ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 iunie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 171 din data de 07.08.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Brașov, în baza art. 396 alin. (1), (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal având ca obiect săvârșirea, printre alții, de către inculpatul A. a infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 5 C. pen. (3 acte materiale, raportat la fiecare an fiscal din perioada 2009-2011) ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen., au fost menținute măsurile asiguratorii dispuse în cauză asupra bunurilor inculpatului A. până la concurența sumei de 1.511.823 RON, măsuri instituite prin ordonanța nr. 63/P/2013 din 25.02.2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov. În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-au anulat înscrisurile falsificate.

În fapt, în esență, s-a reținut că inculpatul A., în calitate de administrator statutar al B. S.R.L., a procedat, în baza aceleiași rezoluții infracționale, la înregistrarea în fiecare an fiscal din perioada 2009-2011, în evidențele contabile ale societății, de cheltuieli fictive în valoare totală de 3.093.738,72 RON, aferente relațiilor comerciale desfășurate aparent cu C. S.R.L, emitenta unui număr de 18 facturi fiscale de livrări materiale de construcții și prestare de servicii în valoare totală de 265.947,15 RON cu TVA inclus, respectiv cu D. S.R.L., E. S.R.L. și F. S.R.L, agenți economici controlați de inculpatul G., în numele cărora au fost emise în fals 20 de facturi de livrări materiale de construcții în valoare totală de 3.510.182 RON, documente justificative pe care acesta din urmă le-a pus la dispoziția reprezentantului B. S.R.L. în scopul înregistrării în actele contabile ale societății, evidențierii de cheltuieli fictive și sustragerii de la plata obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului, cauzând un prejudiciu total de 1.511.823 RON, compus din 488.684 - impozit pe profit și 721.851 - TVA

Evaluând situația de fapt, prima instanță s-a raportat și la conținutul prevederilor art. 154 alin. a lit. c) C. pen., conform cărora termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani, precum și forma sancționatorie a Legii 241/2005 până 22.02.2013 care prevede la art. 9 alin. (1) că pentru infracțiunea de evaziune fiscală pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi, iar la alin. (2) că dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani.

S-a constatat împlinirea termenului prescripției generale a răspunderii, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., la data de 26.12.2019, raportat la factura x/27.12.2011 emisă de E. S.R.L.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 989/Ap din data de 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în baza art. 395 C. proc. pen., s-a respins cererea formulată de inculpatul A. de repunere pe rol a cauzei.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva sentinței penale nr. 171/07.08.2023 pronunțate de Tribunalul Brașov, în dosarul nr. x/2019, s-a desființat în ceea ce privește soluția de încetare a procesului penal, modul de soluționare a acțiunii civile și nemenționarea în dispozitiv a soluției privind latura civilă.

Rejudecând în aceste limite, printre altele, cu privire la inculpatul A., în baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) C. pen. 1968, art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. 1968 și art. 5 C. pen. (3 acte materiale, raportat la fiecare an fiscal din perioada 2009- 2011) s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 65 C. pen. 1968, s-au interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice,) lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat) și lit. c) C. pen. - cu referire la dreptul de a fi asociat unic sau administrator al unei societăți comerciale, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 C. pen. 1968, s-a interzis aceluiași inculpat, ca pedeapsă accesorie, exercitarea acelorași drepturi.

În baza art. 81, art. 82 C. pen. 1968, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. 1968, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale. S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83, art. 84 și art. 85 C. pen. 1968. S-a constatat că inculpatul a fost reținut 24 de ore în perioada 1.02.2013 orele 12:50 - 22.02.2013, orele 15:50.

S-au menținut dispozițiile sentinței atacate privind măsurile asiguratorii, desființarea înscrisurilor falsificate și obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare în primă instanță, cu modificarea temeiului legal de obligare a inculpaților la plata cheltuielilor judiciare din prevederile art. 275 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. în prevederile art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen.

În baza art. 19, art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 1349, 1357, 1382 C. civ., s-a admis, în parte, acțiunea civilă și au fost obligați inculpații în solidar la plata către partea civilă ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, AJFP Brașov, a sumei de 1.132.317 RON, (compusă din 452.927 - impozit pe profit și 679.390 -TVA). În baza art. 19, art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 1349, 1357, 1382 C. civ., s-a admis, în parte, acțiunea civilă și a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, AJFP Brașov, diferenței de prejudiciu principal de 78.218 RON (35.757 impozit pe profit și 42.461 TVA).

Au fost obligați inculpații să plătească în solidar accesoriile datorate pentru suma de 1.132.317 RON, (compusă din 452.927 - impozit pe profit și 679.390 -TVA) de la data scadenței până la data plății efective, conform normelor fiscale. A fost obligat inculpatul A. să plătească accesoriile de la data scadenței până la data plății efective conform normelor fiscale pentru suma de 78.218 RON (35.757 impozit pe profit și 42.461 TVA).

