ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2906/2023
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2906/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Ședința publică din data de 30 mai 2023
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a, de contencios administrativ și fiscal, la data de 24.06.2021, sub număr de dosar x/2021, reclamanta Direcția Sanitara Veterinara și pentru Siguranța Alimentelor Constanta, a solicitat anularea în totalitate a Hotărârii nr. 337/21.04.2021, emisă de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată și nelegală.
Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 243/CA din 24 noiembrie 2021 Curtea de Constanța, secția a II-a, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea - cauza contencios administrativ și fiscal privind pe reclamanta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța, în contradictoriu cu pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a anulat Hotărârea nr. 337 din 21.04.2021 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Cererile de recurs
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării arătă că deși instanța de fond a reținut că "argumentele CNCD legate de discriminarea pe baza de sex în privința vârstei de pensionare sunt corecte" totuși a apreciat ca "tratamentul discriminatoriu nu a fost aplicat de către instituția angajatoare, ci de legiuitor", concluzionând că: Institutia angajatoare are obligația sa respecte și să aplice prevederile legale, chiar daca acestea sunt sau nu vădit discriminatorii".
O abordare unilaterala a speței analizate ar putea conduce la o asemenea concluzie, dar instanța trebuia să aibă în vedere, printre alte prevederi, și art. 148 din Constituție, care statuează că, după aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, devin aplicabile, în mod direct, dispozițiile din dreptul comunitar, care au prioritate față de dreptul național.
Or, potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, "se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce privește: [ . . . . . . . . . .] c) condițiile de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv condițiile de concediere, precum și remunerația, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat."
Instanța de fond nu a avut în vedere nici prevederile Directivei UE anterior menționate si nici jurisprudența CJUE, dar instanța nu le-a avut in vedere la soluționarea cauzei.
Critică recurenta soluția instanței de fond și prin raportare la Cauza Simmenthal (1976), în care CJUE a stabilit ca judecătorul național este obligat sa aplice normele comunitare, in mod direct, daca acestea contravin normelor interne, fara a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativa sau a unei alte proceduri constituționale.
Aprecierea instanței:
,,
Anterior publicării deciziei CCR reclamanta nu avea obligația sa aplice dispozițiile legale in interpretarea data ulterior de instanța constituționala, astfel ca tratamentul discriminatoriu la care a fost supusa petenta A. nu a fost săvârșit de către reclamant ci prin lege. ", nu are fundament în realitate.
Deși, petenta a ocupat o funcție publică, iar temeiul de drept al încetării raportului de serviciu 1-a constituit prevederile Legii nr. 188/1999, argumentele instanței constituționale din Deciziei CCR nr. 387/05.06.2018, erau aplicabile speței de față data fiind similitudinea reglementărilor.
In caz contrar, concluzia logică ar fi că, în cazul funcționarilor publici ar fi fost permisă această diferență de tratament juridic între bărbați și femei sub aspectul vârstei la care încetează de drept raportul de serviciu spre deosebire de personalul contractul.
Totodată, Decizia nr. 240/16.07.2020 prin care a încetat raportul de serviciu al petentei cu reclamanta a fost anulată de către instanță prin sentința nr. 390/09.03.2021 pronunțata in dosarul nr. x/2020, dispunandu-se reîncadrarea petentei A. pe funcția deținută la data emiterii deciziei de pensionare.
Recurenta pârâtă A. arată că instanța de fond a admis nelegal acțiunea ce face obiectul prezentului dosar și a dispus anularea Hotărârii nr. 337/21.04.2021.
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul Administrativ care conferă în viziunea acestora, legitimitate măsurilor discriminatorii dispuse față de pârâtă.
Această interpretare este vădit nelegală, având în vedere mai multe argumente, ignorate complet de către instanța de fond:
A fost încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinței nr. 390/09.03.2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2020, prin care s-a stabilit că dispoziția atacată este nelegală întrucât a fost emisă cu nesocotirea principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește condițiile de încetare de drept a raportului de serviciu, principiu consacrat atât de legislația națională, cât și de cea unională.
De asemenea, pentru aplicarea art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, care interzice discriminarea pe criteriul sexului în ceea ce privește condițiile de muncă, încadrare în muncă și concediere, nu era necesară decizia Curții Constituționale, ci doar aplicarea art. 20 din Constituție.
