ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 837/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 07 aprilie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 137/02.03.2022, comunicată la data de 21 martie 2022, emisă în cadrul dosarului administrativ nr. x/2020 și, pe cale de consecință, să se constate că a existat o măsură discriminatorie din partea Direcției Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Constanța.

Prin sentința civilă nr. 434 din 13 septembrie 2022, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 14 octombrie 2022, sub același număr.

La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2022, Curtea a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Constanța, în baza art. 78 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 19/CA din 02 februarie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea promovată în contencios administrativ de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 19/CA din 02 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, raportat la situația de fapt incidentă, în cauză existând o discriminare directă ce are loc atunci când o persoană este tratată mai puțin favorabil decât altele din cauza originii rasiale sau etnice, a religiei sau a convingerilor, a handicapului, a vârstei sau a orientării sexuale.

Astfel, instanța de fond consideră în mod nelegal că DSVSA este acoperită de prevederile art. 517 din O.U.G. nr. 57/2019, omițând astfel forța juridică superioară a normelor imperative care interzic discriminarea și ignorând faptul că art. 517 din O.U.G. nr. 57/2019, precum și orice lege, se supun unei interpretări și aplicări non discriminatorii.

Această hotărâre se limitează incomplet doar la criteriul de discriminare al vârstei în contextul în care a arătat că în speță că este vorba despre o discriminare complexă a familiei A., pe criterii care nu se limitează la vârstă.

Recurentul-reclamant a mai susținut și că instanța de fond a încălcat forța juridică superioară a normelor imperative care interzic discriminarea, în contextul în care această forță nu este suficient a fi menționată ci trebuie aplicabilă ca factor cenzurant inclusiv pentru măsurile administrative în raporturile de muncă, unde puterea administrativă de decizie/apreciere, nu trebuie să fie discreționară, abuzivă, discriminatorie, precum în prezenta speță, iar în acest sens a invocat prevederile art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, ce interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectorul public sau privat, inclusiv în organismele publice.

Așadar, având în vedere și prevederile art. 517 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 413 din Codul administrativ, orice punere în aplicare a legislației în speță trebuie făcută cu respectarea principiilor de nediscriminare stabilite de legislația internă și internațională specifică materiei nediscriminării.

Totodată, recurentul-reclamant a apreciat că hotărârea CNCD încalcă principiul egalității dar și pe cel al transparenței și predictibilității actului administrativ, instituite și în art. 6-11 și art. 413-414 din Codul Administrativ, argumentele și probele în acest sens fiind cele subsumate lipsei motivării actului administrativ, a lipsei la nivelul angajatorului a unor criterii clare, explicite, de apreciere asupra cererilor de continuare a raporturilor de serviciu după împlinirea vârstei standard de pensionare, etc. Astfel, atât sentința, cât și hotărârea CNCD, încalcă aceste dispoziții legale, negând o discriminare de natură personală împotriva membrilor familiei A., dar și una de natură profesională, privind medicii veterinari.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că instanța de fond a interpretat eronat împrejurarea că Răspunsul nr. x/14.07.2020 si Decizia nr. 248/14.08.2020 prin care s-a respins cererea de continuare a activității sunt total nemotivate, în condițiile în care obligația de motivare a actului administrativ este consacrată și de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

În acest sens, întrucât ne aflăm în ipoteza unui raport de serviciu al funcționarului public, sunt aplicabile mutatis mtandis și prevederile art. 272 din Codul Muncii, care prevede că sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa.

Intimata-pârâtă Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, reținând următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentului-reclamant privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul lucra în cadrul Direcției Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Constanța și, întrucât în luna august 2020 urma să împlinească vârsta standard de pensionare, și-a exprimat opțiunea de a continua activitatea și după împlinirea vârstei standard de pensionare, cerere care a fost respinsă.

În urma sesizării petentului A., Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 137/02.03.2022, emisă în dosarul nr. x/2020, a stabilit că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, constatându-se lipsa dreptului încălcat.

În acest sens, s-a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale unei fapte de discriminare prevăzute de art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, întrucât respingerea cererii de menținere în activitate a petentului încă un an după ieșirea la pensie peste limită de vârstă și aprobarea cererii de menținere în activitate a altor salariați din alte județe nu a avut la bază vârsta petentului. De asemenea, spre deosebire de cazul femeii care optează pentru menținerea în activitate până la 65 de ani, în cazul bărbatului angajatorul nu are obligația de a accepta cererea salariatului, putând-o respinge cu consecința încetării de drept la data împlinirii vârstei standard de pensionare.

Reclamantul A. a solicitat anularea acestei hotărâri, apreciind că respingerea cererii sale de menținere în funcție la împlinirea vârstei de pensionare constituie un caz de discriminare întemeiată pe apartenența sa familială și pe criteriul de vârstă.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că hotărârea CNCD contestată este legală, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Această concluzie este corectă, fiind însușită și de către instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident în cauză.