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe.

În esență, s-a reținut că hotărârea din 24 iulie 2023, pronunțată în cauza C-107/23 Lin (PPU), de Curtea de Justiție a Uniunii Europene este direct aplicabilă în cauză cu efectele menționate mai sus. Prin urmare, raportându-se la întreruperile cursului prescripției răspunderii penale anterioare publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018, s-a constatat că termenul de prescripție a răspunderii penale nu este împlinit în prezent prin raportare la oricare dintre legile penale succesive care pot fi avute în vedere de la data comiterii faptei până în prezent.

Analizând mijloacele de probă administrate în cauză, s-a reținut mai presus de orice îndoială rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 - forma în vigoare la data faptelor, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale, corespunzătoare anilor fiscali în care s-a săvârșit infracțiunea), în cazul inculpatului G. fiind aplicabile prevederile art. 26 C. pen. privind complicitatea, urmând a fi reținute doar 2 acte materiale corespunzătoare celor doi ani (2010 - 2011) în care a acționat. Sunt incidente prevederile art. 5 noul C. pen. cu privire la legea penală mai favorabilă, faptele sunt nejustificate și imputabile inculpaților, impunându-se tragerea acestora la răspundere penală.

Întrucât prejudiciul depășește pragul de 100.000 euro, s-a menționat că sunt aplicabile prevederile alineatului al doilea al art. 9 din Legea nr. 241/2005.

În consecință, instanța i-a aplicat inculpatului A. o pedeapsă principală de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării, având în vedere faptul că pedeapsa principală prevăzută de lege este închisoarea de la 4 la 10 ani și potrivit art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., 76 alin. (1) lit. c) C. pen. se impune aplicarea unei pedepse sub acest minim, fără a se putea coborî sub pragul de 3 luni închisoare.

Decizia penală nr. 989/Ap din data de 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, a fost comunicată, printre alții, către inculpatul A. la data de 23. 12.2023 și 09.01.2024, prin afișare.

Pentru inculpatul A. termenul s-a împlinit la data de 08.02.2024, în conformitate cu art. 269 alin. (2) și (4) din C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din data de 21 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 05.02.2024.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov la data de 16.02.2024, părții civile ANAF DGRFP Brașov la data de 21.02.2024, părții responsabile civilmente S.C. B. S.R.L. la data de 28.02.2023 și inculpatului G. la data de 21.02.2023 și 23.02.2023, prin afișare.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 23.04.2024.

În cuprinsul cererii de recurs în casație formulată, inculpatul A. a susținut că cererea de recurs îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din Codul de procedură penală, fiind indicate cazurile de recurs în casație prev. de art. 438 pct. 7 și pct. 8 din C. proc. pen.

Cu privire la critică de legalitate a hotărârii, s-a susținut că în mod greșit s-a pronunțat instanța de apel cu privire la lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal, situație ce trebuie analizată/remediată de către Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în casație, învederând, totodată, că printr-un memoriu conex cererii de recurs, va detalia pe larg motivele privind necesitatea sesizării Curții Constituționale de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția de neconstituționalitate a art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. privind formularea unui recurs în casație atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

A solicitat în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., să se constate că cererea de recurs îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., și să se dispună prin încheiere, admiterea în principiu a cererii, cu consecința trimiterii cauzei în vederea judecării recursului, în fond.

Cu privire la art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nelegalitatea soluției de condamnare, fapta nu este prevăzută de legea penală, raportat la probele administrate și starea de fapt reținută de către instanța de apel pe baza acestora, s-a susținut că se impune casarea hotărârii atacate, cu consecința achitării inculpatului A., dat fiind faptul că acesta a fost condamnat pentru săvârșirea unei fapte care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, instanța de judecată a dispus confirmarea acuzației, deși probele administrate, relevă împrejurarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005. Așa cum s-a arătat pe parcursul procesului penal, activitatea societății pe care inculpatul A. o administra era una efectivă, specifică obiectului acesteia, instanța confirmând acest aspect prin hotărârea pronunțată.

Achizițiile fictive care sunt reproșate inculpatului A., au fost identificate ca fiind operațiuni derulate de către B. S.R.L., cu scopul vădit de a obține venituri ilicite prin sustragerea de la plata obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat. Circuitul economic nu a fost analizat din perspectiva derulării activității desfășurate de către societate, pentru a se observa în mod obiectiv dacă într-adevăr se poate constata activitatea operațiunilor derulate cu furnizorii identificați de către acuzare ca fiind societăți de tip fantomă.

