Decizia nr. 2004/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1890/2019 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 25.01.2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Timișoara - Instanța Locală de Disciplină Timișoara anularea în tot: - a Deciziei nr. 42/08.12.2017 pronunțată de UNPIR - Instanta Superioară de Disciplină (UNPIR - ISD) comunicată reclamantei la data de 23.01.2018; - a Hotărârii nr. 15/04.07.2017 pronunțată de UNPIR - Instanța Locală de Disciplină Timișoara (UNPIR - ILD Timisoara), menținută în tot prin Decizia nr. 42/08.12.2017 pronuntata de UNPIR - ISD.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1890 din 03 iunie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională s Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Timișoara - Instanța Locală de Disciplină Timișoara și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Bihor, anulând decizia nr. 42/8.12.2017 pronunțată de UNPIR - Instanța Superioară de Disciplină și hotărârea nr. 15/4.07.2017 pronunțată de UNPIR - Instanța Locală de Disciplină Timișoara.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs pârâtele Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Timișoara - Instanța Locală de Disciplină Timișoara și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată. Formulând motive similare, recurentele au arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motivat de următoarele aspecte: În privința aplicării sancțiunii disciplinare pentru altă faptă decât cea menționată în plângerea disciplinară, recurentele au sublinitat faptul că în motivarea sesizarii s-a indicat, în mod expres, că în cursul anului 2015, intimata-reclamantă a depus în mod repetat oferte financiare constând în 10 RON/lună în vederea obținerii poziției de administrator judiciar/lichidator în cadrul procedurilor de selecție pentru desemnarea practicienilor în insolvență în conformitate cu Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 1009/2007 organizată de A.N.A.F., iar la pagina 2 din sesizare s-a indicat faptul că la închiderea procedurii de insolvență a debitoarelor B. S.R.L., C. S.R.L. și D. S.R.L., în 26.05.2016 intimata-reclamantă a solicitat din fondul UNPIR o sumă mai mare decât cea ofertată pentru debitorii în cauză. Prin urmare, din motivele de fapt rezultă că au fost sesizate două fapte, aceea de decontare din fondul UNPIR a unei sume de bani superioară celei ofertate (practică anticoncurențială), dar și de depunere în mod repetat de oferte financiare derizorii (concurență neloială). Sesizarea a fost întemeiată în drept doar pentru fapta de practică anticoncurențială, deși a fost sesizată și fapta de concurență neloială. Instanțele de disciplină ale UNPIR, similar instanțelor civile, nu sunt legate de temeiul juridic al celui ce face plângerea disciplinară, încadrarea sau nu corectă a acesteia de către petent nu face ca fapta să nu existe, ci doar are loc schimbarea temeiului juridic. Invocând și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurentele au subliniat faptul că instanțele de disciplină ale UNPIR au inclusiv competența de a se autosesiza, aspect ce rezultă din dispozițiile art. 16 alin. (6) din Regulamentul privind procedura disciplinară. Chiar dacă în fața ILD Timișoara practicianul în insolvență nu și-a făcut apărările pe ambele fapte, aceasta limitându-se la apărări doar pe practica anticoncurențială, care era motivată și în drept de către sesizator (deși în mod clar erau sesizate ambele fapte), ulterior, în fața ISD aceasta s-a aparat și pe concurența neloială. Acest aspect rezultă din cele reținute în considerentele deciziei ISD (pag 7, par. 6) potrivit cărora în mod corect s-a reținut în sarcina contestatoarei fapta de concurență neloială (prevăzută de art. 38 alin. (3) din O.U.G. nr. 86/2006), dar și solicitarea decontării din fondul de lichidare, aspect ce intră sub incidența practicii anticoncurențiale. Mai mult, limitându-se doar la a formula în principal apărări cu privire la practica anticoncurențială, intimata-reclamantă nu a invocat în fondul dezbaterii excepția tardivității plângerii cu privire la faptele de concurență neloială. Așa cum s-a arătat în fața Curții de Apel București în întâmpinare, temeiul juridic al abaterii săvârșite este dat de nerespectarea dispozițiilor art. 121 pct. 18 - în vigoare la momentul aplicării sancțiunii (actual art. 120 pct. 18), adică solicitarea decontării