ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3033/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 05.06.2019 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., judecător la Curtea de Apel Brașov și Inspecția Judiciara a solicitat plata unor despăgubiri în valoare de 15.000 euro pentru fiecare pârât, exceptând CNCD, cu cheltuieli de judecată. De asemenea, a solicitat citarea Consiliului National pentru Combaterea Discriminării, în calitate de intervenient. În drept, a invocat art. 27 din Ordonanța 137/2000 privind sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 6 alin. (1) Convenția Europeana a Drepturilor Omului. În ședința din data de 04.03.2020, reclamanta A. a depus cerere modificatoare, precizatoare și completatoare, formulată și împotriva Consiliului Superior al Magistraturii, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va formula să dispună obligarea la plata echivalentului în RON a sumei de 15.000 de euro a pârâtei B. pentru discriminarea sa la judecarea proceselor 4426/62/2016 și 2506/62/2016 ale Tribunalului Brașov și obligarea la plata echivalentului în RON a sumei de 15.000 de euro a pârâtei Inspecția Judiciară în solidar cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii pentru discriminarea sa la soluționarea sesizării din 24.05.2017 cu referire la numita B.. I.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 651 din 20 iulie 2020, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B., Inspecția Judiciară și Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca inadmisibilă. I.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, casarea sentinței atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, iar pe fond, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâților la plata echivalentului sumei de 15.000 de euro fiecare parte, pentru următoarele motive: I.3.1. Instanța s-a pronunțat asupra unor capete care nu există în cererea de chemare în judecată și a schimbat obiectul dosarului, considerându-l în mod eronat o contestație a unei soluții de clasare emise de Inspecția Judiciară. În mod eronat, instanța de fond a tratat dosarul de față nu ca pe o cerere de discriminare în baza O.G. nr. 137/2000, ci ca pe o contestație împotriva rezoluției emise de către Inspecția Judiciară în baza Legii 317/2004, în condițiile în care în cererea de chemare în judecată nu există niciun fel de capăt privind contestarea soluției de clasare emise de Inspecția Judiciară. Soluția de clasare este invocată doar ca probă pentru demonstrarea discriminării și nicidecum nu se urmărește anularea sau contestarea acestui act. Prin urmare, nu sunt incidente în acest caz prevederile Legii 317/2004, dosarul de față având ca obiect discriminarea și nu contestarea vreunui act administrativ emis de Inspecția Judiciară. În cererea de chemare judecată există doar un capăt de cerere privind "plata unor despăgubiri în valoare de 15.000 euro pentru fiecare pârât, exceptând CNCD", nefiind menționată anularea vreunei soluții emise de Inspecția Judiciară. Curtea de Apel București a schimbat, în mod nepermis, obiectul dosarului, invocând aspecte care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată, precum și articole de lege care nu au aplicabilitate în cazul de față. Instanța a încălcat principiul disponibilității prin aplicarea Legii 317/2004, care nu are legătură cu obiectul dosarului, care vizează fapte de discriminare în baza O.G. nr. 137/2000. În acest fel, reclamantei i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil stabilit de art. 6 alin. (1) din Convenție. I.3.2. Instanța de fond a susținut, în mod eronat, că hotărârea poate fi atacată cu recurs în 15 zile, deși calea de atac era apelul cu termen de 30 de zile, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil așa cum este stabilit de art. 6 alin. (1) din Convenție I.3.3. Instanța a copiat motivarea hotărârii după întâmpinarea depusă de pârâta Inspecția Judiciară, fapt care arată că instanța a fost în mod vădit părtinitoare, încălcându-i dreptul la un proces echitabil așa cum este stabilit de art. 6 alin. (1) din Convenție I.3.

