ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2373/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș la data de 25.05.2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României: - să se constate faptul că Guvernul României a încălcat prevederile Legii nr. 52/2003 cu ocazia adoptării H.G. nr. 394/2020; - să fie anulată H.G. nr. 394/2020 adoptată în condiții nelegale și conținând prevederi neconstituționale și anticonstituționale; - să fie suspendată aplicarea H.G. nr. 394/2020 până la soluționarea definitivă a prezentului dosar. Prin sentința nr. 49/29.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1794/24.03.2022, a admis recursul reclamantului, a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș la data de 30.06.2022, sub nr. x/2020* și potrivit dezlegărilor instanței de recurs, obligatorii potrivit art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., s-a reținut că obiectul prezentei investiri îl reprezintă petitul vizând anularea H.G. nr. 394/2020, prin prisma încălcării drepturilor și libertăților reclamantului.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 89 din 3 noiembrie 2022 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, cerere având ca obiect anularea H.G. nr. 394/2020.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului s-a arătat că prima instanță a reținut în mod eronat că măsurile impuse prin H.G. nr. 394/2020 respectă dispozițiile art. 5 alin. (3) coroborat cu art. 6 din Legea nr. 55/2020, iar restricțiile și domeniile în care acestea pot fi impuse, dar și condițiile declarării stării de alertă, au fost, în fapt, stabilite prin Legea nr. 55/2020. În opinia recurentului Legea nr. 55/2020 prevede numai niște categorii de restricții care se pot impune și nici una dintre restricțiile concrete impuse prin H.G. nr. 394/2020 nu apar în lege, astfel încât soluția instanței este nelegală. Prin adoptarea H.G. nr. 394/2020 pârâtul a impus restrângerea unor drepturi și libertăți, deși potrivit Constituției României o astfel de măsură putea fi dispusă doar printr-o lege. De asemenea, date fiind dispozițiile art. 53 din Constituția României, Legea nr. 55/2020 ar fi trebuit să conțină precizarea expresă a tuturor măsurilor concrete care se pot lua pe perioada pandemiei, precum și a condițiilor în care aceste măsuri pot fi dispuse.

Apărările formulate de intimați Intimatul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în limitele și pentru următoarele considerente: Demersul judiciar inițiat de reclamant, aflat în al doilea ciclu procesual, vizează la acest moment, potrivit dezlegărilor primei instanțe de recurs, anularea H.G. nr. 394/2020, act normativ apreciat nelegal de către reclamant prin prisma restrângerii anumitor drepturi și libertăți, dar necesității și proporționalității măsurilor luate prin acesta. Instanța de fond a respins acțiunea formulată, reținând, în esență, că actul atacat a fost emis de autoritatea competentă, în limitele legii și în aplicarea acesteia, măsurile dispuse sunt fundamentate și justificate de emitent și au ca finalitate atingerea obiectivului stabilit de Legea nr. 55/2020. Răspunzând criticilor recurentului din calea de atac promovată, Înalta Curte reține că, în esență, se invocă nelegala substituire a Guvernului în competențele de legiferare ale Parlamentului, câtă vreme măsurile dispuse prin actul contestat puteau fi dispuse doar printr-o lege adoptată de acesta din urmă. În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte subliniază faptul că H.G. nr. 394/2020 reprezintă un act de aplicare în concret a dispozițiilor Legii nr. 55/2020. Astfel, Legea nr. 55/2020 definește starea de alertă și măsurile sectoriale care pot fi dispuse în această perioadă, în timp ce H.G. nr. 394/2020 stabilește măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc (restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării unor mitinguri, demonstrații, procesiuni, concerte sau a altor tipuri de întruniri, în spații deschise, precum și a unor întruniri de natura activităților culturale, științifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment, în spații închise; restrângerea sau interzicerea circulației persoanelor și vehiculelor în locurile și, după caz, în intervalele orare stabilite; instituirea carantinei asupra unor clădiri, localități sau zone geografice, etc.). H.G. nr. 394/2020 cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi și libertăți fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020, iar nu de actul contestat. Aceste măsuri respectă dispozițiile art. 5 alin. (3) coroborat cu art. 6 din Legea nr. 55/2020, care constituie cadrul legal al măsurilor excepționale impuse de gestionarea situației de criză, măsuri care, prin ele însele, afectează drepturi și libertăți ale cetățenilor, dar sunt, însă, în acord cu imperativul constituțional din cuprinsul art. 53 alin. (1). Astfel, textul constituțional menționat impune 3 condiții cumulative necesar a fi respectate pentru ca anumite drepturi să poată fi restrânse, în condiții legale, în contextul stării de alertă, ingerința trebuind să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, dar și să fie necesară și proporțională într-o societate democratică. Așadar, restrângerea exercițiului anumitor drepturi și libertăți pe parcursul stării de alertă a fost reglementată prin Legea nr. 55/2020, iar măsurile concrete din cuprinsul H.G. nr. 394/2020 vizează aplicarea dispozițiilor legii menționate, în contextul unor cerințe și criterii clare, ele fiind subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, prin prevenirea răspândirii la nivel național a virusului SARS-CoV2. De asemenea, toate măsurile au fost dispuse în limitele legale și au avut la bază principiul priorității interesului public, fără a se putea invoca un exces de putere în impunerea restricțiilor, acestea fiind absolut necesare dată fiind situația de fapt. Contrar susținerilor recurentului, la momentul adoptării H.G. nr. 394/2020 au fost avute în vedere datele rezultate din "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 14.05.2020", document realizat la nivelul Centrului Național de Conducere și Coordonare a Intervenției, în cuprinsul căruia se prezintă analiza factorilor de risc prevăzuți la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 și se indică necesitatea unui răspuns amplificat la situația de urgență determinată de răspândirea noului coronavirus. Prin urmare, instanța de fond a constatat, în mod corect, că actul atacat a fost emis în baza unor date obiective, științifice care justifică opțiunea emitentului, exprimată în limitele marjei de apreciere, recunoscută de legiuitor și în considerarea obiectivului stabilit de Legea nr. 55/2020, de instituire a unor măsuri temporare în vederea prevenirii și combaterii efectelor pandemiei de COVID-19. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.