ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2671/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 noiembrie 2018 pe rolul Curții de Apel București - veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Alba - Consiliul de Conducere, anularea Deciziei nr. 23/21.09.2018, pronunțate de către Instanța Superioară de Disciplină a UNPIR București în dosarul nr. x/2018 și menținerea, ca temeinică și legală, a Deciziei nr. 15/22.02.2018, pronunțate de Instanța Locală de Disciplină - Filiala UNPIR Alba, în dosarul nr. x/2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1932 din 5 iunie 2019, Curtea de Apel București - veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Alba - Consiliul de Conducere și a anulat decizia nr. 23/21.09.2018 a Instanței Superioare de Disciplină a UNPIR.

De asemenea, a obligat pârâta UNPIR să achite reclamantei suma de 1500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

Împotriva sentinței civile nr. 1932 din 5 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București - veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii contestației formulate de reclamantă și menținerii, ca temeinică și legală, a Deciziei nr. 23/21.09.2018 pronunțate de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină.

În motivarea recursului arată că intimata-reclamantă A., prin ofertele financiare depuse până în luna septembrie 2017, a practicat un onorariu fix de 35 RON, respectiv de 10 RON lunar, în total fiind depuse oferte în 8 dosare de insolvență.

În acest mod, consideră că s-au încălcat prevederile art. 120 pct. (5) din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență și art. 3 lit. c) și f) din Codul de etică profesională și disciplină al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România.

Precizează că prin Hotărârea nr. 15 din 22.02.2018 s-a respins sesizarea formulată de Consiliul de Conducere al Filialei UNPIR Alba, iar împotriva acestei hotărâri a formulat contestație Consiliul de conducere al UNPIR Alba, ce a fost admisă prin Decizia nr. 23 din 21.09.2018 a Instanței Superioare de Disciplină, care a modificat decizia anterioară și a dispus suspendarea dreptului practicianului în insolvență A. de a mai exercita profesia pe o perioadă de 3 luni, reținând că onorariul ofertat în procedura debitorului B. S.R.L., de 35 RON/lună exclusiv T.V.A, și un onorariu de succes de 0,001% din sumele distribuite creditorilor, exclusiv T.V.A., contravine prevederilor art. 38 din O.U.G. nr. 86/2006.

Consideră că, la stabilirea onorariului, practicianul în insolvență trebuie să țină seama de atribuțiile/obligațiile pe care trebuie să le îndeplinească în procedură, ținând cont de criteriile prevăzute de art. 38 din O.U.G. nr. 86/2006, întrucât depunerea de oferte derizorii și acceptarea unui onorariu derizoriu este o formă de concurență neloială, ce încalcă prevederile legale și contravine deontologiei profesionale și bunei defășurări a actului de justiție.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 3 lit. e) și lit. f) din Codul privind conduita etică, care prevede că practicienii în insolvență trebuie să se abțină de la practici de concurență neloială. În acest sens, invocă art. 63 alin. (1) și art. 46 alin. (1) lit. a) și d) din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, art. 13, 14 și 15 din Codul privind conduita etică, art. 73 lit. c) și art. 74 din O.U.G. nr. 86/2006

Susține că, întrucât intimata-reclamantă nu a avut abateri anterioare, i s-a aplicat cea mai ușoară sancțiune, respectiv suspendarea din profesie pentru o perioadă de 3 luni.

Recurenta-pârâtă subliniază că ofertele de 35 RON sau 10 RON/lunar sunt derizorii în raport cu gradul de complexitate a activității desfășurate și cu oferta financiară a celorlalți practicieni în insolvență. Mai mult, arată că un onorariu de 10 RON lunar nu este unul onest, chiar dacă procedura ar dura câțiva ani, întrucât este obiectiv imposibil ca suma de 120 RON pe an sa poată acoperi costurile de funcționare.

Mai arată că practicarea unor prețuri nefundamentate a condus la înlăturarea de către reclamantă de pe piața serviciilor de insolvență a celorlalți practicieni în insolvență, sens în care invocă Raportul Consiliului Concurenței privind investigația sectorială pe piața serviciilor oferite de practicienii în insolvență pe teritoriul României, declanșată în baza Ordinului Președintelui nr. 51/05.02.2013.

Precizează că prin acest gen de ofertare intimata-reclamantă și-a asigurat în portofoliu un număr mare de dosare, acesta reprezentând unul dintre criteriile avute în vedere de ANAF la acordarea punctajului în cadrul selecțiilor de oferte. Prin urmare, reclamanta și-a devansat concurenții în cadrul selecțiilor organizate de ANAF, pe lângă onorariul derizoriu și prin prezentarea numărului mare de dosare în care a fost selectată de ANAF în ultimii 3 ani.

Critică considerentul instanței de fond în sensul că în lipsa asigurării accesului la toate informațiile relevante pentru justa fundamentare a ofertelor, nu se poate retine întrunirea condițiilor răspunderii disciplinare.

Intimata - reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În esență, apreciază că prima instanță a dat o dezlegare corectă și legală aspectelor deduse judecății, în condițiile în care nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 lit. c) din Codul de etică, pentru atragerea răspunderii sale disciplinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Alba - Consiliul de Conducere, anularea Deciziei nr. 23/21.09.2018, pronunțate de către Instanța Superioară de Disciplină a UNPIR București în dosarul nr. x/2018 și menținerea, ca temeinică și legală, a Deciziei nr. 15/22.02.2018, pronunțate de Instanța Locală de Disciplină - Filiala UNPIR Alba, în dosarul nr. x/2015.

Analizând considerentele hotărârii recurate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de către instanța de recurs din oficiu, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a analizat toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Cu titlu exemplificativ, se constată că instanța de fond nu a analizat susținerile reclamantei referitoare la aplicarea în cauză a prevederilor art. 14 din Codul de etică, privind practicile de concurență neloială, prin prisma modificării acestui text de lege prin Hotărârea nr. 2/22.09.2017, în sensul că fapta prevăzută la art. 14 lit. o), respectiv depunerea sau acceptarea, în mod repetat, de oferte de onorariu care nu îndeplinesc prevederile art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, a fost scoasă de sub incidența prevederilor art. 14 și menționată la art. 41

1

, devenit după republicarea Codului de etică, art. 42.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanță nu a analizat toate susținerile relevante din cererea de chemare în judecată, din perspectiva stabilirii sau nu a existenței în speță a unor fapte de concurență neloială, și nici susținerile pârâtei Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, care afirmă că dispozițiile art. 14 din Codul de etică, în forma invocată de către intimata-reclamantă, nu se aplică.

Or, în lipsa analizării acestor aspecte de către instanța de fond, instanța de recurs nu poate proceda la analiza lor, impunându-se casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu se poate considera că sentința atacată răspunde cerinței privind motivarea soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, respectiv aceasta nu poate răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judecătoresc de către instanța ierarhic superioară, constituind o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

În acest mod, a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, urmând să analizeze toate aspectele deduse judecății, inclusiv cele detaliate mai sus.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea intimatei-reclamante, de acordare a cheltuielilor de judecată, urmează a fi avută în vedere de instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină împotriva sentinței civile nr. 1932 din 5 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București - veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină împotriva sentinței civile nr. 1932 din 5 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București - veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 12 mai 2022.