ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată:

Prin sentința penală nr. 84 pronunțată la data de 20.03.2023, de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, în dosarul nr. x/2021, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de "conducerea unui vehicul fără permis de conducere" prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Prin decizia penală nr. 1701, pronunțată la data de 08.12.2023, în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori a admis, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc și inculpatul A., a desființat, în parte, sentința penală nr. 84 din data de 20.03.2023, pronunțată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc și, rejudecând, a dispus:

În baza art. 91 alin. (1) raportat la art. 92 alin. (1) și (2) C. pen., suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului A. pe un termen de supraveghere de 3 ani, calculat de la data rămânerii definitive a deciziei.

În baza art. 92 alin. (3) raportat la art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat la respectarea următoarele măsuri:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune Iași, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute la lit. c) - e) sunt comunicate Serviciului de probațiune Iași.

Conform art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către Serviciul de probațiune Iași sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

Conform art. 93 alin. (3) C. pen. raportat la art. 404 alin. (2) C. proc. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 100 zile la una din următoarele două instituții publice: Primăria com. Valea Lupului, județul Iași sau Primăria mun. Iași, județul Iași, instituția urmând a fi decisă de consilierul de probațiune.

În temeiul art. 407 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 96 alin. (1), (4), (6) C. pen., art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului A. asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere ori obligațiilor impuse sau săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare, constând în sancțiunea revocării suspendării sub supraveghere urmată de executarea pedepsei.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

Împotriva deciziei penale nr. 1701 din 08.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, în termenul legal, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casație, invocând dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În motivarea cazului invocat, apărarea a susținut că nu se poate realiza o suprapunere între faptele materiale reținute în sarcina inculpatului A. și elementele constitutive ale infracțiunii de conducere a unui autovehicul fără permis de conducere, infracțiune pentru care a fost condamnat.

Astfel, s-a arătat că textul de incriminare prevede obligativitatea îndeplinirii unei cerințe esențiale, respectiv lipsa dreptului de a conduce pe drumurile publice. Textul de incriminare impune ca elementul materiale al infracțiunii să se grefeze pe cel puțin una din situațiile premisă și anume: permis necorespunzător categoriei sau subcategoriei, permis retras, permis anulat, drept de conducere suspendat, persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.

Prin urmare, instanța avea obligația să verifice, în condițiile art. 52 C. proc. pen., legalitatea procedurii care a generat situația premisă întrucât lipsa acesteia atrage și inexistența infracțiunii.

Totodată, procesul-verbal din 15.03.2019 nu face dovada înmânării/remiterii conducătorului auto a înștiințării scrise, așa cum cer dispozițiile art. 193 alin. (4) din Regulamentul pentru aplicarea O.U.G. nr. 195/2002, în condițiile în care acest proces-verbal constituie sesizare din oficiu.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, achitarea inculpatului.

Prin încheierea din 15 februarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1701 din 8 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, prin prisma criticilor formulate de inculpatul A. și în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că în recursul în casație este fondat, în considerarea celor ce succed.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Astfel, în recursul în casație, sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, circumscrise cazurilor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea căii de atac extraordinare, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de către recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea imputată, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. potrivit căruia hotărârea este supusă casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Inculpatul A. a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de "conducerea unui vehicul fără permis de conducere" prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., cu privire la lipsa dreptului de a conduce pe drumurile publice întrucât lipsește situația premisă în raport de care s-a formulat acuzația, având în vedere că, la data de 16.09.2021, dosarul penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, privind săvârșirea de către inculpat a infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., a fost soluționat, printr-o ordonanță de clasare.

Din actele dosarului, rezultă că inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., instanțele de fond/apel stabilind, în fapt, că, în ziua de 28.01.2020, ora 18

05

, a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe Drumul Județean 175 B pe raza comunei Pojorâta, jud. Suceava, din direcția com. Pojorâta înspre Trans Rarău, având suspendat dreptul de a conduce de la data de 28.09.2019, pe perioada cercetării pentru comiterea unei alte infracțiuni la regimul rutier (prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.), până la soluționarea cauzei, fără drept de prelungire.

Procedând, în baza art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenței dintre împrejurările de fapt și conținutul constitutiv al infracțiunii de "conducere a unui vehicul fără permis de conducere" prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., Înalta Curte constată criticile apărării întemeiate în sensul că fapta imputată, așa cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanțele inferioare, nu se circumscrie laturii obiective a normei de incriminare.

Conform art. 335 alin. (2) C. pen., infracțiunea constă în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană căreia, printre altele, i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce.

