ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3677/2023

Ședința publică din data de 29 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 6 iulie 2021, contestatorul A., executor judecătoresc în circumscripția Curții de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimatele: Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești - Comisia Superioară de Disciplină și Camera Executorilor Publici de pe lângă Curtea de Apel Ploiești - Consiliul de Disciplină, cu sediul în Ploiești, în temeiul art. 1, art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004 și art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000, a solicitat:

- anularea Hotărârii nr. 6/23.04.2021 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești

- anularea Hotărârii nr. 7/21.01.2021 pronunțată de Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2020, urmând a se dispune, în principal, închiderea dosarului ca urmare a constatării nevinovăției sale, iar, în subsidiar, aplicarea unei sancțiuni disciplinare mai blânde, consecință a unei individualizări proporționale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 200 din 17 noiembrie 2021 Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 47 lit. c) și e) și art. 49 din Legea nr. 188/2000, solicitând casarea hotărârii, rejudecarea cauzei pe fond și admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că prima instanță a respins, în mod nelegal, criticile reclamantului, reținând că respingerea cererii de amânare formulate de avocatul acestuia nu a produs o vătămare care să genereze nulitatea actelor atacate, că lipsa semnăturii reclamantului pe actele de executare invocate în cadrul controlului a adus atingere probității profesionale, reclamantului revenindu-i și obligația de a suspenda executarea silită în dosarul execuțional nr. x/2012 la cererea creditoarei B..

În opinia recurentului, argumentele care au determinat aplicarea sancțiunii disciplinară pot fi divizate în trei părți: - analizarea raportului juridic constând în depunerea eronată efectuată de C. în contul de consernnare al A., continuată de restituirea acestei sume din casieria biroului; - analizarea faptei de a nu fi semnat anumite acte aflate în dosarul de executare; - analizarea faptei de a nu fi suspendat executarea silită la cererea creditoarei B.. Cu referire la cel dintâi subiect, Consiliul de Disciplină nu a reținut o abatere disciplinară în sarcina reclamantului, aspect consemnat și în hotărârea primei instanțe, rațiune pentru care nu se cuvin critici.

Depășind aceste aspecte, se poate concluziona că au fost reținute două fapte: lipsa semnăturii reclamantului pe mai multe acte de executare și refuzul de a suspenda executarea silită la cererea creditorului.

Totuși, în privința încadrării juridice, Consiliul de Disciplină a preluat în tot prevederile legale referitoare la abaterile disciplinare din cuprinsul actului de sesizare, conchizând (a se vedea pag. finală, alin. (1) că reclamantul este vinovat de săvârșirea faptelor prevăzute la art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 (săvârșirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri) și lit. e) din același act normativ (întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor), în timp ce Comisia Superioară de Disciplină nu a mai făcut nici măcar o minimă trimitere la dispozițiile art. 47 din Legea nr. 188/2000.

Referindu-se la considerentele hotărârilor atacate, recurentul a precizat că fapta prevăzută la art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 este indicată de Consiliul de Disciplină ca regăsindu-se în neaplicarea semnăturii în mod repetat pe actele de executare (a se vedea pag. 7 alin. (4), iar cu privire la acest argument, prima instanță a reținut în mod nelegal că fapta reclamantului ar fi fost calificată drept abaterea disciplinară prevăzută la art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, de vreme ce nu există niciun considerent în cele două hotărâri atacate care să susțină o asemenea concluzie.

Or, abaterea disciplinară prevăzută la art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 presupune o gravitate însemnată a faptei imputate, ale cărei consecințe să fie de notorietate, încât se aducă atingere profesiei de executor judecătoresc sau bunelor moravuri. Fapta imputată reclamantului, de a nu fi semnat publicațiile de vânzare din 23.01.2018, procesele-verbale de afișare ale acestora, procesul-verbal de îndreptare eroare materială din 01.03.2018, procesele-verbale de vânzare la licitație din 26.02.2018, publicația de vânzare din 26.02.2018 și publicația de vânzare din 28.03.2018, nu poate fi încadrată în prevederile art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000, aceasta nefiind de notorietate și neputând produce consecințe care să aducă atingere prestigiului profesiei de executor judecătoresc sau bunelor moravuri.

Prima instanță s-a aplecat asupra atingerii probității profesionale, or argumentele anterior invocate sunt deopotrivă aplicabile, în condițiile în care termenul "probitate" desemnează cinstea, integritatea, onestitatea. Lipsa semnăturii pe anumite acte de executare nu putea aduce atingere cinstei sau integrității profesiei de executor judecătoresc. Nici argumentul privind actele de executare numeroase pe care nu s-ar fi aplicat semnătura nu poate fi reținut, în condițiile în care sunt 6 (șase) acte din același dosar. Așadar, în pofida verificării unui număr mare de dosare administrate de reclamant, s-au identificat acte nesemnate doar într-un dosar, fiind o evidentă eroare minoră.

