ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1844/2023

Ședința publică din data de 31 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 01.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia de Soluționare a Plângerilor Prealabile din cadrul ANAF, a solicitat instanței: anularea Deciziei nr. 14/CSPP/26.01.2021 privind soluționarea plângerilor prealabile; anularea în tot a Deciziei nr. 595/CSP/10.12.2020, prin care a fost desemnat, ca și practician în insolvență al debitoarei B. S.R.L., C. și desemnarea, în conformitate cu prevederile art. 12 din Ordinul ANAF nr. 1443/2019, a practicianului în insolvență A. ca și administrator judiciar în dosarul de insolvență nr. x/2018 privind debitoarea B. S.R.L., dosar aflat pe rolul Tribunalului Timiș, aflat pe Lista practicienilor în insolvență agreați de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Reclamanta a solicitat, totodată, suspendarea, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, a Deciziei nr. 595/CSP/10.12.2020 privind desemnarea C. ca și practician în insolvență al debitoarei B. S.R.L., până la soluționarea irevocabilă a acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 30 din 27 ianuarie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., înregistrată la UNPIR sub nr. x, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Comisia de Soluționare a Plângerilor Prealabile și C., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs recurenta-reclamantă A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, rejudecarea pe fond a cauzei și, pe cale de consecință, admiterea în tot a acțiunii formulate, atât în ceea ce privește fondul cauzei, cât și cu privire la cererea de suspendare formulată.

În motivarea recursului declarat recurenta-reclamantă arată că, având în vedere că în prezenta speță nu a putut invoca respectivele motive pe calea apelului, întrucât recursul este singura cale de atac prevăzută în materia contenciosului fiscal, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., iar, în cadrul prezentului recurs, va analiza sentința pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara atât în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea actului administrativ, cât și în ceea ce privește capătul de cerere privind suspendarea actului administrativ.

3.1. Cu privire la motivele de nelegalitate ale actului administrativ contestat, recurenta arată că analiza capătului de cerere privind anularea actului administrativ contestat Decizia nr. 595/CSP/10.12.2020 a fost realizată de către un organ necompetent.

Arată recurenta că, după cum se poate observa din înscrisurile aflate la dosar, decizia prin care a fost selecționat un alt practician a fost luată de către Comisia de selecție a practicienilor în insolvență constituită la nivelul ANAF, or, în raport de prevederile art. 7 din Ordinul nr. 1443/2019 și art. 2 alin. (3) din Ordinul nr. 1449/2019, competența comisiilor de selecție se stabilește în funcție de cuantumul creanței pe care contribuabilul o înregistrează față de organul fiscal. Subliniază recurenta că actul administrativ emis cu încălcarea normelor vizând competența materială este lovit de nulitate absolută.

În prezenta speță, Comisia de selecție care a emis decizia nu este competentă material pentru luarea unei atare decizii, deoarece la momentul emiterii deciziei contribuabilul B. S.R.L. înregistra o creanță aflată sub pragul de 5.000.000 RON, stabilit prin prevederile legale menționate mai sus.

Sub acest aspect, recurenta învederează faptul că prin sentința civilă nr. 120/04.06.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Timișoara a admis în parte acțiunea formulată de către contribuabil împotriva titlului de creanță deținut de către organele fiscale și, astfel, prin titlul de creanță, s-a reținut în sarcina contribuabilului obligația de plată a sumei de 19.629.465 RON, instanța de fond anulând decizia de impunere pentru suma de 17.424.992 RON.

Astfel, la momentul emiterii deciziei creanța înregistrată de către contribuabil se afla sub pragul de 5.000.000 RON, competență în emiterea unei decizii de selecție a practicianului în insolvență având comisiile de selecție a practicienilor în insolvență constituite la nivelul organelor fiscale centrale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Arată recurenta că sentința pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara are autoritate de lucru judecat provizorie. Or, prin sentința pronunțată, cuantumul creanței contribuabilului a scăzut sub pragul de 5.000.000 RON, fapt care a atras competența materială a unui alt organ din structura ANAF.