din fondul de lichidare a unui onorariu mai mare decât cel din propria ofertă financiară care face trimitere și la Codul de etică, art. 15, potrivit căruia: "este interzisă orice formă de folosire a practicii anticoncurențiale de către membrii UNPIR, sub sancțiunea excluderii din profesie, după cum urmează: d) solicitarea decontării din fondul de lichidare a unui onorariu mai mare decât cel din propria ofertă financiară în baza căruia a fost desemnat într-o procedură conform art. 19 alin. (2) sau (21) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, sau în baza art. 57 alin, (2) sau (3) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență." Prin urmare, în principal, temeiul juridic este dat de art. 121 pct. 18, care este mult mai caracteristic faptei săvârșite, iar în secundar există fapta de concurență neloială, prevăzută de art. 40 din O.U.G. nr. 86/2006. Cum a existat o singură sesizare, recurentele au apreciat că o singură sancțiune se putea aplica practicianului în insolvență și nu 3 sancțiuni pentru cele 3 deconturi depuse la filială, aspect care confirmă legalitatea și temeinicia sentințelor disciplinare pronunțate. In concluzie, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Bucuresti a reținut în mod greșit că cercetarea disciplinară s-a efectuat cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. În privința prescrierii dreptului la acțiune, recurentele au arătat că situația din prezenta cauză nu este cea de excepție reglementată de dispozițiie art. 2 alin. (2) din Regulamentul privind procedura disciplinară - "Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un (1) an de la data săvârșirii abaterii". În prezenta cauză practicianul în insolvență a fost sancționat în principal pentru fapta de practică anticoncurențială, prin raportare la dispozițiile art. 15 lit. d) din Codul de etică, conform cărora termenul de prescriptie de 1 curge de la momentul depunerii decontului spre încasare întrucât abia atunci filiala are cunoștință de fapta săvârșită de reclamantă, acesta fiind momentul în care practicianul în insolvență trebuie să prezinte informații cu privire la nivelul onorariului aprobat de creditorul majoritar/creditori și se poate lua cunoștință de eventuale neconcordanțe privind sumele solicitate. Pe fondul aplicării sanctiunii disciplinare, s-a arătat că atât concurența neloială, cât și practica anticoncurențială au fost și sunt principii de bază în Codul privind conduita etică și sancționează anumite tipuri de comportament/atitudini prin care este împiedicată sau denaturată libera concurență între practicienii în insolvență. Pentru aceste tipuri de comportament, dar și pentru solicitarea decontării din fondul de lichidare a unui onorariu mai mare decât cel din propria ofertă, sancțiunea este aceeași, respectiv suspendarea din profesie pe o perioadă cuprinsă între 3 luni și un an. Dată fiind calitatea de membru UNPIR, reclamanta avea cunoștință de prevederile statutare potrivit cărora pentru societățile care nu au disponibilități financiare sau active de valorificat se poate solicita din fondul de lichidare administrat de UNPIR sume cu titlu de onorariu până la maxim 3.000 de RON. Practicarea unor prețuri nefundamentate care, în mod evident, nu au corespuns serviciilor prestate, a condus la înlăturarea de către reclamantă de pe piața serviciilor de insolvență a celorlalți practicieni în insolvență, participanți la procedurile de selecție, aspect ce i-a asigurat accesul la o sumă de bani superioară celei pe care a oferit-o la selectarea de către un creditor important pe piața de insolvență. Practica reclamantei vine în contradicție și cu cele reținute în Raportul Consiliului Concurenței privind investigația Sectorială pe piața serviciilor oferite de practicienii în insolvență pe teritoriul României, declanșată în baza ordinului Președintelui nr. 51/05.02.2013, potrivit cărora: "Onorariul practicianului în insolvență reprezintă prețul pentru activitatea efectuată de acesta într-un dosar, preț care ar trebui stabilit în funcție de o serie de elemente de cost, de la cele care practic măsoară prestația intelectuală a acestuia și care se circumscriu gradului de complexitate al dosarului (prevăzut de art. 38 din O.U.G. nr. 86/2006) până la costurile privind consumabilele, costurile fixe, la care se adaugă o marjă de profit." ILD Timișoara a reținut în considerente (pag. 7 și 8) că "printre principiile