Realitatea operațiunilor financiare rezidă din înregistrarea cheltuielilor în contabilitate, pe baza inventarului și a fișelor de magazie, care atestă că materialele au fost achiziționate de la furnizori, au fost depozitate de către B. S.R.L și revândute către alți operatori economici, în condițiile în care circuitul financiar stabilit prin relațiile contractuale analizate în cadrul rechizitoriului și în cadrul hotărârilor pronunțate de către instanțele de judecată, relevă operațiuni financiare reale, justificate de relații specifice dintre profesioniști, astfel încât, elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală nu există. În acest context, elementul material al faptei, în raport de reperele stabilite de către Curtea de Apel Brașov în decizia pronunțată, nu se încadrează printre elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală. Infracțiunea de evaziune fiscală reprezintă o infracțiune de rezultat, iar mijloacele dolosive care ar fi avut ca rezultat sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, trebuie să genereze în mod direct prejudiciul suferit de bugetul general consolidat al statului.

Așadar, s-a susținut că fapta imputată inculpatului nu este prevăzută de legea penală, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Referitor la nelegalitatea soluției de condamnare pronunțată în urma aplicării efectelor Hotărârii din 24 iulie 2023, pronunțate în cauza 0107/23 Lin (PPU), de Curtea de Justiție (Marea Cameră), s-a susținut că instanța de apel în mod greșit nu a dispus încetarea procesului penal.

În esență, s-a arătat că aplicarea legii penale mai favorabile inculpatului A. depinde de aplicabilitatea sau nu în speță a Hotărârii din 24 iulie 2023 a CJUE și ținând seama de aceste aspecte, termenul de prescripție generală a răspunderii penale este în acest caz cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., anume de 10 ani, s-a împlinit la 31.12.2021, așadar, legea penală mai favorabilă este legea nouă, și în acest context, s-a apreciat că instanța de apel în mod greșit nu a dispus încetarea procesului penal.

Față de toate aspectele menționate, s-a solicitat admiterea recursului în casație și casarea hotărârii atacate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen.

La data de 21.02.2023, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a depus o cerere prin care a menționat că, față de motivele invocate, procurorul nu a formulat concluzii scrise.

La data de 26.02.2024, ANAF DGRFP Brașov a transmis concluzii scrise și a solicitat respingerea recursului în casație, arătând, în esență, că faptele sunt săvârșite în anul 2013 și rezultă că legea mai favorabilă este noul C. pen., ultimul act de procedură fiind solicitarea în baza art. 160-170 din C. proc. pen., din data de 21.03.2018, iar în faza de urmărire penală au intervenit numeroase întreruperi succesive ale termenului de prescripție inclusiv în lunile martie-mai 2018, astfel încât, termenul de prescripție ar fi împlinit la data de 2028.

Prin încheierea din 23 aprilie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din data de 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2019, s-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători. S-a acordat termen la data de 4 iunie 2024, cu citarea recurentului-inculpat A., a intimatei părți civile ANAF DGRFP Brașov și a intimatei părți responsabile civilmente S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar și încunoștințarea apărătorului ales al recurentului inculpat.

Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, s-a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește și condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Din examinarea cererii de recurs în casație a rezultat și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele și prenumele (A.) domiciliul acestuia, precum și hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 989/Ap din data de 21.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, cererea fiind semnată de apărătorul inculpatului, avocat H., cu delegație aflată la fila x.

Cu privire la cazul de recurs în casație invocat prev de 438 pct. 8 din C. proc. pen., "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal", recurentul a susținut că în mod greșit instanța de apel nu a dispus încetarea procesului penal prin raportare la efectele Hotărârii din 24 iulie 2023, pronunțate în cauza 0107/23 Lin (PPU), de Curtea de Justiție (Marea Cameră). Or, în cauză, instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului, nefiind dispusă o soluție de încetarea procesului penal, astfel cum prevăd dispozițiile art. 438 pct. 8 din C. proc. pen.

Cu referire la soluția acțiunii penale, Înalta Curte a constatat că aspectele invocate nu se pot circumscrie cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care prevede posibilitatea formulării recursului în casație atunci când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal. Acest caz de casare este incident, în raport cu actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, dacă se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., și, în temeiul cărora s-ar fi pronunțat o soluție nelegală de încetare a procesului penal. Or, criticile indicate în cererea de recurs în casație, vizează ipoteza pronunțării unei soluții de condamnare ce se dorește a fi reformată într-o soluție de încetare a procesului penal, situație ce nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.). Totodată, s-a reținut că pe rolul Curții Constituționale a României se află sesizări de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., instanța de trimitere apreciind că viciul de neconstituționalitate este atras de forma de legiferare a temeiului căii de atac, legiuitorul prevăzând că doar aprecierea eronată în sensul afirmării existenței cauzei de încetare poate declanșa calea de atac, nu și aprecierea eronată în sensul negării existenței cauzei de încetare (ICCJ, încheierea din 1 noiembrie 2022, dosar nr. x/2016).

