ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2349/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 februarie 2016, pe rolul Tribunalului Olt, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, a solicitat anularea Deciziei nr. 1210/22.12.2015, emisă de ANAF-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova. Prin sentința civilă nr. 260 din 13 aprilie 2016, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 28 aprilie 2016, sub nr. x/2016, iar judecata cauzei a fost suspendată la cererea reclamantei, prin încheierea din 30 ianuarie 2017, până la finalizarea dosarului nr. x/2015, înregistrat pe rolul Curții de Apel București. Prin încheierea din 5 iulie 2021, Curtea de Apel Craiova a dispus reluarea judecății cauzei.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 245 din 13 septembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În motivarea recursului s-a arătat că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 277 Codul de procedură fiscală, întrucât, atâta timp cât organul fiscal a constatat elemente de fapt și a emis un act administrativ fiscal, nu se poate susține că s-ar afla în imposibilitatea de a se pronunța asupra contestației administrative. De asemenea, sentința recurată este și rezultatul interpretării eronate a dispozițiilor art. 6 Codul de procedură fiscală, în sensul că organul fiscal și-a exercitat dreptul de apreciere prin emiterea actului administrativ, astfel că, în exercitarea aceluiași drept, organul de soluționare a contestației trebuie să soluționeze contestația, în caz contrar fiind încălcat echilibrul între interesul public și cel privat.

Apărările formulate de intimată Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt a depus întâmpinare, solicitând în esență, respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Pentru a răspunde criticilor recurentei-reclamante, Înalta Curte apreciază necesar a înfățișa, rezumativ, o serie de aspecte referitoare la situația de fapt generatoare a litigiului de față. În urma inspecției fiscale desfășurate în perioada 23.03.2015 - 09.04.2015, pârâta A.J.F.P. Olt a emis Decizia de impunere nr. xnr. 199/09.04.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/09.04.2015. Reclamanta a formulat contestație administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. x/09.04.2015 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/09.04.2015, contestația fiind soluționată prin Decizia nr. 180/16.06.2015, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, care a dispus suspendarea soluționării contestației până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală. Împotriva Deciziei nr. 180/16.06.2015, societatea a formulat acțiune în anulare, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, soluționat în fond prin sentința civilă nr. 3810/29.11.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia nr. 3171/26.05.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii acțiunii. În baza deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, la data de 08.06.2015 a fost emisă Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/08.06.2015, prin care s-a dispus diminuarea pierderii fiscale aferente anilor 2011 în suma de 2.044.234 RON și 2012 în suma de 549.816 RON . Recurenta-reclamantă a formulat contestație împotriva dispoziției de măsuri, iar A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a emis Decizia nr. 1210/22.12.2015 de soluționare a contestației, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de reclamantă împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/08.06.2015. Reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal cu prezenta acțiune în anularea Deciziei nr. 1210/22.12.2015. În fond, prima instanță a apreciat că cererea este neîntemeiată, concluzie pe care recurenta-reclamantă a contestat-o în recurs, susținând că în speță se decelează o greșită aplicare a prevederilor art. 6 și art. 277 Codul de procedură fiscală, neexistând niciun impediment pentru ca organul fiscal să procedeze la soluționarea contestației administrative, câtă vreme a dispus de elementele necesare emiterii actului administrativ fiscal și și-a exercitat dreptul de apreciere prin emiterea actului. Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, soluția primei instanțe exprimând o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei. Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dispozițiile art. 6 și art. 277 Codul de procedură fiscală, din cuprinsul motivelor recursului rezultând că aceasta se referă la normele Codului de procedură fiscală adoptat prin Legea nr. 207/2015. Totuși, prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură fiscală adoptat prin O.G. nr. 92/2003, în temeiul cărora a fost emisă Decizia nr. 1210/22.12.2015 (contestată în cauză), precum și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/08.06.2015. Drept urmare, vor fi avute în vedere prevederile art. 6 și art. 214 din O.G. nr. 92/2003, care reglementează exercitarea dreptului de apreciere și suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, cu un conținut similar art. 6 și art. 277 din Legea nr. 207/2015. Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/08.06.2015 a fost emisă în temeiul art. 105 alin. (9) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, măsura de diminuare a pierderii fiscale, astfel cum a fost dispusă de organul fiscal, întemeindu-se pe concluziile raportului de inspecție fiscală, care au stat și la baza stabilirii unor creanțe suplimentare, conform Deciziei de impunere nr. xnr. 199/09.04.2018. Învestit fiind cu soluționarea contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere, organul fiscal a apreciat că în speță există indiciile săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă, astfel încât a dispus sesizarea organelor penale competente (prin plângerea penală adresată sub nr. x/14.04.2015 Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt) și, constatând îndeplinite cerințele art. 214 alin. (1) Codul de procedură fiscală, a suspendat soluționarea acestei contestații. Ulterior, organul fiscal a adoptat aceeași măsură a suspendării și în privința soluționării contestației administrative vizând Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/08.06.2015, apreciind că suspendarea este, de asemenea, necesară până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală (raportat tot la plângerea penală amintită). După cum s-a arătat anterior, recurenta-reclamantă a promovat acțiune împotriva deciziei de suspendare a soluționării contestației îndreptate împotriva deciziei de impunere, cererea în anulare fiind definitiv respinsă în dosarul nr. x/2015. Pe cale de consecință, la data pronunțării sentinței atacate în speță, precum și la data soluționării recursului de față, soluția de suspendare a soluționării contestației până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, dispusă în condițiile art. 214 Codul de procedură fiscală, a fost confirmată de analiza instanței de judecată. Această împrejurare produce efecte și asupra situației Deciziei nr. 1210/22.12.2015, prin care s-a suspendat soluționarea contestației administrative formulate împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/08.06.2015. Dispoziția de măsuri este emisă în temeiul deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, iar soarta juridică a acestor acte administrative fiscale nu a fost definitiv tranșată din perspectiva legalității emiterii lor, câtă vreme contestația administrativă a fost suspendată, iar suspendarea a fost menținută de instanța de judecată. Prin urmare, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că soluționarea cererii de față depinde în mare măsură de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2015, iar respingerea definitivă a acțiunii pronunțate în acest din urmă dosar este de natură a influența, în mod corespunzător, soluția din prezenta cauză. Câtă vreme instanța de judecată a stabilit cu caracter definitiv legalitatea măsurii de suspendare a contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere, același caracter legal îl manifestă și suspendarea contestației administrative formulate împotriva dispoziției de măsuri, atâta timp cât dispoziția de măsuri este emisă în baza deciziei de impunere, astfel că soluția ce s-ar da în contestația împotriva dispoziției de măsuri depinde de soluția ce s-ar da contestației împotriva deciziei de impunere, iar pe de altă parte, aceeași cauză de suspendare este incidentă cu privire la ambele contestații administrative (sesizarea organelor de urmărire penală). În consecință, Înalta Curte constată că organul fiscal și-a exercitat dreptul de apreciere în limitele legale, constatând în mod corect că soluționarea contestației administrative împotriva dispoziției de măsuri depinde de soluționarea definitivă a plângerii penale, astfel că se impunea suspendarea procedurii administrative. Sunt, astfel, neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante în referire la încălcarea art. 6 și art. 214 Codul de procedură fiscală adoptat prin O.G. nr. 92/2003, interpretarea și aplicarea acestor norme fiind făcute de o manieră corectă de către prima instanță. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. ca nefondat.