Deci, existența infracțiunii presupune, pe lângă conducerea autoturismului pe drumuri publice, condiția esențială ca, la momentul comiterii faptei, exercitarea dreptul de a conduce să fie suspendată.

Referitor la dreptul de a conduce, instanțele ierarhic inferioare au reținut că inculpatul a fost sancționat contravențional, la data de 24.11.2007, conform procesului-verbal nr. x pentru depășirea limitei de viteză, cu aplicarea sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 zile; acest proces-verbal a fost anulat prin sentința civilă nr. x din 08.10.2008 a Judecătoriei Vaslui, pronunțată în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă.

Ulterior, în perioada dintre constatarea contravenției conform procesului-verbal nr. x și anularea acestuia prin sentința civilă nr. x din 08.10.2008 a Judecătoriei Vaslui, inculpatul a fost depistat, în mai multe rânduri, în timp ce conducea autoturismul pe drumuri publice, fiind întocmite, în mod succesiv, multiple dosare penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 (actual, art. 335 alin. (2) C. pen.), având drept premisă aceeași "interdicție", respectiv cea generată de sancțiunea contravențională din anul 2007, desființată definitiv.

Astfel, printre altele, în dosarul penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, urmărirea penală s-a început, la data de 15.03.2019, pentru săvârșirea infracțiunii de "conducerea unui vehicul fără permis de conducere" prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. prin aceea că, la data de 15.03.2019, ora 12

40

, inculpatul a condus autoturismul x cu nr. de înmatriculare x pe str. x din mun. Iași, având dreptul de a conduce suspendat urmare a săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., la datele de 24.03.2016 și 21.04.2018.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași a soluționat dosarul penal nr. x/2019 prin clasare conform ordonanței emise la data de 16.09.2021, motivând că inculpatului nu i s-a adus la cunoștință că nu are dreptul de a conduce din momentul întocmirii dosarului penal nr. x/2018 și până la soluționarea acestuia.

Instanța de apel a stabilit că fapta inculpatului A. de a conduce, la data de 28.01.2020, ora 18

05

, autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe D.J. 175 B pe raza comunei Pojorâta, jud. Suceava, din direcția Comuna Pojorâta înspre Trans Rarău, având permisul de conducere cu mențiunea "cu restricții-suspendat" în temeiul dosarului penal nr. x/2019 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de "conducerea unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen.

Într-adevăr, instanțele fond, respectiv apel au reținut, cu titlu definitiv, că la data de 28.01.2020, inculpatul avea suspendat dreptul de a conduce autoturismul.

În baza art. 97 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și art. 210 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, suspendarea exercitării dreptului de a conduce este o măsură tehnico - administrativă care se aplică în cazurile prevăzute de art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, printre care și atunci când titularul acestuia a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1) și la art. 339 alin. (2), (3) și (4) din C. pen.

Pe cale de consecință, pentru existența infracțiunii, situația premisă impune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, dar și caracterul legal al acestei măsuri.

Constatând, pe de o parte, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, absența caracterul ilicit al faptului generator (în cazul nostru, contravenția consfințită prin procesul-verbal legal întocmit), iar pe de altă parte neregularitatea măsurii complementare (necomunicarea acesteia inculpatului), nu se poate reține îndeplinirea cerinței privind suspendarea exercitării dreptului de a conduce și, ca atare, realizarea laturii obiective a infracțiunii.

În concluzie, contrar aprecierii instanțelor de fond și apel, Înalta Curte reține că la data depistării inculpatului în trafic (28.01.2020), mențiunea privind permisul de conducere "cu restricții-suspendat" în temeiul dosarului penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași nu putea constitui situația premisă pentru infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen. deoarece, pe de o parte, actul de constatare a faptei pretins ilicită (contravenția) ce a stat la baza inițierii dosarelor penale, respectiv, procesul-verbal nr. x a fost anulat prin sentința civilă nr. x din 08.10.2008 a Judecătoriei Vaslui, rămasă definitivă, iar pe de altă parte, față de inculpat s-a dispus clasarea în dosarul penal pentru infracțiunea care ar fi generat suspendarea exercitării dreptului de a conduce. În aceste condiții, acțiunile autorităților (polițiști, organe de urmărire penală) de a fi oprit în mod repetat pe inculpat în trafic, la diferite intervale de timp, mai lungi sau mai scurte, urmate de inițierea dosarelor penale succesive, în temeiul aceleiași contravenții rămân fără semnificație penală. Așa cum s-a subliniat, câtă vreme măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce nu mai opera pe durata procesului civil până la soluționarea plângerii contravenționale, ulterior anulării procesului-verbal de contravenție cu atât mai puțin, iar pe parcursul urmăririi penale, inculpatului nu i-a fost comunicată interdicția de a conduce autoturisme până la finalizarea cauzei, Înalta Curte concluzionează că în lipsa altor abateri sau sancțiuni de la regimul circulației rutiere, nu există elemente de fapt și drept de natură să susțină interdicția continuării conducerii vehiculelor de către inculpat.