Înalta Curte, în ceea ce privește cazul de recurs în casație prev de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., a constatat că în cauză nu este îndeplinită și condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., față de soluția de condamnare astfel dispusă, iar cazul de casare invocat nu poate fi analizat nici măcar formal.

Cu privire la cazul de recurs în casație prev de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., procedând la verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că din modul în care recurentul inculpat A. a formulat motivele de recurs în casație, argumentele dezvoltate ce vizează greșita condamnare pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev de art. 9 pct. 1 lit. c) alin. (2) din Legea nr. 241/2005 se circumscriu formal cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin urmare, s-a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost declarată în termen legal și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., iar pe cea prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. doar parțial, respectiv în ceea ce privește cazul de recurs în casație prev de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., având în vedere motivele invocate ce vizează greșita condamnare pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 9 pct. 1 lit. c) alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Analizând cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speță, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc -din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului" (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

De asemenea, s-a statuat că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel. (...) Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen..)" (decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" (decizia nr. 442/RC/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Ca atare, motivele de casare invocate de recurentul inculpat trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, reține Înalta Curte că recurentul inculpat A. a formulat critici subsumate, în esență, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, susținând că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, arătând că deși probele administrate, relevă împrejurarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, activitatea societății pe care inculpatul A. o administra era una efectivă și nu fictivă și nu se circumscrie ilicitului penal.

În aceste coordonate, Înalta Curte notează că elementul material al laturii obiective în cazul infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 constă în evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale, a unor operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Noțiunea de "operațiune fictivă" este definită în dispozițiile art. 2 lit. f) din aceeași lege, ca fiind disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există. A evidenția operațiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operațiuni care nu au existat în realitatea obiectivă, în documentele legale. Înregistrarea operațiunilor fictive se poate realiza fie prin întocmirea de documente justificative privind o operațiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale contabile a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operațiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operațiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

Documentul justificativ reprezintă înscrisul în care se consemnează orice operațiune patrimonială în momentul efectuării ei și care stă la baza înregistrărilor în contabilitate. Astfel, operațiunile fictive sau nereale sunt consemnări sau mențiuni scriptice, realizate în cuprinsul unor evidențe financiar-contabile și fiscale prevăzute de lege, ale unor tranzacții care nu au corespondent în realitatea faptică.

Înalta Curte reține că pentru ca o operațiune să poată fi calificată ca fictivă sau nereală, este necesar să se constate o discrepanță sau o inexactitate cu caracter esențial între situația reală și modul în care aceasta a fost consemnată în documentul financiar-contabil corespunzător. Presupune lipsa de veridicitate a unui element esențial care caracterizează orice operațiune economică, respectiv furnizorul sau prestatorul, cumpărătorul sau beneficiarul, bunurile sau serviciile tranzacționate și prețul sau contraprestația.

În aceste coordonate, aplicând considerentele teoretice anterior expuse, Înalta Curte constată că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală reținută în sarcina recurentului inculpat A. inculpatul A., subiect activ calificat, administrator în fapt și în drept al S.C. B. S.R.L., există sub aspectul elementului material al laturii obiective acțiunea de înregistrare în contabilitate a operațiunilor comerciale constate în: cele 18 facturi emise de C. S.R.L. în lunile iunie, august, octombrie 2009, cele 5 facturi emise de F. S.R.L. în luna decembrie 2010, cele 10 facturi fiscale emise de D. S.R.L. în lunile februarie, aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie 2011, cele 2 facturi fiscale emise de F. S.R.L. în lunile octombrie și noiembrie 2011, cele 4 facturi fiscale emise de E. S.R.L. în lunile noiembrie și decembrie 2011, operațiuni comerciale fictive, care nu au existat în realitate.

Așadar, condamnarea recurentului inculpat A. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 a fost urmarea analizei instanței de apel a ansamblului probelor administrate în cauză, iar rolul Înaltei Curți în procedura pendinte nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanța de casație verifică, prin raportare la normele de configurare legală a infracțiunii, dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În cadrul acestui demers, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în decizia penală, ci verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, astfel încât criticile recurentului inculpat, care reiau în fapt apărările formulate în fața celorlalte instanțe, se impun a fi respinse ca nefondate.

În consecință, raportat la situația de fapt reținută cu titlu definitiv în cauză, fapta concretă reținută în sarcina recurentului inculpat A., întrunește condițiile de bază ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, fiind realizată o corespondență deplină între faptele comise, astfel cum au fost reținute de instanța de apel și configurarea legală a infracțiunii, pentru care s-a dispus în cauză condamnarea inculpatului, așadar, în speță, nefiind incident în cauză, cazul de casare invocat, reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 iunie 2024.