ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1852/2023

Ședința publică din data de 31 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub număr de dosar x/2021, reclamanta Euroagent S.R.L. a contestat, în temeiul dispozițiilor art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, rezoluțiile inspectorului-șef din cadrul Inspecției Judiciare și a solicitat admiterea cererii, desființarea Rezoluției din 07.04.2021, din dosarul x, comunicată la data de 09.04.2021, prin poștă electronică; desființarea Rezoluției din data de 19.04.2021, din dosarul x, comunicată la data de 21.04.2021, prin poștă electronică și constatarea de către instanță a faptei de discriminare, conform art. 10 din Ordonanța nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, acordarea de despăgubiri în valoare de 10.000 RON și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.

2.1. Prin încheierea din 10 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția necompetenței materiale a instanței, invocată în cauză;

- a respins cererea de înscriere în fals ca inadmisibilă, cerere formulată în cadrul prezentului dosar de către reclamant;

- a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată de către reclamantă;

- față de dispozițiile art. 255 C. proc. civ., raportat la art. 258 C. proc. civ., a încuviințat, pentru părți, proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei;

- a respins solicitările din cererea formulată de reclamantă, cerere intitulată "Cerere privind pârâta CNCD", având în vedere că, la art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 nu este prevăzută obligația instanțelor judecătorești de a sesiza Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării;

- a acordat cuvântul cu privire la excepțiile invocate prin întâmpinare, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității și cu privire la fondul cauzei.

2.2. Prin sentința civilă nr. 898 din 05 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată;

- a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind atragerea răspunderii patrimoniale a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004;

- a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil;

- a respins în rest acțiunea modificată, formulată de reclamanta Euroagent S.R.L. prin A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Inspecția Judiciară și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă Euroagent S.R.L. a formulat recurs împotriva încheierii din 10 martie 2022 și a sentinței civile nr. 898 din 05 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea sentinței atacate.

În motivarea recursului s-a arătat că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ce fac obiectul prevederilor pct. 5 alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a învederat faptul că judecătorul fondului nu s-a conformat obligației prevăzute de art. 304 alin. (2) C. proc. civ. și a respins cererea de înscriere în fals ca inadmisibilă, în mod neîntemeiat și vătămător, vătămare care nu a mai fost acoperită pe toată durata procesului, fiind incidente prevederile art. 175 C. proc. civ.

Totodată, aceasta susține că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal, având în vedere că notele depuse la dosarul cauzei de către pârâta Inspecția Judiciară sunt semnate și ștampilate în mod diferit față de ordinul emis de inspectorul șef, arătând că sunt incidente dispozițiile art. 176 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a invocat în mod greșit dispozițiile art. 19 alin. (2) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare (în continuare Ordonanța nr. 137/2000), în ceea ce privește respingerea cererii privind pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. În opinia acesteia, instanța de fond era obligată să primească cererea incidentală și să o comunice pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în temeiul art. 14 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", recurenta-reclamantă Euroagent S.R.L. arată că judecătorul fondului a constatat în mod eronat că pretențiile formulate nu sunt prevăzute de calea judiciară de realizare stabilită de art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (în continuare Legea nr. 317/2004), deși legea nu dispune și nici nu interzice, judecătorul încălcând dispozițiile principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos.

În considerarea aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă învederează că instanța de fond a greșit când a admis că, cu privire la faptele judecătorilor nu sunt incidente prevederile art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată (în continuare Legea nr. 303/2004), redând conținutul alin. (1), (2) și (3). Recurenta-reclamantă consideră că a făcut dovada prejudiciului pentru discriminare, pe care l-a evaluat la cuantumul precizat, a faptei prejudiciabile făptuite cu vinovăția prevăzută de art. 16 C. civ. și a legăturii de cauzalitate dintre acestea.