În al doilea rând, lipsa semnăturii pe actele de executare respective este consecința unei erori materiale, iar nu a săvârșirii unei abateri disciplinare. Actele de executare au fost comunicate părților în exemplare semnate, afirmație ce se poate prezuma în condițiile în care actele de executare nu au fost contestate de nicio parte pentru lipsa semnăturii. Exemplarele rămase la dosarele de executare nu fost semnate pe fondul volumului foarte mare de activitate de la acel moment, în care fusese preluată inclusiv administrarea dosarelor de executare ale D., astfel că fapta nu este o abatere disciplinară, ci o eroare materială absolut scuzabilă în condițiile de lucru date.

În al treilea rând, prima instanță a reținut calificarea refuzului reclamantului de a suspenda executarea silită la cererea creditoarei B. drept o abatere disciplinară, chiar dacă în considerentele hotărârii atacate și a hotărârilor organelor de control s-a admis că, spre deosebire de prevederile C. proc. civ. intrat în vigoare în anul 2013 (care nu erau aplicabile), vechiul C. proc. civ. nu reglementa întocmai suspendarea executării silite la cererea creditorului.

Într-adevăr, în cuprinsul prevederilor art. 372-580 C. proc. civ. 1865 nu a existat o statuare echivalentă dispozițiilor art. 701 alin. (2) C. proc. civ. 2013, care să reglementeze asupra suspendării executării silite la cererea creditorului urmăritor. De altfel, problema suspendării executării silite prin cererea creditorului era tratată în doctrină ca o noțiune nouă, introdusă de legiuitor în procesul execuțional prin noul C. proc. civ.. În privința limitelor principiului disponibilității, invocate și în considerentele hotărârii primei instanțe, recurentul a apreciat că se impune trimiterea la doctrina, conform căreia formele de manifestare a dreptului de dispoziție al părților în procesul civil constau în: dreptul părților de a stabili obiectul și limitele procesului, dreptul părților de a renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însăși dreptul pretins, dreptul fiecărei părți de a recunoaște pretențiile părții adverse și de a se învoi cu aceasta pentru a pune capăt în tot sau în parte procesului, prin încheierea unei tranzacții, dreptul părților de a renunța, expres sau tacit, la exercitarea căilor de atac, dreptul părților de a renunța la executarea unei hotărâri, dreptul părților de a dispune de drepturile lor procesuale în orice alt mod permis de lege.

Dreptul de suspenda executarea silită nu a fost reglementat în beneficiul creditorului prin vechiul C. proc. civ., ca expresie a dreptului reclamantului de a dispune asupra procesului. În condițiile în care normele ce reglementează executarea silită sunt imperative, recurentul a concluzionat că, per a contrario, argumentul organelor de disciplină este nefondat.

Mai presus de orice alt argument, interpretarea primei instanțe ignoră în tot ocrotirea drepturilor celorlalți participanți la executarea silită, care constituie o manifestare a principiului legalității executării silite, principiu esențial pentru procesul execuțional, ca parte a procesului civil.

Raportat la acest context procesual, caracterizat prin fixarea termenului de licitație, întocmirea anunțurilor de vânzare și a publicațiilor de vânzare, invitația către toți cei care doresc să cumpere bunul să se prezinte la termen și să depună ofertele de cumpărare precum și garanția de participare, este indubitabil că în favoarea terțelor persoane, precum adjudecatarul în cauză, se nasc anumite expectații privitoare nu doar la participarea la licitație ci, mai mult, chiar la cumpărarea (adjudecarea) bunului scos la vânzare, expectații confirmate prin depunerea ofertelor de cumpărare și a garanției de participare. Astfel, oricare persoană care îndeplinește cerințele prevăzute de lege poate, în virtutea publicației de vânzare întocmite de către executor, să participe la licitație și, mai mult, chiar să adjudece bunul în condițiile prevăzute de lege privind nivelurile minimale de preț.

Ca atare, nu poate fi negată existența anumitor drepturi de care beneficiază terțele persoane care își manifestă voința de a participa la licitație și își justifică prezența în procedură prin ofertele și garanția depuse. Prin urmare, disponibilitatea creditorului trebuie așezată într-un raport echilibrat, nu doar cu drepturile celorlalți creditori sau ale debitorului, dar în mod obligatoriu și cu drepturile tuturor persoanelor atrase sau implicate în procedura de executare.

