ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2360/2023

Ședința publică din data de 4 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României:

- recunoașterea drepturilor și libertăților fundamentale ale petentei, ale căror existență a fost atinsă, prevăzute de art. 22, art. 25, art. 32, art. 33, art. 39, at. 45 și art. 49 alin. (5) din ConstituțiA României, prin emiterea în mod nelegal a H.G. nr. 293/10.03.2021 și a Anexelor nr. 1, II și III ale acesteia și, pe cale de consecință,

- anularea în tot a actului normativ atacat, H.G. nr. 293/10.03.2021, publicată în M.Of. nr. 245/11.03.2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14.03.2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 și a Anexelor nr. 1, II și III.

Ulterior, prin cereri succesive, reclamanta a modificat obiectul acțiunii inițiale, contestând hotărârile de guvern prin care s-a dispus prelungirea stării de alertă, pentru motivele expuse în cadrul cererii inițiale.

Prin sentința civilă nr. 1448 din data de 19 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum aceasta a fost precizată și modificată, respectiv anularea H.G. nr. 636/09.06.2021

În motivarea recursului, după prezentarea succesiunii hotărârilor de guvern privind prelungirea stării de alertă, precum și a cererilor modificatoare formulate în fața primei instanțe, recurenta a invocat nerespectarea caracterului temporar al măsurii privind starea de alertă, prin depășirea termenului maxim de 60 de zile.

Astfel, s-a criticat reținerea instanței conform căreia "interpretarea pe care reclamanta o dă dispozițiilor art. 4 alin. (1) din lege în sensul că starea de alerta ar putea fi dispusă pe maxim 60 de zile este eronată", invocându-se în susținerea acestui argument decizia CCR nr. 392/2021 și reținându-se, fără temei, că "...o atare interpretare face abstracție de chiar scopul Legii nr. 55/2020, anume asigurarea unei protecției adecvate împotriva îmbolnăvirii cu coronavirusul SARS-COV2 ... menținerea/prelungirea este posibilă atât timp cât se păstrează condițiile obiective care justifică instituirea unor masuri restrictive de drepturi și libertăți fundamentale."

În ceea ce privește termenul maxim pentru care poate fi instituită (declarată și prelungită) starea de alertă, recurenta a precizat că acesta este de cel mult 60 de zile, așa cum în mod evident rezultă din simpla lecturare si interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2021, coroborat cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din aceeași lege Sub acest aspect, au fost indicate și expuse în mod exhaustiv doctrina și propriul raționamentul logico-juridic, recurenta subliniind faptul că prin validarea/acceptarea interpretării eronate a normelor legale, în sensul că se poate prelungi starea de alertă din 30 în 30 de zile, se înfrâng principiul încrederii legitime, principiul securității juridice, ca fundament al statului de drept, în ceea ce privește legalitatea, claritatea si predictibilitatea actelor normative, precum și principiul interpretării legii in litera si spiritul acesteia.

Totodată, prezentând evoluția numărul de cazuri noi de la momentul instituirii stării de alertă, prin H.G. nr. 394/18.05.2020, până la ultima hotărâre de guvern adoptată în vedere prelungirii acesteia, recurenta a subliniat faptul că motivele care au condus la decizia de a nu mai prelungi starea de alertă nu au fost făcute cunoscute, datele prezentate relevând o dinamică epidemiologică oscilantă, de la scăderi abrupte la creșteri bruște, măsurile instituite nereieșind să fi avut vreo influență sau beneficiu, raportat la restricțiile impuse.

În opinia recurentei, ipoteza normativă prevăzută de art. 4 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 îndeplinește exigențele de claritate și predictibilitate numai în interpretarea conform căreia durata maximă pentru care poate fi instituiră starea de alertă este de 60 de zile, în funcție exclusiv de aceasta determinându-se caracterul esențialmente temporar.

A mai arătat recurenta, referitor la decizia CCR nr. 392/2021, că prin sesizarea formulată nu s-a solicitat pronunțarea asupra perioadei maxime pentru care starea de alerta poate fi instituită, Curtea Constituțională analizând exclusiv din perspectiva constituțională abilitatea Guvernului de a dispune prelungirea stării de alertă. Așadar, Curtea Constitutională nu este competentă nici să interpreteze legea, nici să se pronunțe asupra legalității sau oportunitatii hotărârilor de guvern emise în baza și în executarea Legii nr. 55/2020, acesta fiind atributul exclusiv al instanței de contencios administrativ.