Totodată, arată că în mod eronat a fost admisă excepția inadmisibilității capătului de cerere privind atragerea răspunderii patrimoniale a Statului Român -prin Ministerul Finanțelor în condițiile prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004, republicată, pe considerentul că nu vizează cadrul procesual stabilit de art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, deși prevederile precizate nu restrâng răspunderea Statului Român în condițiile judecării pricinilor întemeiate pe prevederile răspunderii instituite de art. 2 alin. (1)1 din Ordonanța nr. 137/2000 republicată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", recurenta-reclamantă susține că judecătorul fondului a admis în mod greșit că în cadrul procesual stabilit de art. 45

1

alin. (3) din Legea 317/2004 nu pot fi deduse judecății pretenții care pot fi solicitate în cadrul unor acțiuni judiciare distincte, deși sunt incidente prevederile alin. (5), (6) și (7) ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și al procurorilor (în continuare Legea nr. 303/2004), care stabilesc că cererea (capătul de cerere privind pârâtul Ministerul Finanțelor) pentru repararea prejudiciului se poate introduce numai împotriva Statului Român - prin Ministerul Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice).

În continuare, recurenta-reclamantă indică motivele de fond pentru admiterea recursului, arătând sesizările pe care le-a formulat către Inspecția Judiciară cu privire la modul netemeinic și nelegal prin care judecătorii din cadrul Judecătoriei Sectorului 6 București (doamna judecător B. și domnul judecător C.) au soluționat în mod eronat, din culpă sau cu intenție, cererile succesive de somație europeană de plată. Arată că sesizările au fost respinse prin rezoluțiile inspectorilor, iar acestea sunt nelegale și netemeinice.

4.1. Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului promovat de Euroagent S.R.L. și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

În motivare, arată că instanța de fond în mod corect a reținut că cererea privind atragerea răspunderii patrimoniale, respectiv obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor în condițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, este inadmisibilă.

Pretențiile formulate de recurenta-reclamantă care vizează atragerea răspunderii patrimoniale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004 exced cadrului procesual stabilit de legiuitor la art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

În continuare, se arată că un alt aspect constatat de instanța de judecată este și cel potrivit căruia lectura ambelor rezoluții emise de Inspecția Judiciară relevă legala soluționare a sesizărilor formulate; anume că actele atacate cuprind prezentarea în detaliu a situației de fapt, precum și argumentarea soluțiilor dispuse, inclusiv raportat la dispozițiile legale incidente.

În mod corect, examinând înscrisurile depuse la dosar prin prisma normelor legale incidente, instanța de fond a constatat că nu se confirmă existența vreunui indiciu de întrunire cumulativă a tuturor cerințelor specifice abaterilor disciplinare reglementate la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, intimatul-pârât arată că recursul promovat nu cuprinde argumente care să înfrângă legalitatea, respectiv temeinicia, raționamentului redat în considerentele hotărârii atacate, recurenta-reclamantă preferând să reitereze generic apărările susținute în fața instanței de fond.

Altfel spus, motivele de recurs formulate nu reprezintă veritabile motive de nelegalitate, în sensul celor reglementate de art. 488 C. proc. civ., pentru a determina casarea hotărârii atacate.

4.2. Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Se arată în întâmpinare că hotărârea de fond ar putea fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. doar în situația unei încălcări a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Contrar susținerilor recurentei, intimata-pârâtă arată că instanța de fond a procedat la soluționarea cauzei cu respectarea tuturor regulilor de procedură, prin respingerea cererii de înscriere în fals, a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant și a cererii privind Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nefiind încălcată nicio normă care să determine nulitatea hotărârii.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-pârâtă precizează că se poate dispune casarea unei hotărâri doar în cazul în care magistratul fondului nu a făcut cunoscute părților temeiurile și fundamentele soluției adoptate, astfel încât instanța de control judiciar să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei soluției.

Învederează că acest motiv nu se confirmă, hotărârea putând fi considerată nemotivată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cât și atunci când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii, care nu au legătură cu speța.

În considerarea motivului de nelegalitate consacrat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă consideră că instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material incidente, respingând în mod judicios cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Curtea a constatat că rezoluțiile contestate de reclamantă sunt legale și temeinice, neexistând motive de anulare a acestora.