fundamentale care trebuie respectate de către practicienii în insolvență se regăsesc și abținerea de la concurența neloială și de la practicile anticoncurențiale, definite în art. 3 lit. e) și lit. f) și, constatând încălcarea acestor principii din Codul privind Conduita Etică, a dispus sancționarea reclamantei-pârâte cu suspendarea pe o perioadă de 3 luni, iar ISD a respins contestația formulată împotriva deciziei de sancționare cu suspendarea, confirmând, astfel, soluția pronunțată de ILD Timisoara. Din probatoriul administrat a rezultat că practicianul în insolvență A. a depus în mod repetat oferte financiare ce pot fi calificate în mod obiectiv ca fiind derizorii, în sensul că nu îndeplineau condițiile prețului prevăzute de art. 1660 C. civ. ("prețul trebuie să fie serios") și 1854 alin. (2) și (3) C. civ. Ofertele formulate de reclamantă nu sunt întâmplătoare și nici nu reprezintă cazuri izolate de ofertare, ci se coagulează într-o evidentă practică ce contravine uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe din această profesie, care produce sau poate să producă pagube membrilor UNPIR din mai multe perspective. Pe de o parte, prin acest gen de ofertare practicat constant de către reclamantă, aceasta câștiga selecții care îi asigurau în portofoliu un număr mare de dosare, în contextul în care unul dintre criteriile avute în vedere de A.N.A.F. la acordarea punctajului în cadrul selecțiilor este raportat la numărul de dosare instrumentate în ultimii 3 ani. Pe de altă parte, prin ofertarea acestor onorarii derizorii, ceilalti membri UNPIR fie sunt descurajați să mai participe la selecțiile de practicieni organizate de A.N.A.F., fie vor avea un motiv în plus să practice onorarii și mai mici decât reclamanta pentru a acumula la rândul lor în portofoliu un număr cât mai mare de dosare. Onorariul este în mod obiectiv derizoriu atunci când acesta este sub nivelul valoric care să poată asigura un nivel calitativ corespunzător pentru serviciile prestate, dar și o minimă rentabilitate și profitabilitate prestatorului de servicii care este practicianul în insolvență. Un onorariu de tipul celui folosit de reclamantă nu poate răspunde nevoilor de funcționare ale unui cabinet de insolvență, excluzând orice idee de profit. Acest tip de onorariu înlătură competiția corectă cu ceilalți colegi practicieni în insolvență, care fac oferte în limite rezonabile, raportat la complexitatea procedurii și a efortului depus. A face oferte sub nivelul sumelor pe care le vei putea primi oricum în temeiul dispozițiilor art. 117 alin. (1) din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, înseamnă că oferta acestuia va fi cea care se va adjudeca, aspect ce reprezintă o opțiune incorectă, ce nu respectă uzanțele cinstite și principiul bunei-credințe, fiind concurență neloială față de ceilalți colegi practicieni în insolvență care depun oferte oneste și transparente de 3000 RON. Suplimentar argumentelor anterior expuse, recurenta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Timișoara - Instanța Locală de Disciplină Timișoara a criticat sentința primei instanțe și prin prisma nepronunțării asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de aceasta prin întâmpinarea depusă la dosar. Invocând dispozițiile art. 62, 63 coroborate cu art. 46, 47 din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, recurenta a arătat că instanțele locale de disciplină nu au personalitate juridică, rolul acestora fiind acela de a urmări și sancționa abaterile disciplinare ale membrilor, iar nu de a reprezenta UNPIR față de terți și în raport cu alte instituții. În speță, reclamanta nu și-a determinat corect cadrul procesual întrucât a chemat în judecată entități fără personalitate juridică, altele decât cea care a formulat sesizare. Astfel, ILD nu poate formula apărări împotriva propriei hotărâri și nici în numele unei persoane pe care nu are dreptul să o reprezinte, mai exact ILD Timișoara nu are dreptul de a reprezenta UNPIR - Filiala Bihor.

