ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 949/2023

Ședința publică din data de 22 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17.02.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, contestație împotriva rezoluției nr. C21-101 din 20.01.2021 a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare și împotriva rezoluției de clasare nr. 2879/A din 18.09.2020, emisă în dosarul nr. x al Direcției de inspecție pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare, prin care a solicitat admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 807 din data de 24 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamanta A., prin care, invocând greșita aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea contestației formulate, în sensul desființării rezoluției nr. C21-101 din 20.01.2021 a inspectorului-șef și a rezoluției de clasare nr. 2879/A din 18.09.2020 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta a evocat o eronată aplicare a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care, în opinia sa, în cauză a fost făcută dovada existenței indiciilor săvârșirii unei abateri disciplinare de către magistrații care au soluționat dosarul nr. x/2011, atât în faza de apel, cât și în recurs.

Recurenta a criticat raționamentul primei instanțe prin care judecătorul fondului a apreciat că aspectele reclamate vizează soluțiile și raționamentul logico-juridic al magistraților, arătând că aspectele invocate, în realitate, prin sesizarea depusă la Inspecția Judiciară, au fost cele menite să dovedească încălcări ale normelor de drept material și procesual ce denotă o exercitare a funcției cu rea-credință sau cel puțin cu gravă neglijență din partea membrilor celor două completuri de judecată.

Din această perspectivă, recurenta a învederat că în antereferita cauză a fost pronunțată o hotărâre prin care a fost obligată la plata unui debit și a penalităților de întârziere de 9.000.000 RON, deși factura inițială, ce constata creanța creditoarei, a fost stornată. A mai arătat recurenta că soluția astfel pronunțată a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil pe care trebuie să-l aibă o creanță pentru a fi obligat debitorul la plata acesteia.

Recurenta a învederat și că în cadrul dosarului nr. x/2011 nu au fost luate în considerare nici actele de la dosar și nici puterea lucrului judecat atașată hotărârii penale nr. 97 din 30.10.2018, pronunțată de Judecătoria Filiași (care a reținut că nu sunt legale și statutare procesul-verbal de ședință din 25.01.2009 și împuternicirea dată de președintele B. către secretarul C., pentru a semna în numele asociației contracte și facturi cu terții).

A mai arătat recurenta că, deși a invocat excepția de neexecutare a contractului de către creditoare, această apărare nu a fost analizată, cu toate că au fost administrate probatorii în susținere.

În opinia recurentei, o altă eroare evidentă și de neînțeles care denotă exercitarea funcției cu rea - credință sau cu gravă neglijență din partea membrilor celor două completuri de judecată, a fost reprezentată de trimiterile și referirile la dispozițiile noului C. civ., deși atât contractul, cât și procesul-verbal de ședință din 25.01.2009 au fost încheiate sub imperiul vechiul C. civ.

Totodată, recurenta a opinat că, în analiza întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, relevanță prezintă și conduita magistraților de a nu analiza o serie de acte pe care recurenta le-a apreciat ca fiind esențiale în soluționarea legală a dosarului nr. x/2011 (înscrisuri enumerate în memoriul de recurs, alături de aspecte legate de maniera în care recurenta a apreciat că astfel de înscrisuri se impunea a fi valorificate).

Nu în ultimul rând, recurenta a arătat că deși principalul și cel mai pertinent, în opinia sa, motiv de recurs l-a constituit neanalizarea facturii x/30.06.2011 de către Curtea de Apel Cluj, asupra unui astfel de aspect Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat în recurs.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a invocat, în principal, excepția nulității recursului, apreciind că argumentele invocate prin memoriul de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate, ci doar argumente prin care se invocă, în fapt, o netemeinicie a hotărârii primei instanțe. În raport de astfel de considerente, față de obiectul căii de atac a recursului, intimata a opinat că nu se poate realiza o încadrare a unor astfel de argumente în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar promovarea unei căi de atac în atare condiții generează incidența sancțiunii reglementate de art. 489 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate, argumentând, în esență, în sensul unei corecte interpretări și aplicări, de către prima instanță, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.

În opinia intimatei, susținerile părții reclamante nu relevă existența unor indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, câtă vreme aspectele evocate de recurentă țin de însăși esența procedurii judiciare și de competența funcțională a magistratului și nu pot fi valorificate pe calea unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare, întrucât această procedură nu are drept scop o nouă verificare a aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate.

În raport de apărările formulate de intimată, recurenta - reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și a susținerilor ce vizează fondul cauzei, pe care le-a apreciat ca neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (căruia îi sunt, în fapt, subsumate criticile evocate de recurentă), Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurenta-reclamantă împotriva rezoluției nr. C21-101 din 20.01.2021 a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare și împotriva rezoluției de clasare nr. 2879/A din 18.09.2020, emisă în dosarul nr. x al Direcției de inspecție pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurenta - reclamantă A. împotriva judecătorilor D. și E. din cadrul Curții de Apel Cluj și F., G. și H. din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 - filele x ale Vol. II al dosarului instanței de fond).

Instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua.

Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform Regulamentului de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, activitatea acesteia se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecția Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorității de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuție aspecte asupra cărora instanța s-a pronunțat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc. Se mai reține că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează și interdicția punerii în discuție a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, o atare interdicție avându-și sursa în normele de drept constituțional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea inspectorului judiciar de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității acestuia, fiind nefondate criticile aduse de recurentă sentinței atacate, câtă vreme instanța de fond, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență).

Înalta Curte reține că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență. Înalta Curte observă că recurenta- reclamantă a evocat săvârșirea de către magistrații judecători D. și E. din cadrul Curții de Apel Cluj și F., G. și H. din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a faptei pe care o reclamă în ambele modalități.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Raportat la aspectele de fapt incidente cauzei, Înalta Curte reține că judecătorii D. și E. din cadrul Curții de Apel Cluj au pronunțat decizia civilă nr. 535 din 07.10.2019, în timp ce judecătorii F., G. și H. din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție au pronunțat decizia civilă nr. 1261 din 07.07.2020, cele două hotărâri antereferite fiind, însă, date în al patrulea ciclu procesual al dosarului nr. x/2011

Examinând faptele imputate magistraților judecători vizați de sesizarea formulată de recurentă din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține, pe de o parte, că aspectul legii aplicabile situației de fapt din dosarul nr. x/2011 a fost tranșat în ciclurile procesuale anterioare pronunțării antereferitelor hotărâri judecătorești, de către alți magistrați. Totodată, în decizia civilă nr. 1261 din 07.07.2020 reperele normative evocate de instanța de recurs sunt cele din C. civ. de la 1864, fiind astfel lipsite de suport faptic susținerile recurentei privind săvârșirea abaterii reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prin aplicarea prevederilor C. civ. din 2009 unei situații de fapt și de drept născute sub imperiul vechiul C. civ.

De asemenea, se reține că prin decizia civilă nr. 1261 din 07.07.2020 s-a exercitat controlul de legalitate asupra manierei în care Curtea de Apel Cluj a identificat norma incidentă în dosarul nr. x/2011, iar verificarea disciplinară nu poate să vizeze modul de aplicare de către magistrați (în cazul de față cei ai Curții de Apel Cluj) a normelor de drept material sau procesual în cadrul unei hotărâri care nu era definitivă (supusă căilor de atac, în cadrul cărora se pronunță hotărâri ce se bucură de autoritate de lucru judecat).

Dintr-o altă perspectivă, nu trebuie uitat faptul că, în procedura disciplinară nu este analizată soluția pronunțată de judecător cu privire la dreptul material, ci conduita acestuia, or prin aspectele privind nelegalitatea soluției date în dosarul nr. x/2011, de obligare a recurentei la plata unei creanțe principale și a unor penalități în cuantum de 9.000.000 RON se tinde la o repunere în discuție a chiar hotărârilor pronunțate. Acestor argumente li se opun, însă, prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 129 din legea fundamentală, care interzic punerea în discuție, în procedura disciplinară, a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești.

Totodată, din decizia civilă nr. 1261 din 07.07.2020 Înalta Curte observă și că aspectul privind excepția de neexecutare a contractului a fost analizat prin hotărârile pronunțate de magistrații vizați de sesizarea recurentei, motiv pentru care susținerile acesteia privind săvârșirea abaterii disciplinare prin omisiunea de a analiza o atare chestiune nu au suport faptic.

Se mai reține, din chiar aspectele evocate de recurentă prin memoriul de recurs, că puterea de lucru judecat atașată hotărârii penale nr. 7/30.10.2018 a Judecătoriei Filiași a fost evocată în dosarul nr. x/2011 din perspectiva efectului pozitiv al acesteia, mai precis drept prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți.

Or, aprecierea materialului probator (atât din perspectiva înscrisurilor arătate în memoriul de recurs, cât și a efectului pozitiv al lucrului judecat) sau interpretarea ori aplicarea legii la situația de fapt reprezintă atribute esențiale ale actului de judecată, determinând, după cum corect a arătat și judecătorul fondului, formarea opiniei judecătorilor cu privire la soluția pronunțată, iar astfel de aspecte excedează limitelor verificărilor pe care inspecția judiciară este îndreptățită să le realizeze (inspecția judiciară neputând suplini ori completa hotărârea prin decizii administrative).

De asemenea, în ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, analiza realizată, din această perspectivă, de prima instanță este una corectă, faptele clamate de recurentă neîndeplinind astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției și își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care, însă, nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurentă nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistrații ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta- reclamantă A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 807 din data de 24 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.