Nu în ultimul rând, nefiind identificate elemente care să ateste îndeplinirea condițiilor pentru constatarea existenței unei fapte de discriminare, în mod judicios s-a subliniat că nu se poate dispune acordarea de despăgubiri și nici restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, cum a solicitat recurenta-reclamantă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la hotărârile recurate și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

La data de 15.01.2021 a fost înregistrată la Direcția de inspecție pentru judecători lucrarea nr. x, având ca obiect sesizarea formulată de petenta Euroagent S.R.L. cu privire la activitatea desfășurată de domnul judecător C. din cadrul Judecătoriei Sectorului 6 București, care a soluționat dosarul nr. x/2020.

Prin Rezoluția nr. 357/12.02.2021 s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, reținându-se că din verificările efectuate nu au rezultat indicii privind fapte de natură să atragă răspunderea disciplinară.

Prin Rezoluția Inspectorului-șef din data de 07.04.2021 (contestată în prezenta cauză) a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluției nr. 357/12.02.2021, cu menținerea rezoluției atacate.

La data de 14.12.2020 a fost înregistrată la Direcția de inspecție pentru judecători lucrarea nr. 20-4484, având ca obiect sesizarea formulată de petenta Euroagent S.R.L. cu privire la activitatea desfășurată de doamna judecător B. din cadrul Judecătoriei Sectorului 6 București, care a soluționat dosarul nr. x/2020.

Prin Rezoluția nr. 218/A/29.01.2021 s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, reținându-se că din verificările efectuate nu au rezultat indicii privind fapte de natură să atragă răspunderea disciplinară.

Prin Rezoluția Inspectorului-șef din data de 19.04.2021 (contestată în prezenta cauză) a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluției nr. 218/A/29.01.2021, cu menținerea rezoluției atacate.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat desființarea rezoluțiilor emise de Inspectorul șef al Inspecției Judiciare, menționate anterior.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând, în esență, că pentru a fi emise Rezoluțiile de clasare nr. 357/12.02.2021 și nr. 218/A/29.01.2021 au fost efectuate verificări conform prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată.

De asemenea, instanța de contencios administrativ a reținut că rezoluțiile contestate de recurenta-reclamantă cuprindeau, prin considerentele expuse, o analiză aprofundată și temeinică a motivelor și argumentelor invocate de recurenta-reclamantă, precum și răspunsuri față de susținerile din sesizarea formulată, cercetarea fiind complet efectuată, sens în care a reținut că nu se impun noi verificări ori că ar trebui continuate verificările efectuate.

Referitor la criticile recurentei-reclamantei privind modul de soluționare a cauzelor, prima instanță a subliniat, în mod corect, că nici Inspecția Judiciară și nici secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București nu pot proceda la verificarea corectitudinii soluțiilor, a motivării lor și a raționamentului logico-juridic în baza cărora au fost soluționate dosarele de către judecătorii împotriva cărora au fost formulate sesizările privind pretinse abateri disciplinare, iar, în funcție de rezultatul verificării, să schimbe hotărârile judecătorești pronunțate de judecătorii respectivi.

În continuare, instanța de contencios administrativ a constatat că rezoluțiile contestate de recurenta-reclamantă sunt legale și temeinice, nu există motive de anulare a acestora, astfel că susținerile acesteia din urmă privind discriminarea s-au dovedit a fi neîntemeiate.

Astfel, neexistând o faptă de discriminare, Curtea a stabilit că nu se poate dispune acordarea de despăgubiri și nici restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, cum a solicitat recurenta-reclamantă.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă Euroagent S.R.L. își exprimă nemulțumirea cu privire la soluțiile pronunțate prin încheierea din 10 martie 2022 și prin sentința civilă nr. 898 din 05 mai 2022, de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Criticile de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea de către prima instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii.