În mod eronat, instanța a reținut că se aplică Legea specială nr. 317/2004, în ciuda faptului că această lege nu prevede nimic în legătură cu faptele de discriminare. Faptele de discriminare nu sunt abateri disciplinare, nefiind incluse la art. 99 din Legea 303/2004. La rândul ei, O.G. nr. 137/2000 nu prevede că faptele de discriminare ar intra în categoria abaterilor disciplinare. Întrucât art. 45 alin. (1) din Legea 317/2004 prevede că Inspecția Judiciară poate fi sesizată doar pentru "abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori" rezultă că această secție nu poate fi sesizată și nu se poate ocupa de faptele de discriminare. Nu poate fi pus semnul egalității între abaterile disciplinare ale magistraților si faptele de discriminare, aceste aspecte fiind reglementate de legi diferite. Sancționarea faptelor de discriminare în baza O.G. nr. 137/2000 are caracter civil, nu disciplinar. I.4. Apărările formulate în cauză Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la cererea de apel formulată de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 651/2020 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul sus-menționat și a invocat excepția inadmisibilității căii de atac formulate, iar în situația recalificării căii de atac, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. I.4.1. Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de apel, intimatul arată că principiul disponibilității a fost respectat, reclamanta învestind instanța de contencios administrativ și chemând în judecată Inspecția Judiciară, precum și Consiliul Superior al Magistraturii, raportat la sesizarea formulată de aceasta în temeiul prevederilor Legii nr. 317/2004, cu modificările ulterioare, cu privire la pretinsa conduită discriminatorie a judecătorului pârât cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu (judecarea unor revizuiri). Pretinsa discriminare în raport de soluția dată de Inspecția Judiciară sesizării primite în vederea cercetării disciplinare a pârâtei judecător este supusă cenzurii instanței de contencios administrativ, astfel că, potrivit prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, calea de atac este recursul. În acest context, apreciază că este inadmisibilă cererea de apel formulată, raportat la cuprinsul cererii de chemare în judecată și prevederile legale sus-menționate. I.4.2. În subsidiar, în măsura în care calea de atac este recalificată, solicită respingerea recursului ca nefondat, instanța de fond pronunțând o hotărâre legală și temeinică. Apreciază că în mod corect a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, față de cuprinsul cererii de chemare în judecată, în speță fiind respectat principiul disponibilității. Constatarea existenței unei discriminări în exercitarea drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 republicată privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, revine instanțelor judecătorești sau Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, conform procedurii prevăzute la art. 20 și 27 din O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare. Astfel, conform art. 20 din Ordonanța nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei și are dreptul de a solicita înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării. Totodată, prin art. 27 din aceeași lege, se prevede că persoana ce se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației creată prin discriminare, potrivit dreptului comun. În speță, reclamanta este nemulțumită de soluția dată de instanța de judecată unor revizuiri în care aceasta a fost parte, astfel că a formulat o sesizare la Inspecția Judiciară, potrivit legii speciale în domeniu, cu privire la conduita judecătorului de caz. Cu alte cuvinte, reclamanta consideră că soluțiile primite în cadrul procedurilor judiciare sau în cadrul procedurii administrative privind cercetarea disciplinară a magistraților reprezintă fapte de discriminare săvârșite de pârâții chemați în judecată - autorități publice (Inspecția Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii), precum și de un judecător. Astfel, se observă că pretinsele fapte de discriminare au fost săvârșite cu ocazia judecării unor revizuiri, respectiv cu ocazia soluționării sesizării formulate la data de 24.05.2017, în baza art. 44 și următoarele din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, situație ce impune incidența procedurii reglementate de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar nu procedura prevăzută de O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare. În raport de dispozițiile O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare, consideră că instanța de fond a respins în mod corect acțiunea ca inadmisibilă. În ceea ce privește conduita judecătorilor și procurorilor, în cazul în care există indicii ale săvârșirii de către judecători a unor abateri disciplinare, Inspecția Judiciară poate exercita acțiunea disciplinară, în condițiile prevăzute de art. 44 și următoarele din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. În acest caz sunt incidente prevederile legii speciale sus-menționate, care se aplică strict și cu precădere. Inspecția Judiciară emite o rezoluție care poate fi atacată potrivit procedurii speciale prevăzute de lege, iar nu pe calea O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare. I.