În acest context, cu respectarea principiului legalității incriminării, nefiind îndeplinită condiția privind existența situației premisă, fapta inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a remedia nelegalitatea condamnării prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., constatând, în opinie majoritară, că recursul în casație este fondat, inculpatul neputând fi tras la răspundere penală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu majoritate, Înalta Curte va admite recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1701 din 8 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2021.

Va casa, în integralitate, decizia penală recurată, precum și sentința penală nr. 84 din data de 20.03.2023 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, pronunțată în dosarul nr. x/2021 și:

În baza art. 396 alin. (1) și alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea cauzei în fond, apel și recurs în casație vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1701 din 8 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2021.

Casează, în integralitate, decizia penală recurată, precum și sentința penală nr. 84 din data de 20.03.2023 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, pronunțată în dosarul nr. x/2021 și:

În baza art. 396 alin. (1) și alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea cauzei în fond, apel și recurs în casație rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 aprilie 2024.

OPINIE SEPARATĂ

Motivarea opiniei separate

În dezacord cu opinia majoritară, consider că se impunea pronunțarea unei soluții de respingere, ca nefondate, a recursului în casație declarat de către recurentul A., împotriva deciziei penale nr. 1701 din 08 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală.

În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen.. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În aceste coordonate, în analiza recursului în casație exercitat de către recurentul A., trebuie avută în vedere starea de fapt reținută prin decizia atacată, respectiv:

A reținut instanța de apel faptul că la data de 28.01.2020 inculpatul A. a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe raza comunei Pojorâta, județul Suceava dinspre mun. Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, spre casa de vacanță pe care o deține în comuna Pojorâta, strada x și ajungând pe Drumul Județean 175 B (Trans Rarău), neavând dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, întrucât la data de 28.09.2019 acesta săvârșise o infracțiune la regimul rutier (art. 335 alin. (2) C. pen.), ocazie cu care îi fusese suspendat acest drept până la soluționarea cauzei, fără drept de prelungire, fiind atașat în acest sens și un istoric al sancțiunilor.

Recurentul a criticat decizia susținând că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, situație subsumată cazului de casare prevăzut de art. 348 pct. 7 C. proc. pen.

A precizat acesta că instanța investită cu soluționarea cauzei avea obligația de a verifica legalitatea procedurii care a condus la suspendarea dreptului său de a conduce, iar în speță ar fi constatat că procesul-verbal prin care i s-a comunicat suspendare, din 15 martie 2019, nu face dovada înmânării/remiterii către conducătorul auto a înștiințării prevăzute de art. 193 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002.

Acest proces-verbal, în opinia recurentului, nu poate constitui un mijloc de probă, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 772/2021, și pe cale de consecință, prin procesul-verbal de sesizare din oficiu nu se poate face dovada comunicării faptului că nu are drept de a conduce un autovehicul pe drumurile publice.

Mai mult, susține recurentul că din analiza proceselor-verbale de sesizare din oficiu, întocmite la datele de 15 martie 2019, 28 ianuarie 2020 și 23 aprilie 2021 se constată că acestea nu au fost înregistrate la unitatea de poliție, nu poartă număr de identificare, astfel că nu sunt întrunite condițiile de formalism impuse de dispozițiile legale în materie, elemente care conduc în opinia sa la nelegalitatea soluției de condamnare.

În fine, susține recurentul că întreaga acuzație și soluția adoptată sunt vădit nelegale în condițiile în care așa cum rezultă din ordonanța procurorului adoptată în dosarul nr. x/2019, din 21 septembrie 2021, procesul-verbal din 15 martie 2019 reprezintă un proces-verbal de sesizare din oficiu.

Consider că aceste critici nu pot fi reținute pentru următoarele argumente:

În principal este de remarcat faptul că toate elementele invocate de către recurent în susținerea criticilor formulate presupun reanalizarea probelor administrate în cursul procesului penal.

Așa cum anterior s-a menționat această operațiune este incompatibilă cu prezenta cale de atac extraordinară, Înalta Curte, investită cu soluționarea unui recurs în casație, neputând să reanalizeze probele administrate în cauză și, pornind de la acestea, să stabilească o altă stare de fapt, diferită de aceea reținută prin hotărârea atacată.