Motivul de recurs invocat include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători, nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată, încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată, efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ., încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului, încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților, lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia, respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Criticile recurentei-reclamante circumscrise acestui motiv de casare vizează faptul că în ceea ce privește cererea de înscriere în fals judecătorul fondului trebuia să aplice prevederile art. 304-308 C. proc. civ. acesta nu trebuia să respingă ca neîntemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal; de asemenea, în mod greșit acesta a respins cererea privind pârâta CNCD invocând dispozițiile art. 19 alin. (2) din Ordonanța nr. 137/2000, toate acestea cauzând o vătămare care s-a menținut până la pronunțare, fiind incidente prevederile art. 175 C. proc. civ.

Susținerile recurentei-reclamante nu se referă, în fapt, la încălcarea de către prima instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, ci privesc modalitatea în care instanța s-a pronunțat asupra cererilor formulate, astfel că nu se circumscriu acestui motiv de casare, urmând a fi avute în vedere în examinarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", se poate dispune casarea unei hotărâri în cazul în care instanța de fond nu a făcut cunoscute părților temeiurile și fundamentele soluției adoptate, astfel încât instanța de control judiciar să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei soluției.

Hotărârea poate fi considerată nemotivată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cât și atunci când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii, care nu au legătură cu speța.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Susținerile recurentei-reclamante în legătură cu acest motiv de casare nu se referă la nemotivarea hotărârii sau la motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii care nu au legătură cu speța, ci la aplicarea greșită sau neaplicarea unor dispoziții ale legii.

Niciunul dintre aceste posibile motive de casare nu se verifică în speță, instanța de fond motivând coerent și amplu soluția dispusă, cu luarea în considerare a tuturor criticilor din cererea introductivă a recurentei-reclamante.

Aspectele învederate de recurenta-reclamantă urmează a fi avute în vedere în examinarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte apreciază că nici argumentele recurentei vizând în fapt pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost expuse, nu sunt întemeiate.

În considerarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material incidente, respingând în mod judicios, prin încheierea de ședință din data de 10.03.2022, atât cererea de înscriere în fals, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, solicitările din cererea intitulată "Cerere privind pârâta CNCD" privind sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, cât și cererea de chemare în judecată prin sentința nr. 898 din 05.05.2022, ca neîntemeiate.

Astfel, prin încheierea de ședință din data de 10.03.2022 cererea de înscriere în fals a fost respinsă ca inadmisibilă, instanța de fond reținând în mod corect că dispozițiile art. 304 C. proc. civ. se referă la administrarea probei cu înscrisuri, respectiv la înscrisurile folosite de părți ca mijloace de probă în proces, iar nu la alte acte, cum este în cazul de față.

În ceea ce privește respingerea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, în mod corect instanța de fond a apreciat că înscrisurile depuse la dosar fac dovada calității de reprezentant legal pentru semnatarul notelor respective, iar, în ceea ce privește respingerea solicitării de comunicare a unei cereri către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în mod corect a reținut că prevederile art. 19 alin. (2) din Ordonanța nr. 137/2000 nu prevăd obligația instanțelor judecătorești de a sesiza Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Cu privire la criticile formulate de recurenta-reclamantă în legătură cu soluția pronunțată de instanța de fond prin sentința recurată, subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în mod corect Curtea de Apel a reținut că acțiunea reclamantei privind desființarea rezoluțiilor emise de Inspecția Judiciară este neîntemeiată, în cauză fiind dovedit că rezoluțiile contestate sunt legale și temeinice, fiind emise în limita atribuțiilor și a competențelor conferite expres de lege Inspecției Judiciare.

În ceea ce privește cererea privind atragerea răspunderii patrimoniale, respectiv obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor în condițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, Înalta Curte apreciază că în mod corect aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă de către instanța de fond.

Potrivit art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, rezoluția inspectorului-șef prin care a fost respinsă plângerea și rezoluția de clasare pot fi contestate de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fiind prevăzute și soluțiile pe care le pot pronunța instanțele de contencios administrativ.

În cadrul procesual al contestației prevăzute de art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, nu pot fi deduse judecății pretenții care pot fi solicitate în cadrul unor acțiuni judiciare distincte, care pot fi formulate doar în cazurile, condițiile și cu respectarea procedurilor prevăzute expres de lege.