Efectele Deciziei CCR nr. 112/23.02.2021 în prezența speță, în mod nelegal au fost suprimate de către instanța de fond, prin încălcarea art. 11 din Legea nr. 47/1992: "Deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea l. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.".
Dacă termenul obligatoriu este evident, prin termenul viitor se înțelege în practică, orice litigiu început după pronunțarea respectivei decizii, privind acte și măsuri juridice care încă își produc efecte și a căror efecte implicit trebuie să înceteze de la data pronunțării deciziei curții constituționale.
A fortiori, o decizie a CCR care este una de interpretate, iar nu una de suprimare a normei examinate, are rolul de a corecta in practică, acele aplicări legale neconforme cu Constituția României, pentru toate situațiile născute anterior deciziei dar care încă își produc efecte dar și pentru cele nou ivite ulterior publicării deciziei.
Art. 147 alin. (4) din Constituție stabilește faptul ca deciziile CCR au putere pentru viitor. Jurisprudența Curții a explicat noțiunea de viitor prin apelul la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta fut ura. Elementul central al acestei teorii este raportul juridic, mai bine spus caracterul lui epuizat/consolidat, în desfășurare, sau viitor. Prin urmare, ori de cate ori analizam efectele unei decizii a Curții asupra unui raport juridic concret, în primul rând va trebui să stabilim daca acel raport juridic este sau nu epuizat, iar în cazul concret, nu era epuizat la data publicării Deciziei CCR nr. 12/23.02.2021.
Conform prevederilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectorul public sau privat, inclusiv în organismele publice, în ceea ce privește: c) condițiile de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv de concediere.
În egală măsură au fost avute în vedere, în mod corect, hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C-356/09, C-142/17 prin care s-a reținut că o politică generală de concediere care presupune concedierea unei salariate doar pentru motivul că a atins sau a depășit vârsta de la care aceasta are dreptul la pensie pentru limită de vârstă, care, potrivit legislației naționale, este diferită pentru bărbați și pentru femei, constituie o discriminare pe criterii de sex, interzisă de Directiva 76/207 (par. 28 din Ordonanța pronunțată în cauzele conexate C-142/17 și C-143/17).
Directivele europene au prioritate de aplicare față de dreptul intern în conformitate cu prevederile art. 148 din Constituție, concluzionează recurenta.
Apărările intimaților
Recurenta pârâtă A. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat admiterea recursului declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.
Intimata reclamantă Direcția Sanitara Veterinara și pentru Siguranța Alimentelor Constanta prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond.
II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate pârâții A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Reclamanta Direcția Sanitara Veterinara și pentru Siguranța Alimentelor Constanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată anularea în totalitate a Hotărârii nr. 337/21.04.2021 emisă de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării
Prin hotărârea nr. 337/21.04.2021 contestată în cauză, pârâtul a constatat, la punctul 2 din dispozitiv, că sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 din O.G. nr. 137/2000, aplicând reclamantei, la pct. 3, o amendă contravențională în cuantum de 2000 RON.
În esență, i s-a reproșat reclamantei că, prin desfacerea contractului individual de muncă al angajatei A., motivată de împlinirea de către aceasta din urmă a vârstei standard de pensionare specifică femeilor născute în luna martie 1959, respectiv 61 ani și 4 luni, deși angajata formulase cerere de continuare a activității, a discriminat angajata prin raportare la vârsta de pensionare specifică bărbaților. În speță, în cursul anului 2020, domnilor GM și OM, aflați în raporturi de serviciu cu aceeași instituție, le-au fost aprobate cererile de continuare a activității după împlinirea vârstei standard de pensionare de 65 ani.
Validând criticile recurentelor pârâte, Înalta Curte constată că realitatea existenței discriminării în speță a fost validată în mod clar prin Decizia Curții Constituționale prin Decizia nr. 112/2021, publicată în M. Of. nr. 353 din 7 aprilie 2021, prin care Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 517 alin. (1) lit. d) sunt constituționale în măsura în care sintagma "condiții de vârstă standard" nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea exercitării raportului de serviciu, în condiții identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.
