ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 469/2024

Ședința publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 20 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 și art. 440 din C. proc. pen.

În esență, pentru a dispune astfel cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte a reținut că prin cererea de recurs în casație formulată în dosarul nr. x/2021, recurentul inculpat A. a invocat excepția de neconstituționalitate a următoarelor prevederi legale:

- art. 438 din C. proc. pen. - arătând că aceste dispoziții limitează cazurile în care se poate face recurs în casație, având un caracter formal și nicidecum un caracter prin care motivele invocate ar putea duce la o casare cu trimitere spre rejudecare pentru aflarea adevărului și stabilirea justă a răspunderii penale pentru cei trimiși în judecată și condamnați. Niciun alineat din prevederile acestui articol nu dispune reanalizarea probelor administrate, încălcându-se în mod flagrant dreptul la un proces echitabil care să garanteze dreptul celor judecați și condamnați fără nicio probă la stabilirea adevărului și la atragerea răspunderii penale numai în baza unor probe ce dovedesc vinovăția.

- art. 440 din C. proc. pen. privind admiterea in principiu a recursului în casație - arătând că încalcă dispozițiile art. 16 și art. 21 din Constituție, în sensul ca aceasta se soluționează în Camera de Consiliu de un singur judecător, fără citarea părților, fără apărător, încălcându-se principiul contradictorialității.

Examinând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată, în concret, Înalta Curte a constatat că obiecțiunile formulate de recurent cu privire la dispozițiile art. 438 și art. 440 din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României, excepția invocată neavând legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nu este de natură să influențeze soluția ce va fi pronunțată în speță și să producă un efect real, concret, în soluționarea cauzei pe fond, situație în care excepția de neconstituționalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinență în raport cu procesul principal în care a fost formulată.

Totodată, Înalta Curte a constatat că, prin criticile formulate, apărarea nu urmărește armonizarea cu legea fundamentală a dispozițiilor anterior menționate, ci modificarea și completarea acestora, precum și introducerea unor noi cazuri de recurs în casație. Însă, s-a menționat că, aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Astfel, față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurent nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

În consecință, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 și art. 440 din C. proc. pen.

*****

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs recurentul A..

Dosarul de recurs fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 13.06.2024, sub nr. x/2021/a1.1, fiind stabilit termen în cauză la data de 18.06.2024, ocazie cu care s-au luat concluziile apărării recurentului și ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul părții introductive a prezentei decizii.

Examinând recursul formulat în cauză de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)- (3) din lege:

a) calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare. O atare evaluare nu contravine, însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția a fost ridicată de către o parte din proces (recurentul A.), în fața unei instanțe judecătorești (Înalta Curte de Casație și Justiție) învestite cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în casație formulat împotriva deciziei penale nr. 33 din 18.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2021.

Excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții din C. proc. pen. în vigoare, respectiv art. 438 și art. 440 din C. proc. pen., constatându-se îndeplinită și condiția ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituțional.

Ca atare, Înalta Curte reține că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către recurentul A. îndeplinește cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, aflarea în vigoare a dispozițiilor legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior aceste texte de lege.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte constată că în speță în mod judicios prima instanță, examinând îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru a se constata admisibilitatea cererii de sesizare formulată în cauză de recurentul A., a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 și 440 din C. proc. pen. nu respectă condițiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât în concret, ceea ce se urmărește prin intermediul excepției invocate nu este înlăturarea vreunei neconcordanțe a textelor de lege cu Constituția, ci modificarea și completarea acestora, recurentul A. fiind nemulțumit de conținutul textelor legale criticate, prin faptul că la art. 438 din C. proc. pen. nu sunt prevăzute și alte cazuri de casare prin prisma cărora să fie examinată decizia din apel pentru aflarea adevărului și stabilirea justă a răspunderii penale a celor condamnați și fără a se putea reanaliza probele, etc, iar cu privire la art. 440 din C. proc. pen., recurentul critică modul în care legiuitorul a reglementat procedura de soluționare a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație.

Se constată că, prin excepția invocată nu se formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci se susțin aspecte care țin de modificarea legislativă a unor texte de lege pe care autorul excepției le contestă, atribut care revine doar puterii legislative, nu și Curții Constituționale, care nu poate modifica, adăuga sau abroga prevederi legale.

Așa cum a fost formulată în cauza de față cererea de sesizare reiese că prin excepția invocată se critică reglementarea legiuitorului în materia căii extraordinare de atac a recursului în casație, mai exact prin criticile formulate ceea ce se urmărește de către autorul excepției este adăugarea la lege în sensul de a se introduce și alte cazuri de recurs în casație și de a se soluționa etapa admisibilității în principiu într-o altă manieră decât cea reglementată de legiuitor, pe care recurentul o contestă.

Or, Înalta Curte constată astfel că prin motivele aduse în susținerea excepției de neconstituționalitate, rezultă că, în realitate, recurentul A. contestă conținutul reglementărilor legiuitorului din cuprinsul dispozițiilor legale ale art. 438 și 440 din C. proc. pen., prin excepția invocată tinzându-se la modificarea textelor de lege în sensul dorit de acesta.

În aceste condiții, în speță, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A. nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora în sensul anterior menționat, situație care însă este atributul exclusiv al legiuitorului, excedând obiectului sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de către recurentul inculpat în scopul și finalitatea sa, respectiv pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, se apreciază că excepția invocată nu respectă cerința reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la legătura cu soluționarea cauzei.

În consecință, apreciind că nu există motive de reformare a soluției primei instanțe din cuprinsul încheierii de ședință din 20 martie 2024 a Înaltei Curți, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca urmare a constatării neîndeplinirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurentul inculpat A..

Față de soluția dispusă, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 20 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 90 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2024.