Apărările formulate de intimată Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare față de cele trei recursuri promovate în cauză, solicitând, în esență, respingerea acestora și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurentele și-au întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., criticile expuse se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, recursul necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate, la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia, ori la încălcarea autorității de lucru judecat dintr-o altă cauză. Întrucât argumentația recurentelor se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretări a dispozițiilor legale incidente, cererile de recurs urmează a fi analizate doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În fapt, reclamanta A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 42/08.12.2017 pronunțată de UNPIR - Instanta Superioară de Disciplină și hotărârea nr. 15/04.07.2017 pronunțată de UNPIR - Instanța Locală de Disciplină Timișoara (UNPIR - ILD Timisoara), prin care s-a dispus "aplicarea - în temeiul art. 40 si art. 74 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 86/2006 coroborat cu art. 106 din Statutul privind organizarea si exercitarea profesiei de practician în insolvență - a sancțiunii suspendării pe o perioadă de 3 luni a membrului UNPIR al Filialei Bihor, A., pentru săvârșirea faptei ce constituie concurență neloială, respectiv pentru încălcarea dispozițiilor art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 și a Codului privind Conduita Etică". Prima instanță a admis acțiunea reclamantei și a anulat actele administrative contestate, reținând, în esență că instanța locală de disciplină, fără a extinde cercetarea disciplinară la alte fapte pe care le-ar fi putut constata în cadrul cercetării, din oficiu ori la cererea vreunei părți, a constatat o altă abatere disciplinară în sarcina reclamantei, aplicând sancțiunea pentru aceasta din urmă, respectiv a stabilit faptul că reclamanta se face vinovată de săvârșirea faptei de concurență neloială constând în depunerea sau acceptarea, în mod repetat, de oferte de onorariu care nu îndeplinesc prevederile art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, deși sesizarea inițială fusese formulată pentru pretinsa faptă de a solicita decontarea din fondul de lichidare a unui onorariu mai mare decât cel din propria ofertă financiară în baza căruia a fost desemnat într-o procedură conform art. 57 alin. (2) sau (3) din Legea nr. 85/2014. Fiind învestită cu recursurile promovate de pârâtele din prezenta cauză, Înalta Curte reține că potrivit motivului de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate. Prioritar, în privința criticilor recurentei Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Timișoara - Instanța Locală de Disciplină Timișoara vizând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat excepția invocată și a respins-o ca neîntemeiată prin încheierea din data de 4.06.2018, împotriva căreia nu a fost exercitată vreo cale de atac. Prin urmare, recurenta-pârâtă pretinde, în mod eronat, că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției, iar în acest context instanța de recurs nu poate examina argumentele similare celor din dosarul de fond invocate în susținerea excepției. În privința motivelor comune celor trei cereri de recurs, Înalta Curte constată că printr-un prim set de critici recurentele pretind că sesizarea formulată pe numele reclamantei a cuprins două fapte, aceea de decontare din fondul UNPIR a unei sume de bani superioară celei ofertate (practică anticoncurențială), dar și de depunere în mod repetat de oferte financiare derizorii (concurență neloială), iar împrejurarea că sesizarea a fost întemeiată în drept doar pentru fapta de practică anticoncurențială nu a determinat derularea cercetării disciplinare cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor susțineri și constată că potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Regulamentul privind procedura disciplinară - anexa 3 la Statut "orice cerere adresată instanței locale de disciplină trebuie să fie făcută în scris, să cuprindă numele, domiciliul/reședința/sediul părților, abaterea săvârșită de membrul Uniunii încadrată în drept conform art. 121 pct. 1-22 și semnătura. Lipsa acestor mențiuni este sancționată cu nulitatea cererii." Contrar susținerilor recurentelor, din verificarea plângerii disciplinare nr. 20/6.02.2017 depusă de Președintele UNPIR filiala Bihor la UNPIR-ILD Bihor rezultă că aceasta a conține încadrarea în drept doar pentru pretinsa faptă de folosire a practicilor anticoncurențiale (art. 115 alin. (4) și art. 121 pct. 18 din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, coroborate cu art. 15 lit. d) din Codul de etică profesională și disciplină