A reținut Curtea Constituțională următoarele:
"22. Examinând excepția de neconstituționalitate referitoare la soluția legislativă cuprinsă în art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, în redactarea anterioară modificării prin art. I pct. 24 din Legea nr. 156/2018, Curtea observă că problema constituționalității dispozițiilor legale referitoare la încetarea de drept a raportului de muncă din perspectiva posibilității femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiții identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani, a constituit obiectul analizei Curții Constituționale cu prilejul soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziții potrivit cărora: "(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: [...] c) la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parțiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacității de muncă în cazul invalidității de gradul I sau II." Astfel, prin Decizia nr. 387 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 642 din 24 iulie 2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii și a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care sintagma "condiții de vârstă standard" nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiții identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.
Curtea observă că prevederile art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, în redactarea anterioară modificării prin art. I pct. 24 din Legea nr. 156/2018, cuprind, în materia statutului funcționarilor publici, o soluție legislativă similară celei stabilite prin art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii și că, în prezenta cauză, sunt invocate critici similare celor analizate de Curtea Constituțională în decizia antereferită.
În aceste condiții, Curtea reiterează considerentele care au fundamentat soluția de admitere a excepției pronunțată prin Decizia nr. 387 din 5 iunie 2018, constatând că acestea își găsesc în mod corespunzător aplicabilitatea în prezenta cauză.
(…).
Așa cum Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa, dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei și a locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanții care să îi asigure stabilitatea, neputându-se concepe că prevederile constituționale ar asigura libertatea de a obține un loc de muncă, dar nu și garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condițiilor și a limitelor constituționale (a se vedea în acest sens paragraful 30 din Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015). Or, posibilitatea pe care o are femeia funcționar public de a-și exercita dreptul la muncă după pensionare, prin încheierea unui contract individual de muncă, nu reprezintă o garanție suficientă a acestui drept fundamental. Mai mult, într-o atare situație, operează o restrângere a exercițiului dreptului la muncă întemeiată exclusiv pe criteriul de sex, ceea ce nu întrunește exigențele unei justificări obiective și raționale. Rațiunile care explică instituirea unui tratament diferit între bărbați și femei în ceea ce privește condițiile obținerii dreptului la pensie nu își păstrează fundamentarea logică atunci când sunt transpuse în materia referitoare la încetarea de drept a raportului de serviciu și nu pot fi invocate, în consecință, ca temei al unei reglementări diferite în această din urmă situație.
Prin urmare, încetarea raportului de serviciu al femeii la o vârstă mai redusă decât a bărbatului poate și trebuie să rămână o opțiune a acesteia, în contextul social actual. Transformarea acestui beneficiu legal într-o consecință asupra încetării raportului de servciu (Erată G&G: serviciu) ce decurge ope legis dobândește valențe neconstituționale, în măsura în care ignoră voința femeii de a fi supusă unui tratament egal cu cel aplicabil bărbaților. Astfel, dispozițiile art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, în redactarea anterioară modificării prin art. I pct. 24 din Legea nr. 156/2018, sunt constituționale numai în măsura în care, la împlinirea vârstei legale de pensionare, dau dreptul femeii să opteze fie pentru deschiderea dreptului la pensie și încetarea raportului de serviciu în curs, fie pentru continuarea acestui raport până la împlinirea vârstei legale de pensionare prevăzute pentru bărbați la acea dată.
În prima ipoteză, când optează pentru deschiderea dreptului la pensie, raportul de serviciu în curs încetează de drept. Din contră, în măsura în care funcționarul public femeie optează pentru continuarea raportului de serviciu până la împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege pentru bărbați, exercițiul dreptului la muncă nu este condiționat de voința angajatorului, dar dreptul la pensie nu va putea fi solicitat simultan. Curtea observă că, potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbați și 63 de ani pentru femei, dar că atingerea acestei vârste se realizează prin creșterea vârstelor standard de pensionare, conform eșalonării prevăzute în anexa nr. 5 la această lege. În condițiile în care legiuitorul va înțelege să modifice vârstele de pensionare, aceste considerente își păstrează valabilitatea, urmând a fi avute în vedere dispozițiile în vigoare la data împlinirii vârstei de pensionare de către funcționarul public femeie.