Recurenta arată că în speță nu s-a ținut cont de acest aspect, decizia de selecție fiind emisă cu încălcarea normelor privind competența materială, fapt care atrage nulitatea deciziei.

Se mai arată în motivele de recurs că dincolo de aspectele învederate anterior, în analiza speței trebuie ținut cont de faptul că în cadrul dosarului nr. x/2017, instanța de fond a admis în parte cererea de suspendare formulată de către contribuabil și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/2017, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare stabilite pentru perioada 01.01.2015-01.07.2015; soluția rămânând definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest context, creanța înregistrată este sub condiție suspensivă, cu toate limitările aferente acestui tip de condiție.

În ceea ce privește nelegalitatea actului administrativ contestat prin raportare la criteriile de selecție, recurenta-reclamantă critică faptul că instanța de fond a respins acțiunea formulată plecând de la premisa că în speță a fost respectată procedura de selecție a practicianului în insolvență.

Arată recurenta că, în analiza motivelor invocate de aceasta în cadrul acțiunii, instanța s-a limitat la a reda normele legale privind procedura de selecție a practicianului în insolvență, considerând că au fost respectate prevederile legale în materie.

Recurenta arată că, contrar celor reținute de către instanța de fond, decizia contestată a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 12 alin. (2) din Ordinul ANAF nr. 1443/2019, deoarece instanța de fond s-a limitat doar la a arăta că în speță nu ar fi aplicabile aceste prevederi, analizând aplicabilitatea acestui articol strict sub aspectul existenței sau inexistenței vreunei vătămări aduse reclamantei. Or, contrar celor reținute de către instanța de fond, vătămarea i-a fost adusă deja prin inacțiunea organelor fiscale la termen.

În opinia recurentei, în analiza aplicabilității acestui articol este necesar să fie avută în vedere cronologia evenimentelor și modul în care beneficiarul normei legale își exercită dreptul, iar faptul că decizia privind selecția unui practician a fost emisă după mai mult de doi ani de la data primei adunări a creditorilor este un element care indică reaua credință a intimatei în exercitarea dreptului ei. Or, abuzul de drept este la rândul lui o faptă ilicită în măsura în care provoacă un prejudiciu injust unei alte persoane.

În opinia recurentei, nu este rezonabil să pleci de la premisa că exercitarea unui drept, care trebuia să respecte o anumită limită temporală, poate avea loc oricând, chiar cu depășirea termenului într-un mod excesiv.

În acest context, aplicabilitatea normelor legale invocate trebuia analizată prin raportare la comportamentul persoanelor implicate în procedură, nimeni neputând să își invoce propria culpă pentru a obține un beneficiu.

În ceea ce privește analiza criteriilor de selecție, recurenta critică faptul că instanța de fond a arătat că în speță ar fi neîntemeiate afirmațiile reclamantei privind eronata comparare a criteriilor de selecție, menținând concluziile intimatei.

În opinia recurentei, contrar celor reținute în cadrul considerentelor sentinței, afirmațiile sale privind eronata comparare a criteriilor de selecție sunt legale și temeinice; instanța de fond s-a limitat la a reda cele menționate de către intimată în cadrul deciziei, fără a face o minimă analiză a ofertelor. Astfel, instanța de fond s-a limitat la a reda punctajul obținut de către reclamantă și de către practicianul în insolvență selectat, aplicând în mod eronat normele legale în materie, respectiv art. 9 și art. 10 din Ordinul nr. 1443/2019, art. 1660 alin. (2) C. civ., art. 1854 alin. (2) C. civ., care stabilesc că oferta financiară este cea care este luată în primul rând în considerare, prețul solicitat fiind elementul avut în vedere în prima fază în selecție.