În final, s-a apreciat că neîndeplinirea scopului pentru care s-a dispus instituirea stării de alertă (pentru termenul minim sau, cu prelungirea acestuia, chiar și repetată, până la maximul permis de lege, de 60 de zile) are drept consecință nelegalitatea continuării utilizării acesteia, iar împlinirea termenului maxim pentru care acest instrument poate fi utilizat, are drept consecință caducitatea absolută a acestuia, hotărârile de guvern emise cu scopul menținerii stării de alertă peste termenul maxim permis de lege fiind nelegale

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În contextul factual expus la punctul 1 al prezentei decizii, Înalta Curte reține că este învestită cu verificarea legalității sentinței primei instanțe prin care a fost respinsă, în considerarea statuărilor din decizia CCR nr. 392/2021, acțiunea în anulare formulată de reclamantă în privința H.G. nr. 636/2021.

Deși în fața primei instanțe au fost invocate mai multe aspecte de pretinsă nelegalitate a actului normativ contestat, prin motivele de recurs formulate recurenta-reclamantă a reiterat exclusiv argumentele referitoare la nerespectarea caracterului temporar al stării de alertă, prin depășirea termenului de 60 de zile, astfel încât analiza instanței de recurs va fi limitată la aceste aspecte.

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că judecătorul fondului a interpretat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, conform cărora:

"Art. 4 - (1) Starea de alertă se instituie de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne, și nu poate depăși 30 de zile. Starea de alertă poate fi prelungită, pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne.

Art. 3 . . . . . . . . . .(2) Starea de alertă poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menținerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară, care nu poate fi mai mare de 30 de zile."

În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că interpretarea dată de recurentă dispozițiilor legale anterior enunțate este eronată, câtă vreme ele statuează că starea de alertă se prelungește cu 30 de zile, deci pe o perioadă limitată, fiind astfel evident caracterul temporar al măsurilor dispuse. Normele invocate stabilesc, așadar, termenul maxim pentru care se poate dispune instituirea stării de alertă, respectiv prelungirea acesteia, nefiind reglementat un număr limită al prelungirilor care se pot dispune.

În mod evident, o interpretare contrară ignoră chiar scopul adoptării Legii nr. 55/2020, respectiv asigurarea unei protecții adecvate împotriva îmbolnăvirii, prin prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa drepturilor convenționale, unionale și constituționale la viață, integritate fizică și sănătate ale persoanelor. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, această protecție nu poate fi limitată pentru o perioadă prestabilită, indiferent de contextul pandemic, dispozițiile Legii nr. 55/2020 reglementând expres posibilitatea menținerii/prelungirii stării de alertă atâta timp cât se păstrează condițiile obiective care justifică instituirea unor măsuri restrictive.

În același timp, prima instanță a reținut, în mod corect, că prin argumentele prezentate reclamanta critică însăși soluția legislativă din cuprinsul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, o astfel de analiză nefiind posibilă în cadrul litigiului de contencios administrativ, cu atât mai mult cu cât în privința acestei chestiuni a fost pronunțată decizia CCR nr. 392/2021, în cuprinsul căreia se statuează că "Dispozițiile art. 3 alin. (2) și ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 nu permit, așa cum susține autoarea excepției, o permanentizare a stării de alertă, ci doar prevăd menținerea acesteia atât timp cât se păstrează condițiile obiective care justifică instituirea unor măsuri restrictive de drepturi și libertăți fundamentale, cu respectarea condițiilor constituționale ale art. 53. Prin urmare, Curtea apreciază că dispozițiile art. 3 alin. (2) și ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 nu contravin, prin conținutul lor, acestor prevederi constituționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .În cadrul controlului judecătoresc, instanțele pot analiza dacă există condițiile obiective care justifică instituirea stării de alertă sau prelungirea acesteia, dacă măsurile sunt dispuse pentru termenul limitat prevăzut de lege, precum și dacă respectă exigențele constituționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți.(...)".

Înalta Curte reține caracterul nefondat al susținerilor recurentei referitoare la limitele în care se pot pronunța instanțele de judecată sau Curtea Constituțională a României. Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cauza dedusă judecății, iar Curtea Constituțională a României exercită controlul constituționalității legilor, a regulamentelor parlamentare și a ordonanțelor emise de Guvern în baza delegării legislative. Deciziile pronunțate de instanța constituțională sunt obligatorii, iar instanțele judecătorești nu pot înlătura efectele acestora, având obligația de a le aplica în mod corespunzător în cauzele cu care sunt învestite.

Prin urmare, în considerarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale a României, prima instanță a examinat legalitatea H.G. nr. 636/2021 și a constatat, în mod just, că în preambulul acesteia se fac trimiteri la evaluarea realizată pe baza factorilor de risc prevăzuți la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020, evaluare care a relevat intensitatea situației de urgență, viteza de evoluție înregistrată/prognozată a situației medicale la nivel național, astfel de circumstanțe obiective impunând măsurile adoptate.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1448 din 19 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 4 mai 2023.