Această interpretare este în sensul reglementărilor europene și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă, "se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce privește: [ . . . . . . . . . .] c) condițiile de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv condițiile de concediere, precum și remunerația, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat". De asemenea, prin Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunțată în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 38, Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, paragraful 28, și Ordonanța din 7 februarie 2018, pronunțată în cauzele conexate Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma, și Fondazione Teatro dell’Opera di Roma împotriva Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera, Luca Troiano, Mauro Murri (C-142/17), și Catia Passeri împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma (C-143/17), paragraful 28, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că o politică generală de concediere care presupune concedierea unei salariate doar pentru motivul că a atins sau a depășit vârsta de la care aceasta are dreptul la pensie pentru limită de vârstă, care, potrivit legislației naționale, este diferită pentru bărbați și pentru femei, constituie discriminare pe criterii de sex, interzisă de prevederile directivelor amintite."
Art. 517 alin. (2) Cod administrativ, care stabilesc un beneficiu pentru persoanele care au calitatea de funcționari publici, instituind posibilitatea ca pe baza unei cereri formulate cu 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare și cu aprobarea conducătorului autorității sau instituției publice, funcționarul public să fie menținut în funcția publică deținută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu, nu este incident întrucât în cauză nu este vorba de prelungirea raportului de serviciu peste vârsta standard de pensionare, ci de o ipoteză juridică distinctă, referitoare la continuarea exercitării raportului de serviciu a funcționarului public femeie până la împlinirea vârstei legale standard de pensionare prevăzute pentru bărbați.
În sensul celor anterior învederate, în mod greșit, a apreciat instanța de fond că "până la publicarea în Monitorul Oficial al acestei decizii pronunțate de CCR dispozițiile legale găsite neconstituționale își produceau efectele și trebuiau aplicate de către reclamantă, or conform acestor prevederi raportul de muncă al petentei înceta de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.".
Înalta Curte arată că odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, țara noastră a acceptat aplicarea pe teritoriul, printre altele, și a Tratatelor constitutive ale Uniunii, precum și a legislației conexe.
Un principiu fundamental al dreptului Uniunii îl reprezintă acela al supremației. Conform acestuia, dreptul european are o valoare superioară față de legislațiile naționale ale statelor membre.
Principiul supremației este valabil pentru toate actele europene care au caracter obligatoriu. Statele membre nu pot așadar să aplice o normă națională care ar fi contrară dreptului european. CJUE a consacrat principiul supremației în hotărârea Costa împotriva Enel din data de 15 iulie 1964. În această hotărâre, Curtea declară că legislația emisă de instituțiile europene se integrează în sistemele juridice ale statelor membre, care sunt obligate să o respecte. Dreptul european are atunci supremație asupra legislațiilor naționale.
Astfel, dacă o regulă națională este contrară unei dispoziții europene, autoritățile statelor membre trebuie să aplice dispoziția europeană. Dreptul național nu este nici anulat și nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este suspendat. De altfel, prioritatea dreptului comunitar a fost recunoscută și de reglementările naționale, cum ar fi, de exemplu, art. 148 alin. (2) din Constituție sau art. 5 din C. civ.
În strânsă legătură cu principiul supremației se află principiul efectului direct, care permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o prevedere europeană în fața unei instanțe naționale sau europene.
Acest principiu a fost consacrat de Curtea Europeană de Justiție, în hotărârea Van Gend en Loos din data de 5 februarie 1963.
În această hotărâre, Curtea afirmă că dreptul european nu generează numai obligații pentru țările UE, ci și drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi și să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene.
Principiul efectului direct privește atât tratatele constitutive, cât și actele care provin din legislația secundară, acte în categoria cărora intră și directivele. Această din urmă categorie de acte poate avea efect direct doar în situația în care dispozițiile acestora sunt suficient de precise și necondiționate (cauza Faccini Dori).
În ceea ce privește aplicarea ratione temporis a efectului analizat, CJUE a stabilit că directivele pot produce asemenea efecte dacă nu au fost transpuse în legislația națională la sfârșitul perioadei stabilite în acest sens.
Mergând mai departe, instanța comunitară a stabilit că efectul direct poate fi invocat atât în ipoteza absenței totale a transpunerii, cât și în cazul unei transpuneri incorecte sau parțiale (as e vedea cauzele VNO - C-51/76, Auto Nikolovi C-203/10). Mai mult decât atât, în cauza Marks & Spencer (C-309/06), Curtea a mers mai departe și a stabilit că și în ipoteza în care un stat membru a implementat în mod corect o directivă în dreptul național, o persoană privată poate continua să invoce direct dispozițiile directivei împotriva statului.