Noțiunea de discriminare, invocată ca temei al cererii, este definită în dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 ca fiind "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Așa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective și rezonabile; ea se poate reține atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, a unor persoane aflate în situații comparabile sau aflate în situații diferite, necomparabile.

Principiul nediscriminării este consacrat atât în dreptul intern, cât și de tratatele internaționale la care Statul Român este parte - dispozițiile art. 14 din CEDO, Protocolul 12 al CEDO, Tratatele Uniunii Europene, interpretate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție. Dreptul UE și dispozițiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații similare, ci și din aplicarea aceluiași tratament unor persoane aflate în situații diferite.

În conformitate cu jurisprudența CEDO, un tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. CEDO a apreciat în jurisprudența sa că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (ex. Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea și Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

Astfel, pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.

Criteriile enumerate de O.G. nr. 137/2000 sunt doar ilustrative, nu exhaustive, precizând "sau oricare alt criteriu", însă aceste criterii, conform cazuisticii CEDO, trebuie să reprezinte caracteristici personale pe baza cărora persoane sau grupuri de persoane pot fi deosebite unele de altele (Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976).

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a se aprecia că s-a realizat o discriminare în sensul legii, este necesar să se fi realizat o acțiune de deosebire, excludere, restricție sau preferință, asociată unuia dintre criteriile expres menționate de textul legal, în speță convingerile politice, iar acțiunea să fi avut ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

În cauză, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că situația relevată de acesta nu reprezintă faptă de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000. Menținerea sa în funcție la împlinirea vârstei de pensionare nu a fost îngrădită pe criterii de apartenență familială și de vârstă, ci pe baza dispozițiilor art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, potrivit cu care "în mod excepțional, pe baza unei cereri formulate cu 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare și cu aprobarea conducătorului autorității sau instituției publice, funcționarul public poate fi menținut în funcția publică deținută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu. Pe perioada în care este dispusă menținerea în activitate pot fi aplicate dispozițiile art. 378".

Faptul că cererea reclamantului a fost respinsă fără nicio motivare nu poate fi calificat automat drept excludere, restricție sau preferință, pe bază de apartenență la o anumită familie sau vârstă. De altfel, recurentul-reclamant A. a atacat în contencios administrativ refuzul Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Constanța, exprimat prin Decizia nr. 248/14.08.2020, de continuare a activității și după împlinirea vârstei standard de pensionare. În dosarul nr. x/2020 s-a pronunțat decizia civilă definitivă nr. 88/02.02.2023, a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost anulată această deciziei pentru nemotivare, reținându-se, printre altele, că reclamantul are doar o vocație la menținerea în funcție după împlinirea vârstei standard de pensionare, iar opțiunea angajatorului de a o aproba sau nu constituie o chestiune de oportunitate, respingându-se totodată cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al refuzului, o astfel de analiză nefiind posibilă în lipsa motivării actului.

În concluzie, raportul litigios a fost generat de aplicarea normei legale (și a fost rezolvat pe calea acțiunii în contencios administrativ îndreptată împotriva refuzului Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Constanța de menținere în funcție a reclamantului la împlinirea vârstei de pensionare), iar nu de fapta de discriminare a Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Constanța.

În orice caz, reclamantul nu a dovedit că ar fi primit un tratament diferit și, în același timp, dezavantajos față de altă persoană care s-ar fi aflat exact în aceeași situație, tratament care să fie justificat prin apartenența sa familială sau pentru că a împlinit vârsta de pensionare, iar analiza incidenței cazului de discriminare a fost realizată în cauză în contextul juridic creat de norma care guvernează cererea în raport cu care petentul a semnalat discriminarea, precum și cu respectarea principiului priorității dreptului unional, în cuprinsul hotărârii CNCD fiind menționate expres Directiva 76/207/CEE și nr. 92/85/CEE.

În acest context, se are în vedere și faptul că, contrar susținerilor recurentului-reclamant, din Adresa nr. x/23.03.2021 rezultă că începând cu anul 2018 au fost respinse de Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța mai multe cereri de continuare a activității după împlinirea vârstei standard de pensionare, respectiv 5 din cele 10 formulate către angajator, dintre care două ale reclamantului și soției sale, intimata-pârâtă angajatoare menționând cu privire la cele admise că priveau doar persoane ce nu exercitau atribuții de medic veterinar, precum cea exercitată de recurentul-reclamant, respectiv auditor intern, inginer, asistent veterinar, și a reprezentat o măsură care să preîntâmpine o disfuncționalitate în activitatea instituției.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte va respinge și criticile recurentului-reclamant privind greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, ce interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectorul public sau privat, inclusiv în organismele publice, în condițiile în care reclamantul nu a indicat nici în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și nici în fața instanței de fond ca și criteriu de discriminare sexul.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 19/CA din 02 februarie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.