Aspecte procesuale Constatând că părțile legal citate nu s-au prezentat și nici nu au solicitat judecata în lipsă, Înalta Curte, prin încheierea de ședință din 27 septembrie 2022, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 651 din 20 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Reclamanta A. a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol înregistrată la data de 5 aprilie 2023. Prin rezoluția din data de 10.04.2023 s-a fixat termen de judecată la 6 iunie 2023. Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat note scrise prin care a invocat excepția perimării recursului formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 651 din data de 20.07.2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, cu consecința constatării perimării acestuia. Excepția perimării a fost respinsă, așa cum rezultă din practicaua prezentei hotărâri, la termenul la care au avut loc dezbaterile orale cauza fiind repusă pe rol. În cadrul dezbaterile orale, așa cum rezultă din practicaua prezentei hotărâri, calea de atac a fost calificată ca fiind recurs, cu consecința respingerii excepției inadmisibilității apelului invocată de către intimatul Consiliul Superior al Magistraturii. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și în lumina dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Este fondat primul motiv de recurs, care se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), prin care se invocă în esență încălcarea principiului disponibilității, admiterea acestuia făcând inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs. În acord cu principiul disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (alin. (2) al articolului menționat) Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia. În cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanța este obligată să solicite părții precizarea necesară. Totodată, în baza rolului activ, judecătorul este obligat să dea cererii calificarea corespunzătoare în raport de conținutul ei și nu după denumirea dată de parte, conform dispozițiilor art. 22 alin. (4) din vechiul C. proc. civ. Așadar, principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în același sens statuând și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., text potrivit căruia: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept. Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de față, raportat la limitele judecății, Înalta Curte reține că instanța de fond a schimbat obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost acestea delimitate prin actul de învestire a instanței de către reclamanta-recurentă, pronunțând astfel o hotărâre nelegală. Prin cererea de chemare judecată, astfel cum a fost precizată în ședința din data de 04.03.2020, reclamanta-recurentă a învestit instanța cu o cerere privind obligarea la plata echivalentului în RON a sumei de 15.000 de euro a pârâtei B. pentru discriminarea sa la judecarea proceselor 4426/62/2016 și 2506/62/2016 ale Tribunalului Brașov și obligarea la plata echivalentului în RON a sumei de 15.000 de euro a pârâtei Inspecția Judiciară în solidar cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii pentru discriminarea sa la soluționarea sesizării din 24.05.2017 cu referire la numita B.. În drept, reclamanta-recurentă a invocat art. 27 din Ordonanța 137/2000 privind sancționarea tuturor formelor de discriminare și art. 6 alin. (1) Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată că s-ar fi solicitat anularea soluției emise de Inspecția Judiciară, ci că reclamanta-recurentă consideră că soluțiile primite în cadrul procedurilor judiciare, respectiv în cadrul procedurii administrative privind cercetarea disciplinară a magistraților reprezintă fapte de discriminare săvârșite de pârâții chemați în judecată - autorități publice (Inspecția Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii), precum și de un judecător, care i-au produs un prejudiciu ce o îndreptățește să solicite despăgubiri. Soluția de clasare este invocată de către reclamanta-recurentă doar ca probă pentru demonstrarea discriminării, fără a se urmări contestarea acestui act administrativ. Instanța a încălcat principiul disponibilității nu doar prin schimbarea obiectului cauzei, ci și prin aplicarea Legii 317/2004, în condițiile în care temeiul acțiunii, astfel cum rezultă neîndoielnic din întreg cuprinsul acesteia, este O.G. nr. 137/2000. Nu s-ar putea susține că instanța de fond nu a făcut decât să dea o calificare juridică, în drept cererii formulate de parte, fiind evident că nu doar temeiul acțiunii a fost O.G. nr. 137/2000, ci chiar și motivarea în fapt a cererii este centrată pe faptele de discriminare sancționate de O.G. nr. 137/2000, care, în opinia reclamantei-recurente i-au cauzat un prejudiciu pe care îl solicită reparat pe calea prezentei acțiuni. În mod nelegal, instanța de fond a soluționat cauza nu ca pe o cerere întemeiată pe fapte de discriminare în baza O.G. nr. 137/2000, ci ca pe o contestație împotriva rezoluției emise de către Inspecția Judiciară în baza Legii 317/2004, în condițiile în care în cererea de chemare în judecată nu exista un astfel de capăt de cerere. Constatarea existenței unei