Revenind la contextul legislativ de interes în cauză, se observă că, la nivel comunitar, în vederea combaterii discriminării, a fost adoptată Directiva 76/207, care garanta, la art. 5 egalitatea de tratament între femei și bărbați în ceea ce privește condițiile de muncă.
Aplicabilitatea acestor norme a fost particularizată prin cele statuate în cauza Marshall (C-152/84), unde CJUE a arătat că textul de lege amintit trebuie interpretat în sensul că o politică generală de concediere care implică concedierea unei femei, având ca singur motiv faptul că aceasta a atins sau a depășit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat și care este diferită pentru bărbați și femei în temeiul legislației naționale, constituie o discriminare pe criterii de sex, interzisă prin această directivă.
În paranteză, trebuie arătat că, în cauza Cilfit (C-283/81), s-a postulat principiul conform căruia interpretarea dreptului comunitar dată de CJUE într-o speță, este obligatoriu a fi aplicată în spețe viitoare de același fel.
Ulterior, dispozițiile amintitei directive au fost îmbogățite și explicitate suplimentar prin Directiva 2006/54/CE (invocată, de altfel, în speța de față) art. 9 alin. (1) lit. f) arătând că impunerea de vârste diferite de pensionare intră în categoria dispozițiilor contrare principiului egalității de tratament cele care au la bază criteriul sexului.
Statul român a transpus parțial dispozițiile directivei prin intermediul O.U.G. nr. 83/2012, însă prevederile din Codul muncii referitoare la vârsta standard de pensionare au rămas neschimbate, ceea ce arată neimplementarea corespunzătoare a normei comunitare. Cele anterior expuse duc la o concluzie clară în sensul că existau dispoziții suficient de precise și de clare, din directive, care interziceau discriminarea pe baza criteriului sexului între bărbați și femei în ceea ce privește vârsta de pensionare, care nu fuseseră în mod corespunzător implementate, și care trebuiau să prevaleze în detrimentul legii naționale.
Cu privire la obligația de a da eficiență efectului direct al directivelor, jurisprudența CJUE este clară: nu doar în fața instanțelor se poate invoca efectul direct, ci și în fața instituțiilor/autorităților statului.
Astfel, în cauza Fratelli (C-103/88) s-a arătat că atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de jurisprudența Curții pentru ca dispozițiile unei directive să poată fi invocate de către persoanele de drept privat în fața instanțelor naționale, toate organele administrației, inclusiv autoritățile descentralizate, precum comunele, sunt obligate să pună în aplicare aceste dispoziții.
De asemenea, în cauza Günter Fuß (C- 243/09), Curtea a arătat că în toate situațiile în care dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului, necondiționate și suficient de precise, particularii sunt îndreptățiți să le invoce împotriva statului, inclusiv în calitatea sa de angajator, în special atunci când acesta s-a abținut de la transpunerea în termen a acestei directive în dreptul național sau atunci când a transpus directiva în mod incorect (paragraf 56).
Mai mult, aceeași hotărâre (par. 61) stabilește că în situația în care o dispoziție are un efect direct, este obligatorie pentru toate autoritățile statelor membre, și anume, nu numai pentru instanțele naționale, ci și pentru toate organele administrative, inclusiv autoritățile descentralizate, precum landurile, orașele sau comunele, iar aceste autorități sunt ținute să pună în aplicare dispoziția respectivă.
Nu în ultimul rând, chiar în cauza Marshall, de dispozițiile căreia s-a prevalat și persoana concediată, CJUE a precizat (par. 49) că atunci când o persoană este în măsură să se prevaleze de o directivă împotriva statului, aceasta o poate face indiferent de calitatea în care acționează statul, respectiv angajator sau autoritate publică. În concluzie, curtea apreciază că reclamanta avea obligația de a da prioritate dispozițiilor comunitare menționate, cu atât mai mult cu cât primise o solicitare prealabilă în acest sens din partea angajatei, astfel încât nu se poate reține o pretinsă lipsă de vinovăție în ceea ce privește faptul discriminării.
Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia
Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 243/CA din 24 noiembrie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a, de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de reclamanta Direcția Sanitara Veterinara și pentru Siguranța Alimentelor Constanta, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâții A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 243/CA din 24 noiembrie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată și în rejudecare:
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 30 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.