Potrivit art. 52 alin. (2) din Constituție, orice persoană care a fost vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

Alineatul 3 al aceluiași text de lege reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, răspundere ce este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

În ceea ce privește atragerea răspunderii statului pentru erori judiciare înregistrate în alte cauze decât cele penale, art. 96 din Legea nr. 303/2004 reglementează o condiție prealabilă ce trebuie îndeplinită pentru admisibilitatea unei acțiuni civile în pretenții, anume pronunțarea unei hotărâri definitive prin care să se stabilească răspunderea penală ori disciplinară a judecătorului sau a procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul procesului, și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Așadar, pentru a fi stabilită răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare survenite în alte cauze decât cele penale este necesar ca judecătorul să fi săvârșit o faptă în cursul procesului, aceasta să fie de natură să determine o eroare judiciară, iar fapta să fie sancționată printr-o hotărâre definitivă de stabilire a răspunderii disciplinare a judecătorului. Totodată, este necesar ca eroarea judiciară să fie clar stabilită, iar hotărârea pronunțată în baza acesteia trebuie să fie desființată.

De altfel, motivul de recurs ce vizează atragerea răspunderii patrimoniale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor nu cuprinde argumente care să înfrângă legalitatea, respectiv temeinicia raționamentului redat în considerentele hotărârii atacate, recurenta-reclamantă preferând să reitereze generic apărările susținute în fața instanței de fond.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea de Apel a constatat în mod corect că pentru a fi emise Rezoluțiile de clasare nr. 357/12.02.2021 și nr. 218/A/29.01.2021 au fost efectuate verificări, conform prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată. De asemenea, s-a reținut că rezoluțiile contestate de reclamantă cuprind, prin considerentele expuse, o analiză aprofundată și temeinică a motivelor și argumentelor invocate de reclamantă, precum și răspunsuri față de susținerile din sesizarea formulată, verificările fiind complet efectuate, sens în care nu s-a subliniat că nu se impun noi verificări, ori că ar trebui continuate verificările efectuate.

Referitor la criticile formulate de reclamantă cu privire la Rezoluția Inspectorului-șef nr. x și Rezoluția nr. 357/12.02.2021, prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate cu privire la activitatea desfășurată de domnul judecător C., în mod temeinic a observat Curtea de Apel că în conținutul sesizării nu au fost invocate aspectele care se regăsesc nominalizate în mod expres în plângerea formulată de reclamantă împotriva rezoluției emise în dosarul nr. x și în cererea de chemare în judecată, motiv pentru care aceste aspecte nu aveau cum să fie analizate direct de către inspectorul-șef la momentul soluționării plângerii.

După cum este prevăzut la art. 45 alin. (3) teza I din Legea nr. 317/2004, republicată, aspectele semnalate potrivit art. 45 alin. (1) din același act normativ, sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare.

Raportat la conținutul clar și expres al dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă că aspectele invocate direct în plângerea formulată de reclamantă împotriva Rezoluției nr. 357/12.02.2021 nu aveau cum să constituie obiect al verificărilor prealabile efectuate de inspectorul judiciar care a întocmit rezoluția de clasare, din moment ce nu au fost invocate în sesizarea formulată de petentă.

În mod just s-a precizat că aceste aspecte nu puteau fi invocate direct în plângerea formulată de reclamantă împotriva Rezoluției de clasare nr. 357/12.02.2021, din moment ce la art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, se prevede în mod expres că plângerea are ca obiect rezoluția de clasare.

De asemenea, contestația prevăzută de art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, poate avea ca obiect doar rezoluțiile emise de Inspecția Judiciară, nefiind posibilă invocarea în contestație a unor aspecte care nu se regăsesc și în conținutul sesizării formulate în baza art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată.

Concluzia inexistenței unor indicii privind săvârșirea de abateri disciplinare de către judecătorii în cauză a avut la bază analiza obiectivă și documentată realizată de Inspecția Judiciară în cadrul verificărilor prealabile efectuate. În plus, s-a arătat că amploarea verificărilor și metodele de verificare nu pot fi impuse de petenți, fiind atributul exclusiv al inspectorului judiciar de a decide, în condițiile legii, cu privire la probatoriul necesar a fi administrat pentru soluționarea sesizărilor formulate în legătură cu pretinse abateri disciplinare.