Discutând ipoteticul drept al creditorului de a suspenda executarea silită, acesta nu putea fi nelimitat, ci se impunea a fi exercitat numai în condițiile în care o asemenea manifestare de voință a creditorului nu aducea atingere celorlalte persoane interesate în executarea silită. Cum în cauza respectivă cererea de suspendare a executării silite tormulată de creditoarea B. nu prezenta nicio justificare, iar dreptul adjudecatarului de a adjudeca imobilele în cauză era vătămat prin eventuala suspendare, recurentul, în mod legal, a dat întâietate principiului legalității executării silite și nu a suspendat executarea silită.

Analizând argumentele anterior susținute, trebuie constatat cel puțin caracterul interpretabil al prevederilor legale aplicabile. În condițiile în care recurentul a interpretat într-un mod pentru care există justificare, iar dispozițiile legale nu erau clare, fapta sa nu poate fi calificată drept abatere disciplinară. Prin urmare, hotărârile organelor de control și hotărârea primei instanțe sunt nelegale.

Într-un ultim subsidiar, recurentul a invocat și imperativul reglementat prin art. 49 din Legea nr. 188/2000, conform căruia "Sancțiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor". Chiar și pentru ipoteza în care vreuna din faptele anterior dezbătute ar constitui abatere disciplinară, având în vedere gravitatea infimă a acestora, se impunea o individualizare corespunzătoare, în sensul aplicării celei mai blânde sancțiuni disciplinare, respectiv avertismentul.

Deși a fost legal citat, intimatul-pârât Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Ploiești nu a depus întâmpinare și nu a formulat apărări în cauză.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În fapt, prin Hotărârea nr. 7/21.01.2021 Consiliul de disciplină al Camerei Executorilor judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a admis în parte acțiunea disciplinară și a aplicat executorului judecătoresc A. sancțiunea amenzii în cuantum de 2000 RON prevăzută de art. 49 lit. c) din Legea nr. 188/2000, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare constând în "fapte care aduc atingere onoarei și probității profesionale" și "neglijență în efectuarea lucrărilor", prevăzute de art. 47 lit. c) și e) din același act normativ.

Cele două fapte au fost constatate ca fiind săvârșite în cadrul instrumentării dosarului de executare nr. 733/2012, reținându-se că există mai multe acte de executare ștampilate, dar fără semnătura executorului judecătoresc (publicațiile de vânzare din 23.01.2018, procesele-verbale de afișare ale acestora, procesul-verbal de îndreptare eroare materială din 01.03.2018, procesele-verbale de vânzare la licitație din 26.02.2018, publicațiile de vânzare din 26.02.2018 și 28.03.2018), respectiv executorul judecătoresc nu a dat eficiență cererii de suspendare a executării silite formulată de creditoarea B. la data de 28.03.2018, împrejurare care încalcă principiul disponibilității procesului civil care guvernează și faza executării silite, prin continuarea executării și vânzarea la licitație a imobilelor, având în vedere dispozițiile art. 405

1

alin. (2) C. proc. civ. 1865 din interpretarea cărora se poate deduce că executarea silită se suspendă de executorul judecătoresc la cererea creditorului urmăritor .

Astfel, în cuprinsul hotărârii adoptate Consiliul de disciplină a reținut că prin nesemnarea actelor de executare au fost încălcate dispozițiile art. 504 alin. (1) pct. 14, art. 388 alin. (1) pct. 12 și art. 388 alin. (2) C. proc. civ. forma în vigoare la momentul înregistrării cererii de executare silită și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, lipsa semnăturii în mod repetat de pe actele întocmite, constituind abatere disciplinară sub aspectul neglijenței în efectuarea lucrărilor și atingere adusă onoarei și probității profesionale prevăzute de art. 47 lit. c) și e) din Legea nr. 188/2000, iar în privința faptei de a nu da eficiență cererii de suspendare a executării silite formulate de creditoarea B. la data de 28.03.2018 s-a apreciat că aceasta constituie abatere disciplinară sub aspectul neglijenței în efectuarea lucrărilor, prevăzută de art. 47 lit. e) din actul normativ special.

Contestația formulată de executorul judecătoresc A. împotriva acestei hotărâri a fost respinsă ca neîntemeiată prin Hotărârea nr. 6/23.04.2021 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

Fiind învestită cu recursul declarat împotriva soluției de respingere a acțiunii în anulare a hotărârilor anterior menționate, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat greșita aplicare a legii de către prima instanță prin confirmarea abaterilor reținute de intimat.

Potrivit art. 47 lit. c) și e) din Legea nr. 188/2000, "răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri: ... c) săvârșirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri; ... e) întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor."