Arată recurenta că, în speță, nici instanța de fond și nici comisia de selecție nu au ținut cont de faptul că prețul menționat în cadrul ofertei de către practicianul în insolvență nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, nu este serios prin raportare la speță și la ceea ce implică ca muncă depusă și cheltuieli necesare pentru susținerea unui atare dosar.

În opinia recurentei, nimeni nu a analizat prețul prin raportare la procedura de insolvență efectivă, respectiv prin raportare la ce implică respectiva procedură, la munca care urmează a fi prestată, la cheltuielile care urmează a fi efectuate, prețul solicitat de către C. nefiind un preț serios sub acest aspect.

În speță, arată recurenta, instanța de fond s-a limitat doar la a reda procentajele obținute de către ofertantă, fără a administra nicio probă și fără a face nicio apreciere cu privire la acest aspect.

Totodată, instanța de fond nu a administrat nicio probă și nu a analizat niciun motiv dintre cele invocate de reclamantă cu privire la celelalte criterii de selecție, astfel că hotărârea pronunțată nu este temeinică și legală.

3.2. Cu privire la cererea de suspendare a actului administrativ contestat, recurenta arată că instanța de fond s-a limitat la a arăta că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, motiv pentru care a respins cererea, motivele de nelegalitate fiind analizate pe fondul cererii.

Astfel, hotărârea pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în ceea ce privește cererea de suspendare nu este legală și temeinică, în speță fiind îndeplinite prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Arată recurenta că, în ceea ce privește existența unui caz bine justificat trebuie avut în vedere că decizia de selecție a fost emisă de către un organ necompetent material să emită o atare decizie, fapt care atrage nulitatea absolută a acesteia, precum și faptul că oferta care a fost desemnată câștigătoare intră în categoria ofertelor care ar fi trebuit să fie descalificate, neîndeplinind o condiție esențială a unei atare oferte, respectiv existența unui preț serios.

Recurenta critică faptul că instanța de fond nu a analizat condiția existenței unui prejudiciu, plecând de la premisa că nu se impune, raportat la considerentele reținute în ceea ce privește motivele de nelegalitate invocate.

Recurenta reiterează argumentele expuse în cadrul cererii introductive, arătând că și această condiție este îndeplinită în speță.

Solicită admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, rejudecarea pe fond a cauzei și, pe cale de consecință, admiterea în tot a acțiunii, atât în ceea ce privește fondul cauzei, cât și cu privire la cererea de suspendare formulată.

Intimatele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală - Comisia de Soluționare a Plângerilor Prealabile și C. au depus întâmpinări, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă în cererea de recurs, Înalta Curte subliniază faptul că, în înțelesul acestei dispoziții legale, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept.

Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța de judecată a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel cum s-a reținut în considerentele sentinței recurate, prin acțiunea din prezenta cauză reclamanta a invocat nelegalitatea actelor administrative astfel emise, apreciind că de vreme ce a fost anterior desemnată ca și administrator judiciar provizoriu al debitorului B. S.R.L. în dosarul de insolvență nr. x/2018 al Tribunalului Timiș, conform încheierii civile nr. 941/10.09.2018, în speță era necesar ca organul fiscal să facă aplicarea prevederilor art. 12 alin. (2) din Ordinul ANAF 1443/2019, conform cărora:

"în cazul în care comisia competentă nu poate finaliza procedura de selecție din motive temeinic justificate până la data adunării creditorilor care are pe ordinea de zi confirmarea practicianului în insolvență, organul fiscal central îl poate susține pe cel desemnat de instanța de judecată, cu onorariul stabilit de judecătorul-sindic prin hotărârea de deschidere, fără a depăși suma de 5.000 de RON, exclusiv TVA, pentru întreaga procedură în cazul onorariului fix și un procent de maximum 5%, exclusiv TVA, din sumele distribuite creditorilor în cazul celui de succes".

