ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1566/2020

Ședința publică din data de 11 martie 2020

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal reclamanta Cabinet Individual A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România-Instanța Superioară de Disciplină, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Bihor, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Locală de Disciplină Timișoara și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România a solicitat obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor constând în daune materiale și morale cauzate acesteia prin Hotărârea nr. 15/04.07.2017 pronunțată de UNPIR - Instanța locală de disciplină Timișoara menținută prin Decizia nr. 42/08.12.2017 pronunțată de UNPIR - Instanța Superioară de Disciplină.

Prin sentința civilă nr. 94/CA/15.05.2019 Curtea de Apel Oradea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta Cabinet Individual A. în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România-Instanța Superioară de Disciplină, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Bihor, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Locală de Disciplină Timișoara și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel Oradea a reținut că, reclamanta exercită profesia de practician în insolvență și a fost cercetată disciplinar pentru săvârșirea unei abateri disciplinare. Pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Locală de Disciplină Timișoara a emis Hotărârea nr. 15/04.07.2017 prin care reclamantei i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară a suspendării pe o perioadă de 3 luni pentru săvârșirea faptei ce constituie concurență neloială, respectiv pentru încălcarea dispozițiilor art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 și a Codului privind conduita etică.

Prin Decizia nr. 37/11.10.2017 emisă de pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină s-a dispus suspendarea executării hotărârii nr. 15/04.07.2017 iar ulterior, prin Decizia nr. 42/08.12.2017 a aceleiași pârâte s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 15/04.07.2017.

În data de 30.01.2018 reclamanta a înregistrat pe rolul Curții de Apel București dosarul nr. x/2018 având ca obiect anularea Hotărârii nr. 15/04.07.2017 și a Deciziei nr. 37/11.10.2017 .

Curtea de Apel Oradea a reținut că, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 "reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Potrivit art. 28 alin. (1) din același act normativ, "dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte."

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că în cazul litigiilor de contencios administrativ legiuitorul a optat pentru instituirea unor norme de competență derogatorii de la dreptul comun reprezentat în materie de C. proc. civ., astfel încât nu se poate reține aplicabilitatea, în ceea ce privește competența teritorială, a dispozițiilor de drept comun ale art. 107 C. proc. civ.

Pe de altă parte, conform art. 66 indice 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006 "împotriva deciziei Instanței superioare de disciplină persoana lezată poate formula acțiune în contencios administrativ, la Curtea de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare".

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că în materia acțiunilor în anulare îndreptate împotriva deciziei Instanței superioare de disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România legiuitorul a înțeles să stabilească o competență teritorială exclusivă, în favoarea Curții de Apel București.

Curtea de Apel Oradea a constatat că relația dintre prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și cele ale art. 66 indice 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006 este de tipul general-special, Legea nr. 554/2004 constituind reglementarea de drept comun în materia acțiunilor în contencios administrativ, iar O.U.G. nr. 86/2006 cuprinzând reglementări speciale aplicabile în cazul litigiilor vizând sancțiunile disciplinare aplicabile practicienilor în insolvență.

Plecând de la această constatare, în lumina principiului de interpretarea specialia generalibus derogant instanța a constatat că în materia litigiilor vizând sancțiunile disciplinare aplicabile practicienilor în insolvență norma de competență aplicabilă este cea reglementată de art. 66 indice 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006 și nu normele de drept comun în materia acțiunilor în contencios administrativ cuprinse în Legea nr. 554/2004.

Problema juridică ce se impune a fi lămurită este aceea dacă într-o acțiune precum cea din speță, în care nu se solicită decât despăgubiri ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal și care a fost introdusă pe cale separată de acțiunea în anularea deciziei Instanței superioare de disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România sunt aplicabile tot prevederile art. 66 indice 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006 în materie de competență teritorială, sau devin aplicabile prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect, instanța a constatat, în primul rând, că reclamanta și-a fundamentat acțiunea formulată pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 "când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Instanța a reținut că art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 face referire în mod expres la adresarea cererii într-o astfel de situație către instanța de contencios administrativ competentă.