a UNPIR), fără a se indica și dispozițiile art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 care reglementează o faptă de concurență neloială. În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte subliniază faptul că scopul reglementării exprese a cuprinsului acțiunii disciplinare, respectiv indicarea abaterii săvârșite de membrul UNPIR și încadrarea în drept a acesteia conform art. 121 pct. 1-22, prevăzute sub sancțiunea nulității exprese (necondiționată deci de vătămare), este stabilirea clară a limitelor cercetării (obiect și cauză) pentru ca toate părțile să-și poată face apărările și să propună probele în raport de aceste limite, cu respectarea principiilor disponibilității, contradictorialității și a dreptului la apărare. În cauză, apărarea reclamantei în procedura de cercetare disciplinară a fost raportată doar la pretinsa abatere - faptă de folosire a unei practici anticoncurențiale de care a fost acuzată prin plângere, iar nu pentru fapta de concurență neloială pentru care a fost sancționată prin hotărârea nr. 15/2017. Elementul material al celor 2 fapte în discuție este reprezentat de acțiuni complet diferite. Solicitarea decontării din fondul de lichidare a unui onorariu mai mare decât cel din propria ofertă financiară în baza căruia a fost desemnat într-o procedură conform art. 57 alin. (2) sau (3) din Legea nr. 85/2014, reprezintă o practică anticoncurențială prevăzută de art. 15 lit. d) din Codul de etică, în timp ce depunerea în mod repetat de oferte de onorariu care nu îndeplinesc prevederile art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, respectiv depunerea de către reclamantă a unor oferte de onorariu de 10 RON/lună, reprezintă o faptă de concurență neloială în sensul art. 14 lit. o) din Codul de etică și art. 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale. Înalta Curte nu poate primi nici argumentul recurentelor conform căruia instanțele de disciplină nu sunt legate de încadrarea juridică a faptelor sesizate, sancțiunea nulității reglementată de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Regulamentul privind procedura disciplinară trebuind să fie interpretată inclusiv în sensul că nu este permisă reîncadrarea unei pretinse fapte într-o altă abatere, fără ca aceasta să fie adusă la cunoștința persoanei cercetate. În acest context, instanța de fond a constatat, în mod just, încălcarea de către pârâte a principiului disponibilității, prin depășirea limitelor învestirii instanței disciplinare, nerespectarea dreptului la apărare al reclamantei, care nu și-a putut face apărări în cadrul cercetării disciplinare decât în raport de abaterea sesizată și nu în raport de abaterea pentru care a fost sancționată, precum și a principiului contradictorialității, fiind încălcat dreptul reclamantei de a i se pune în discuție constatările instanței disciplinare privind săvârșirea de către aceasta a unei alte abateri, pentru care a și fost sancționată. Nefondate sunt și susținerile recurentelor referitoare la prescrierea dreptului la acțiunea disciplinară, câtă vreme, astfel cum s-a reținut anterior, instanța superioară de disciplină a confundat cele două abateri, respectiv acțiunile care constituie abatere și efectele produse de acestea, confuzie preluată din chiar hotărârea instanței locale care, deși sesizată cu fapta de depunere decont de onorariu mai mare decât cel solicitat prin oferta inițială, a cercetat și a constatat o altă faptă ce constituie abatere, aceea de a depune oferta de onorariu cu nerespectarea criteriilor legale. Astfel, în cuprinsul sentinței recurate s-a reținut în mod just că, în timp ce pentru fapta sesizată de Filiala Bihor prescripția nu era împlinită, pentru fapta constatată de instanțele de disciplină aceasta se împlinise înainte de formularea acțiunii disciplinare, acesta fiind un motiv suplimentar de nelegalitate a hotărârii și a deciziei contestate. Prin urmare, dată fiind emiterea actelor administrative contestate cu nerespectarea dispozițiilor legale anterior enunțate, prima instanță a dispus, în mod corect, anularea acestora fără a mai analiza argumentele reclamantei privind fondul aplicării sancțiunii disciplinare și, în mod similar, nici instanța de recurs nu va putea examina criticile recurentelor vizând aceste aspecte. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma motivelor de recurs invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.