Referitor la abaterea constând în lipsa semnăturii executorului judecătoresc de pe mai multe acte de executare, recurentul a susținut că prima instanță a reținut în mod eronat încadrarea acesteia în dispozițiile art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, deși prin hotărârile contestate nu se reținuse o astfel de calificare a acesteia abateri.

Verificând această susținere, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat abaterea contestată prin prisma ambelor temeiuri în care a fost încadrată de către Consiliul de Disciplină (art. 47 lit. c) și e) din Legea nr. 188/2000) și a apreciat, în mod corect, că fapta imputată poate fi subsumată atât abaterii disciplinare constând în neglijență în efectuarea lucrărilor cât și celei prin care se aduce atingere probității profesionale.

Înalta Curte nu poate primi interpretarea dată de recurent dispozițiilor art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000, câtă vreme acestea nu reglementează cerința notorietății consecințelor faptei imputate pentru a se putea aprecia că aceasta aduce atingere profesiei de executor judecătoresc și, în acord cu cele reținute de prima instanță, constată că prin probitate profesională se înțelege și integritatea în exercitarea atribuțiilor profesionale.

De asemenea, sunt nerelevante în constatarea abaterii disciplinare argumentele recurentului referitoare la numărul redus de acte nesemnate, raportat la volumul crescut de activitate, precum și cele privind comunicarea către părți a actelor de executare în exemplare semnate sau necontestarea acestor acte pentru lipsa semnăturii. Aceste ultime împrejurări nu au fost dovedite și, chiar dacă afirmațiile recurentului ar fi reale, ele nu îl exonerează de consecințele nesemnării actelor aflate în dosarele execuționale.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 conform cărora "actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege."

Coroborate cu dispozițiile art. 504 alin. (1) pct. 14, art. 388 alin. (1) pct. 12 și art. 388 alin. (2) C. proc. civ. forma în vigoare la momentul înregistrării cererii de executare silită, aceste norme impun executorului judecătoresc obligația de a semna actele de executare întocmite, iar neîndeplinirea acestei obligații a fost încadrată în mod legal drept abatere disciplinară reglementată de dispozițiile art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000, fiind evident că probitatea profesională implică și respectarea normelor de exercitare a unei profesii.

În privința celei de a doua fapte reținute în sarcina recurentului, aceea de a nu da eficiență cererii de suspendare a executării silite formulate de creditoarea B. la data de 28.03.2018, încadrată prin hotărârea contestată drept abatere disciplinară prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 - neglijență în efectuarea lucrărilor, se constată că recurentul a reluat argumentele prezentate în fața primei instanței referitoare la caracterul neclar al dispozițiilor C. proc. civ. 1865 referitoare la suspendarea executării silite.

În acord cu cele reținute de prima instanță, se constată că, într-adevăr, în cuprinsul C. proc. civ. 1865 nu există o dispoziție expresă privind posibilitatea creditorului de a solicita suspendarea executării silite echivalentă dispozițiilor art. 701 alin. (2) din Noul C. proc. civ.

Cu toate acestea, o astfel de posibilitate reiese din aplicarea principiului disponibilității care guvernează toate fazele procesului civil, inclusiv etapa executării silite declanșate chiar la cererea creditorului, astfel încât dacă creditorul poate dispune cu privire la declanșarea executării silite sau la încetarea acesteia, el poate dispune și cu privire la suspendarea executării, iar terții eventual vătămați în drepturile lor putând formula contestație la executare împotriva încheierii de supendare a executării .

În același timp, Înalta Curte apreciază că dispozițiile C. proc. civ. 1865 nu excludeau posibilitatea suspendării executării silite la cererea creditorului urmăritor, întrucât, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 405

1

alin. (2), în forma în vigoare la momentul formulării cererii de executare silită, "prescipția nu se supendă pe timpul cât executarea silită a fost suspendată la cererea creditorului urmăritor."

Această interpretare coroborată a principiului disponibilității cu dispozițiile anterior enunțate, a fost confirmată de legiuitor prin reglementarea din cuprinsul dispozițiilor art. 701 alin. (2) din Noul C. proc. civ., astfel încât prima instanță a validat, în mod corect, încadrarea faptei recurentului drept abatere disciplinară reglementată de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000.

Nu în ultimul rând, referitor la solicitarea recurentului de reindividualizare a sancțiunii, Înalta Curte reține că la soluționarea acesteia prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 49 din Legea nr. 188/2000, numărul și gravitatea abaterilor disciplinare constate, existența unei sancțiuni disciplinare anterioare. Prin urmare, respectând și principiul aplicării graduale a sancțiunilor, instanța a constatat individualizarea corectă a sancțiunii amenzii în cuantum de 2.000 RON aplicată recurentului prin hotărârea contestată.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 200 din 17 noiembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 29 iunie 2023.