Or, instanța competentă într-o astfel de situație nu poate fi decât aceea competentă să soluționeze acțiunea vizând anularea actului din care derivă pretențiile ulterioare având ca obiect despăgubirile pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

Această concluzie se impune raportat la faptul că legea contenciosului administrativ reglementează două criterii de competență materială, respectiv rangul autorității emitente și criteriul valoric în cazul acțiunilor vizând taxe, impozite, datorii vamale și accesorii ale acestora.

Or, dacă în cazul competenței teritoriale criteriile stabilite de legiuitor pentru stabilirea competenței și-ar putea găsi aplicarea și în ipoteza unei acțiuni fundamentată pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 privită izolat, în materia competenței materiale niciunul dintre cele două criterii reglementate de legiuitor, respectiv rangul autorității emitente și criteriul valoric nu și-ar putea găsi aplicarea dacă acțiunea vizând plata despăgubirilor ar fi privită izolat, decât prin raportare la acțiunea inițială, având ca obiect anularea actului administrativ.

Pe de altă parte, legiuitorul nu a distins în funcție de cele două tipuri de competență, materială și teritorială, făcând trimitere la instanța de contencios administrativ competentă în cuprinsul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că nici interpretului nu îi este permis să distingă.

Prin urmare, concluzia care se impune este aceea că în cazul acțiunilor în despăgubiri fundamentate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, competența, inclusiv cea teritorială, se stabilește în funcție de criteriile aplicabile în cazul acțiunii privind anularea actului administrativ.

Or, cum acțiunea în anularea deciziei Instanței superioare de disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România este dată în competența teritorială exclusivă a Curții de Apel București, prin prevederile art. 66 indice 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006, și acțiunii care decurge dintr-o eventuală soluție de anulare a actului administrativ contestat îi sunt aplicabile tot prevederile speciale ale art. 66 indice 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006 și nu cele ale dreptului comun în materie de contencios administrativ reprezentat de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale invocate din oficiu și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secțiile de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 28.05.2019 sub nr. dosar x/2019

Prin sentința civilă nr. 481 din data de 20.09.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Cabinet Individual A. și pe pârâții Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România-Instanța Superioară de Disciplină, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Bihor, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Locală de Disciplină Timișoara și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, în favoarea Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a reținut că problema ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este determinată de stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze cererea formulată pe cale separată pentru despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea 554/2004.

Dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea 554/2004 prevăd în mod expres în această situație competența instanței de contencios administrativ, subliniind așadar natura juridică a unei astfel de acțiuni în despăgubire, drept componentă a contenciosului administrativ care reprezintă, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor enumerate de acest text.

Instanțele de contencios administrativ sunt cele enumerate la art. 2 lit. g) din același act normativ respectiv secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale.

Totodată, forma actuală a acestei dispoziții legale, dă o rezolvare controverselor care au existat sub imperiul Legii nr. 29/1990, în sensul că o astfel de acțiune, formulată pe cale separată, ar intra în competența instanței civile de drept comun.

Prin art. 19 alin. (2) din Legea 554/2004 este reglementată așadar în mod expres competența funcțională a instanței în soluționarea unei astfel de cauze, devenind incident în privința competenței teritoriale art. 10 alin. (3) din Legea 554/2004 care stabilește o competență teritorială exclusivă, în speță în favoarea instanței de la domiciliul reclamantei.

Doar atunci când o astfel de acțiune este formulată odată cu acțiunea în anulare devin incidente disp. art. 66

1

alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006, justificarea acestei competențe (materiale și teritoriale) derivând din prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba de o cerere accesorie, care se judecă de instanța competentă pentru cererea principală. Această soluție este justificată de fapt de considerente de ordin practic, care impun ca litigiul să fie soluționat de o singură instanță, chiar dacă s-ar încălca norme de competență teritorială.

Atunci când se formulează o astfel de acțiune pe cale separată, considerentele de ordin practic arătate anterior nu se mai mențin, astfel că, din punct de vedere teritorial, devin incidente prevederile art. 10 alin. (3) din Legea 554/2004 care reglementează o competență teritorială exclusivă.

Față de aceste considerente, Curtea va admite excepția necompetenței teritoriale și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, obiectul cererii deduse judecății, în raport de care între cele două instanțe s-a ivit prezentul conflict negativ de competență, constă în obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor constând în daune materiale și morale cauzate reclamantei prin Hotărârea nr. 15/04.07.2017, pronunțată de UNPIR - Instanța locală de disciplină Timișoara și menținută prin Decizia nr. 42/08.12.2017 pronunțată de UNPIR - Instanța Superioară de Disciplină.

Ambele instanțe aflate în conflict negativ de competentă au reținut în mod corect faptul că, reclamanta exercită profesia de practician în insolvență și prin Hotărârea nr. 15/04.07.2017, emisă de pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Locală de Disciplină Timișoara i s-a aplicat reclamantei sancțiunea disciplinară a suspendării pe o perioadă de 3 luni pentru săvârșirea faptei ce constituie concurență neloială, respectiv pentru încălcarea dispozițiilor art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 și a Codului privind conduita etică.

Prin Decizia nr. 37/11.10.2017 emisă de pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină s-a dispus suspendarea executării hotărârii nr. 15/04.07.2017 iar ulterior, prin Decizia nr. 42/08.12.2017 a aceleiași pârâte s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 15/04.07.2017.

De asemenea, neconstestat este faptul că, la data de 30.01.2018 reclamanta a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal dosarul nr. x/2018 având ca obiect anularea Hotărârii nr. 15/04.07.2017 și a Deciziei nr. 37/11.10.2017, în temeiul dispozițiilor art. 66 indice 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006 potrivit cărora:

"împotriva deciziei Instanței superioare de disciplină persoana lezată poate formula acțiune în contencios administrativ, la Curtea de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare".

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că, în materia acțiunilor în anulare îndreptate împotriva deciziei Instanței superioare de disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, legiuitorul a înțeles să stabilească o competență teritorială exclusivă, în favoarea Curții de Apel București.

Înalta Curte constată că reclamanta și-a fundamentat acțiunea pendinte pe prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Într-adevăr, dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fac referire în mod expres la adresarea cererii într-o astfel de situație către instanța de contencios administrativ competentă însă, într-o astfel de situație instanța competentă nu poate fi decât aceea competentă să soluționeze acțiunea vizând anularea actului din care derivă pretențiile ulterioare având ca obiect despăgubirile pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

Prin urmare, concluzia care se impune este aceea că în cazul acțiunilor în despăgubiri fundamentate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, competența, inclusiv cea teritorială, se stabilește în funcție de criteriile aplicabile în cazul acțiunii privind anularea actului administrativ.

Atât timp cât, în materia litigiilor vizând sancțiunile disciplinare aplicabile practicienilor în insolvență norma de competență aplicabilă este cea reglementată de art. 66 indice 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006 și nu cele stabilite prin dispozițiile Legii nr. 554/2004, în materia acțiunilor în contencios administrativ, Înalta Curte constată că pentru stabilirea competenței teritoriale a instanței învestite cu soluționarea acțiunii în despăgubiri rezultate din eventuala nelegalitate a actului administrativ sunt aplicabile aceleași dispoziții legale.

Prin urmare, pentru stabilirea competenței teritoriale a instanțe în cazul unei acțiuni prin care se solicită obligarea emitentului la eventuale despăgubiri ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal și care a fost introdusă pe cale separată față de acțiunea în anulare a deciziei Instanței superioare de disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, Înalta Curte constată incidența prevederilor speciale ale art. 66 indice 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006 care stabilesc în mod exclusiv competența teritorială în favoarea Curții de Apel București.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Cabinet Individual A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Bihor și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Locală de Disciplină Timișoara, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2020.