De asemenea, reclamanta a mai invocat faptul că s-a realizat o greșită comparare a criteriilor de selecție, în condițiile în care aceasta beneficiază de un număr de practicieni și personal calificat superior practicianului desemnat, că desfășoară o activitate în domeniu de peste 20 de ani, are un număr apropiat de dosare aflate în derulare, iar onorariul propus a fost unul corect și exact raportat la complexitatea dosarului și valoarea creanțelor.

Înalta Curte constată că, în motivarea recursului declarat, recurenta susține că Decizia nr. 595/CSP/10.12.2020 a fost emisă de un organ necompetent, însă acest aspect a fost pentru prima dată invocat în fața instanței de recurs.

În acest context, instanța de fond, procedând la analiza aspectelor invocate prin cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită, a pronunțat o soluție legală și temeinică.

În ceea ce privește susținerile reiterate cu privire la aplicabilitatea art. 12 alin. (2) din OPANAF nr. 1443/2019, instanța de fond a reținut în mod corect că în speță nu sunt incidente aceste dispoziții, întrucât comisia de selecție a practicienilor în insolvență constituită la nivelul ANAF a finalizat procedura conform dispozițiilor art. 8-12 din ordin, respectiv a declarat câștigătoare oferta depusă de C., care a obținut punctajul cel mai mare, și în niciun caz nu s-a aflat în imposibilitatea de a finaliza procedura de selecție, astfel cum prevăd dispozițiile legale invocate de recurentă.

De altfel, din interpretarea textului legal invocat nu rezultă obligativitatea, ci doar posibilitatea organului fiscal de a susține practicianul în insolvență desemnat de către instanță.

În ceea ce privește criticile formulate cu privire la criteriile de selecție ce au fost avute în vedere de către Comisia de selecție a practicienilor în insolvență, acestea nu pot fi reținute, recurenta neputând solicita desemnarea sa de către instanță în calitate de administrator judiciar al debitoarei în contextul în care oferta sa nu este mai avantajoasă decât oferta câștigătoare.

În mod corect a reținut instanța de fond că în nici un caz reclamanta, deși desemnată de instanța de judecată ca administrator judiciar provizoriu, nu poate pretinde desemnarea sa în dosarul de insolvență al debitoarei B. S.R.L. în conformitate cu procedura reglementată de Ordinul nr. 1443/2019, câtă vreme oferta sa nu a întrunit punctajul maxim, neprezentând relevanță faptul că anterior a îndeplinit atribuțiile administratorului judiciar pe o perioadă de mai bine de 2 ani, întrucât acesta nu constituie un criteriu de departajare a ofertelor conform anexei 8 din ordin.

Nici argumentele formulate de recurentă cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere vizând suspendarea Deciziei nr. 595/CSP/10.12.2020 nu pot fi primite, hotărârea instanței de fond fiind la adăpostul oricăror critici sub acest aspect.

Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ pentru suspendarea actului administrativ, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său, reclamanta A. susține, în esență, că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susținerea acțiunii sale.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat.

Recurenta-reclamantă, după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ contestat, or în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod corect că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă în susținerea cazului bine justificat s-au conturat ca și motive de nelegalitate ale Deciziei nr. 595/CSP/10.12.2020, fiind analizate de instanță conform considerentelor expuse în sentința recurată, fiind respinse ca neîntemeiate.

Astfel, soluția adoptată de instanță în soluționarea acțiunii în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa legalității actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumția de legalitate atașată actelor administrative, până la soluționarea recursului, astfel că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Înalta Curte constată astfel că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat, întrucât recurenta-reclamantă nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Totodată, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

În ceea ce privește condiția privind producerea pagubei iminente, în mod corect nu a mai fost analizată de instanța de fond, având în vedere dispozițiile art. 15 alin. (1), coroborate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, iar în speță condiția cazului bine justificat nu a fost îndeplinită.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 30 din 27 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2023.