Ceea ce solicită recurentul în prezentul dosar este ca instanța de recurs să analizeze probele dosarului și să stabilească o stare de fapt diferită de aceea care a fost reținută de instanța de apel, respectiv faptul că procesul-verbal de sesizare din oficiu cu privire la comiterea unei infracțiuni dintre cele care vizează regimul circulației pe drumurile publice întocmit la data de 15 martie 2019 nu face dovada faptului că a fost înștiințat cu privire la suspendarea dreptului de a conduce.

Însă, cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut în mod definitiv faptul "că a fost întocmit un proces-verbal la data de 15.03.2019 ora 13:40, ocazie cu care i-a fost adus la cunoștința inculpatului faptul că nu mai are dreptul de a conduce până la finalizarea cercetărilor acest proces-verbal fiind semnat personal de către inculpat.".

Împrejurarea menționată face parte din starea de fapt reținută cu caracter definitiv de instanța de apel, intrată în puterea de lucru judecat, și nu mai poate fi analizată de instanța de recurs, neputând fi reținută o altă stare de fapt.

În privința interpretării pe care recurentul o oferă cu privire la Decizia nr. 772/2021 a Curții Constituționale a României, în primul rând este de menționat că pasajul citat de către recurent nu se regăsește în cuprinsul deciziei menționate de acesta, decizie care de altfel este una de respingere a unei excepții de neconstituționalitate a prevederilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) și ale art. 288 alin. (1) din C. proc. pen., deci fără legătură cu chestiunea probațiunii invocată de recurent.

În al doilea rând, solicitarea recurentului vizează, în esență, înlăturarea unui mijloc de probă dintre cele avute în vedere de către instanța de apel la stabilirea stării de fapt, aspect care nu se poate dispune de Înalta Curte în procedura recursului în casație, această cale de atac extraordinară fiind reglementată pentru a înlătura erorile de drept comise prin decizii definitive pronunțate.

Pe cale de consecință, nici din acest punct de vedere nu se poate aprecia ca fiind admisibil recursul în casație declarat, tinzându-se tot la modificarea stării de fapt intrată în puterea de lucru judecat.

În aceeași paradigmă se situează și aspectele invocate cu privire la procesele-verbale se sesizare din oficiu, întocmite la datele de 15 martie 2019, 28 ianuarie 2020 și 23 aprilie 2021, instanța de recurs în casație nefiind îndrituită să verifice în ce măsură acestea au fost întocmite în mod legal, aspectele prezentate reprezentând chestiuni de fapt ce se stabilesc de către instanța de apel în măsura investirii sale.

Cu privire la implicațiile soluției adoptate prin ordonanța de clasare din data de 16.09.2021, în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași (atașat în integralitate, în original, prezentului dosar), soluție emisă în considerarea faptului că inculpatului nu i-a fost adus la cunoștință faptul că din momentul întocmirii dosarului penal cu nr. x/2018 și până la soluționarea acestuia, nu are dreptul de a conduce, consider că aceasta nu poate influența în vreun mod soluția din prezenta cale de atac.

În mod evident, așa cum a reținut de altfel instanța de apel, în perioada cuprinsă între 15 martie 2019 și până la data de 16 septembrie 2021 recurentul a avut suspendat dreptul de a conduce în conformitate cu prevederile art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, text legal care impune acest lucru, fiind în prezența unei măsuri administrative care nu are nici o legătură cu soluția ce se va pronunța ulterior în cauză.

Chiar dacă în respectiva cauză se dispune ulterior de către organul judiciar o soluție de clasare aceasta nu conduce la recunoașterea retroactivă a faptului că inculpatul din respectiva cauză ar fi avut dreptul de a conduce în perioada în care a avut suspendat dreptul de a conduce, măsura administrativă având un caracter preventiv, respectiv acela de preîntâmpina comiterea de fapte penale vizând regimul circulației pe drumurile penale.

A accepta o teorie contrară ar însemna că măsura administrativă a suspendării dreptului de a conduce pe perioada derulării urmăririi penale pentru comiterea unei infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice ar rămâne fără obiect, persoana aflată într-o astfel de situație putând conduce, urmând ca prin raportare la o soluție viitoare să se stabilească caracterul penal al conduitei sale.

Oricum, toate aceste aspecte nu pot face obiectul analizei în prezenta cale extraordinară de atac, fiind în esență tot elemente ce vizează starea de fapt care au fost deja analizate de instanța de apel, intrate în puterea de lucru judecat, nefiind în prezența unor elemente care țin de legalitatea soluției de condamnare.

Având în vedere aceste considerente, apreciez că soluția ce se impunea a fi adoptată în prezenta cauză era aceea de respingere a recursului ca nefondat, soluția adoptată prin hotărârea criticată fiind una legală și temeinică.