Raportat la conținutul constitutiv al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Curtea a constatat în mod corect că Inspecția Judiciară a analizat dacă există indicii referitoare la exercitarea funcției cu rea-credință, cu intenția de a încălca legea, în deplină cunoștință de cauză, în scopul vătămării drepturilor reclamantei, sau al exercitării funcției cu gravă neglijență, prin încălcarea flagrantă a normelor de drept material sau procedural, fără nicio justificare.

Constatând că judecătorul care a soluționat dosarul nr. x/2020 a argumentat în detaliu, respectiv în fapt și în drept, soluțiile și măsurile criticate de reclamantă, ținând seama de aspectele rezultate din verificările prealabile efectuate și de conținutul abaterii disciplinare, precum și de caracterizarea dată de legiuitor vinovăției în cele două forme sub care se poate săvârși abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, inspectorul judiciar a concluzionat că nu poate fi dispusă declanșarea cercetării disciplinare, deoarece nu s-a probat existența vreunei încălcări a drepturilor procesuale ale reclamantei și nici nu s-a identificat vreo greșeală a judecătorului, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă și neîndoielnică.

De asemenea, nici cu privire la activitatea desfășurată de judecătorul care a soluționat dosarul nr. x/2020 nu au existat motive de anulare a rezoluțiilor contestate de reclamantă, în condițiile în care examinarea aspectelor cuprinse în sesizarea formulată s-a realizat de Inspecția Judiciară cu respectarea dispozițiilor legale incidente și în raport de elementele invocate de reclamantă, analiza efectuată de Inspecția Judiciară fiind completă.

Referitor la criticile recurentei-reclamantei privind modul de soluționare a cauzelor, în mod legal și temeinic s-a precizat că nici Inspecția Judiciară și nici secția de contencios administrativei fiscal a Curții de Apel București nu pot proceda la verificarea corectitudinii soluțiilor, a motivării lor și a raționamentului logico-juridic în baza cărora au fost soluționate dosarele de către judecătorii împotriva cărora au fost formulate sesizările, iar, în funcție de rezultatul verificării, să schimbe hotărârile judecătorești pronunțate de judecătorii respectivi.

Înalta Curte constată că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

"t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004:"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excede competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Procedura administrativă și judiciară care privește sesizările formulate în legătură cu abaterile disciplinare nu poate fi utilizată de părțile din proces ca o cale extraordinară de atac care să fie soluționată de un organ administrativ, respectiv de către Inspecția Judiciară sau de către secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună-știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi, este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului.

Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

În consecință, în mod corect Curtea de Apel a constatat că rezoluțiile contestate de reclamantă sunt legale și temeinice, neexistând motive de anulare a acestora, precum și faptul că, în acest context, se dovedesc a fi neîntemeiate și susținerile reclamantei privind discriminarea, din moment ce rezoluțiile emise de Inspecția Judiciară sunt legale și temeinice.

În acord cu soluția pronunțată de instanța de fond, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Din moment ce rezoluțiile emise de Inspecția Judiciară sunt legale și temeinice, susținerile recurentei-reclamantei în ceea ce privește discriminarea sunt neîntemeiate.

Nu în ultimul rând, nefiind identificate elemente care să ateste îndeplinirea condițiilor pentru constatarea existenței unei fapte de discriminare, în mod judicios s-a subliniat că nu se poate dispune acordarea de despăgubiri și nici restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, cum a solicitat recurenta-reclamantă.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate de recurenta-reclamantă sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere soluția ce va fi pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același Cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurentă, întrucât aceasta este partea aflată în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale în materie, respectiv cea care a căzut în pretenții.

Prin urmare, în considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă Euroagent S.R.L., ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Euroagent S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Euroagent S.R.L. împotriva încheierii din 10 martie 2022 și a sentinței civile nr. 898 din 05 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2023.