de 01.02.2021 în lucrarea nr. C21 - 125 a acestei instituții și Rezoluția de clasare nr. 2365/A/05.08.2020, dispusă în lucrarea nr. 20 - 2379 a Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu consecința trimiterii dosarului la intimata - pârâtă Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru completarea verificărilor împotriva domnilor judecători B. și C., din cadrul Tribunalului Arad, având ca obiect săvârșirea de către aceștia a abaterii disciplinare prevăzute și sancționate de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, modificată și completată.

În susținerea căii de atac promovate, recurentul a evocat o eronată aplicare a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care, în opinia sa, în cauză a fost făcută dovada existenței indiciilor săvârșirii unei abateri disciplinare de către magistrații vizați de sesizarea disciplinară.

În acest sens, urmare unei succinte prezentări a considerentelor sentinței atacate, recurentul - reclamant a învederat că, din lectura motivelor contestației sale ar rezulta, fără a fi necesară nicio interpretare sau evaluare a probelor administrate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Arad, cel puțin grava neglijență a celor doi magistrați din cadrul Tribunalului Arad, ce a avut drept consecința directă și nemijlocită atât vătămarea dreptului său de proprietate privată și a dreptului la muncă, cât și crearea unui prejudiciu pecuniar însemnat, în sumă de 25.100 EURO.

A arătat recurentul că, atât timp cât din concluziile Raportului de expertiză tehnică judiciari efectuat în cauză, a rezultat, în mod lipsit de orice echivoc, faptul că imobilul înscris în CF nr. x Arad, aflat, la vremea respectivă, în coproprietatea devălmașă a recurentului și a fostei sale soții, era comod partajabil în natură, domnii judecători B. și C., din cadrul Tribunalului Arad, ar fi fost obligați de natura imperativă a dispozițiilor art. 676 alin. (1) C. civ., să partajeze în natură acest bun imobil și nicidecum să îl introducă în întregime în lotul fostei soții, în schimbul unei sulte apreciate de recurent ca fiind derizorii.

În aprecierea recurentului, introducând în întregime acest bun imobil în lotul fostei soții, judecătorii vizați de sesizarea disciplinară ar fi nesocotit grav și nescuzabil prevederilor art. 676 alin. (1) C. civ., vătămându-l într-un mod considerat de recurent ca fiind evident și neîndoielnic, ceea ce, în opinia recurentului ar reprezenta o gravă neglijență, în sensul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, astfel încât ar fi nelegală soluția instanței de fond.

Totodată, recurentul a evocat greșita aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și în raport de faptul că judecătorii vizați de sesizarea disciplinară ar fi nesocotit, în mod grav și nescuzabil, în opinia recurentului, prevederile art. 376 alin. (1) C. civ., întrucât fosta sa soție a evacuat cabinetul stomatologic al recurentului din imobilul înscris în CF nr. x Arad imediat după rămânerea definitivă a deciziei civile pronunțate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Arad, astfel că, până la găsirea unui nou spațiu în care să-și amenajeze un nou cabinet stomatologic, nu ar fi avut unde să-și desfășoare activitatea și nu a avut nicio sursă de venit.

A mai învederat recurentul că, prin eroarea neîndoielnică și nescuzabilă de calcul a celor doi magistrați, care au mărit, în opinia recurentului, în mod arbitrar, culpabil și total nejustificat, lotul cuvenit fostei sale soții din masa partajabilă a bunurilor comune cu procentul de 5%, domnii judecători B. si C. l-ar fi prejudiciat cu suma de 25.100 Euro, reprezentând 5% din valoarea masei partajabile de 502.000 Euro, săvârșind abaterea disciplinară prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

A mai arătat recurentul că prima instanță ar fi reținut eronat, în considerentele sentinței atacate, că recurentul ar fi urmărit, prin demersul meu judiciar promovat în fața Curții de Apel Bucuresti, modificarea soluției pronunțate de cei doi magistrați în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Arad, câtă vreme ceea ce a cerut recurentul ar fi fost simpla verificare a modului de aplicare, de către domnii judecători, a prevederilor imperative ale art. 676 alin. (1) C. civ., la starea de fapt din cauză și constatarea încălcării, de către aceștia, în mod grav, neechivoc și nescuzabil, cel puțin din gravă neglijentă, a acestor prevederi legale de drept material, cu consecința reținerii săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate, argumentând, în esență, în sensul unei corecte interpretări și aplicări, de către prima instanță, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.

În opinia intimatei, susținerile părții reclamante nu relevă existența unor indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, câtă vreme aspectele evocate de recurent țin de însăși esența procedurii judiciare și de competența funcțională a magistratului și nu pot fi valorificate pe calea unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare, întrucât această procedură nu are drept scop o nouă verificare a aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate.

În raport de apărările formulate de intimată, recurentul - reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea susținerilor expuse de intimată în întâmpinare, considerându-le neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 iulie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., evocat de recurent, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurentul-reclamant împotriva rezoluției din data de 01.02.2021, dispusă în lucrarea nr. C21-125 de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare și împotriva rezoluției de clasare nr. 2365/A/05.08.2020, dată în lucrarea nr. 20-2379 a Inspecției Judiciare (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurentul - reclamant A. împotriva judecătorilor B. și C., din cadrul Tribunalului Arad, sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 - filele x ale dosarului instanței de fond). Prevederile normative incidente cauzei pendinte sunt cele ale Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004 și Legii nr. 317/2004.

Instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua.

Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform Regulamentului de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, activitatea acesteia se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecția Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorității de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuție aspecte asupra cărora instanța s-a pronunțat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc. Se mai reține că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează și interdicția punerii în discuție a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, o atare interdicție avându-și sursa în normele de drept constituțional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă intimata - pârâtă a adoptat soluția în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea inspectorului judiciar de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității acestuia, fiind nefondate criticile aduse de recurent sentinței atacate, câtă vreme instanța de fond, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență).

Înalta Curte reține că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență. Înalta Curte observă că recurentul - reclamant a evocat săvârșirea de către magistrații judecători B. și C., a faptei pe care o reclamă în ambele modalități.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Nu trebuie uitat faptul că, în procedura disciplinară nu este analizată soluția pronunțată de judecător cu privire la dreptul material, ci conduita acestuia, or, în mod contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte consideră că, prin aspectele evocate de acesta, privind încălcarea prevederilor art. 376 alin. (1) și art. 676 alin. (1) C. civ., sau a celor legate de mărirea lotului cuvenit fostei soții a recurentului din masa partajabilă a bunurilor comune cu procentul de 5%, se tinde, în realitate, la o repunere în discuție a deciziei civile nr. 1053/A/23.12.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Arad întrucât se solicită o reevaluare a raționamentului juridic exhibat de cei doi magistrați. Acestui demers i se opun, însă, prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 129 din legea fundamentală, care interzic punerea în discuție, în procedura disciplinară, a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești.

Astfel, aprecierea materialului probator (precum Raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Arad) sau interpretarea ori aplicarea legii la situația de fapt reprezintă atribute esențiale ale actului de judecată, determinând, după cum corect a arătat și judecătorul fondului, formarea opiniei judecătorilor cu privire la soluția pronunțată, iar astfel de aspecte excedează limitelor verificărilor pe care inspecția judiciară este îndreptățită să le realizeze (inspecția judiciară neputând suplini ori completa hotărârea prin decizii administrative).

De asemenea, în ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, analiza realizată, din această perspectivă, de prima instanță este una corectă, faptele clamate de recurent neîndeplinind astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției și își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care, însă, nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistrații ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul - reclamant A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1331 din 5 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.