discriminări în exercitarea drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 republicată privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, revine instanțelor judecătorești sau Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, conform procedurii prevăzute la art. 20 și 27 din O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare. Astfel, conform art. 20 din Ordonanța nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei și are dreptul de a solicita înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării. Totodată, prin art. 27 din aceeași lege, se prevede că persoana ce se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației creată prin discriminare, potrivit dreptului comun. În speță, tocmai acest text a fost invocat de recurenta-reclamantă. Faptul că recurenta-reclamantă este nemulțumită de soluția dată de instanța de judecată unor revizuiri în care aceasta a fost parte, astfel că a formulat o sesizare la Inspecția Judiciară, potrivit legii speciale în domeniu, cu privire la conduita judecătorului de caz nu exclude posibilitatea acesteia de a formula o acțiune întemeiată pe un alt act normativ, cum este cazul acțiunii de față, întemeiate pe O.G. nr. 137/2000 Împrejurarea, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, că pretinsele fapte de discriminare au fost săvârșite cu ocazia judecării unor revizuiri, respectiv cu ocazia soluționării sesizării formulate la data de 24.05.2017, în baza art. 44 și următoarele din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare nu impune, așa cum greșit susține intimatul, incidența procedurii reglementate de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a uzat de această cale procedurală, ci a formulat o acțiune întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare. Este adevărat că, în ceea ce privește conduita judecătorilor și procurorilor, art. 45 alin. (1) din Legea 317/2004 prevede că Inspecția Judiciară poate fi sesizată pentru "abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori", iar în cazul în care există indicii ale săvârșirii de către judecători a unor abateri disciplinare, Inspecția Judiciară poate exercita acțiunea disciplinară, în condițiile prevăzute de art. 44 și următoarele din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, caz în care sunt incidente prevederile acestei legi, în temeiul căreia Inspecția Judiciară emite o rezoluție care poate fi atacată potrivit procedurii speciale prevăzute de aceasta. Aceste prevederi nu sunt însă incidente în prezenta cauză, ce are ca obiect discriminarea și nu contestarea unui act administrativ emis de Inspecția Judiciară. Prin urmare, în mod nelegal, instanța a reținut că se aplică Legea nr. 317/2004, în ciuda faptului că această lege nu cuprinde prevederi referitoare faptele de discriminare invocate de recurentă, ci doar cu privire la abaterile disciplinare menționate la art. 99 din Legea 303/2004, care nu enumeră faptele de discriminare în categoria abaterilor disciplinare, între cele două neputând fi pus semnul egalității. Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil (printre care și principiul disponibilității) produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiții, în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vătămarea drepturilor procesuale ale recurentei-reclamante fiind evidentă, acesteia fiindu-i încălcat însuși dreptul la un proces echitabil stabilit de art. 6 alin. (1) din Convenție, în a cărui componență intră dreptul ca cererile și observațiile părților să fie într-adevăr "ascultate", adică examinate în mod adecvat de către instanța sesizată (cauza Donadzé împotriva Georgiei, pct. 35). Astfel, instanța trebuie să efectueze o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor și probelor prezentate de părți [Kraska împotriva Elveției, pct. 30; Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 59; Perez împotriva Franței (MC), pct. 80] În cauză, prin schimbarea obiectului și cauzei acțiunii, instanța de fond nu a procedat la o examinare efectivă a fondului cauzei, astfel cum a fost aceasta formulată, ca o acțiune în despăgubiri, întemeiată pe O.G. nr. 137/2000 și motivată în fapt de faptele de discriminare pretins a fi săvârșite de către pârții Inspecția Judiciară și un judecător. În consecință, în temeiul art. 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului și casarea sentinței, pentru ca instanța de fond să lămurească, după punerea în discuția părților, cadrul procesual, în raport de obiectul și temeiul de fapt și de drept invocat de recurenta-reclamantă în cererea sa, stabilind, totodată, în raport de limitele învestirii, care instanța competentă să soluționeze litigiul de față. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), în raport de încălcarea principiului disponibilității, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru ca aceasta să procedeze la o corectă stabilire a cadrului procesual în limitele învestirii sale, la verificarea propriei competențe în raport de aceste limite și la soluționarea în consecință, potrivit legii aplicabile, care urmează a fi aplicată la situația de fapt dedusă judecății, a cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată.