ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 855/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față:

Cadrul procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția VI-a civilă sub nr. x/2018 reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. a chemat în judecată pe pârâtele A. S.A., B., C. - Institutul de Cercetare, Proiectare și Producție Experimentală în Domeniul Construcțiilor și Materialelor de Construcții S.A., D. și E. solicitând instanței să constate nulitatea absolută a licitației deschise cu preselecție de oferte organizată în 2005 pentru înființarea unui parteneriat având ca obiect valorificarea imobilului situat în București, Calea x, sector 1 și, în consecință, constatarea nulității absolute a Hotărârii nr. 101/2155/22.04.2005 emisă de Comisia de licitație privind selectarea ofertanților pentru etapa a II-a și a Hotărârii nr. 101/3712/28.06.2005 emisă de Comisia de licitație privind desemnarea drept câsțigătoare a ofertei a C. S.A. și A. S.A.; constatarea nulității absolute a Actului Constitutiv al societății B., autentificat sub nr. x/26.07.2005 de BNP F., precum și constatarea nulității absolute a societății B. S.A..

Hotărârea de fond:

Prin sentința civilă nr. 42 din 13 ianuarie 2021 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca tardiv formulate excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii de chemare în judecată; a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea absolută a Hotărârii nr. 101/2155/22.04.2005 emisă de Comisia de licitație privind selectarea ofertanților pentru etapa a II-a și a Hotărârii nr. 101/3712/28.06.2005 emisă de Comisia de licitație privind desemnarea drept câsțigătoare a ofertei a C. S.A. și A. S.A.; a respins în rest cererea de chemare în judecată.

Apelul:

Sentința de fond a fost atacată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A., criticile sale vizând greșita reținere a situației de fapt și a nomelor de drept incidente cu privire la capetele de cerere referitoare la constatarea nulității absolute a actului constitutiv al B. și a nulității absolute a societății B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub același număr unic.

Prin decizia civilă nr. 419 din 8 martie 2022 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a actului constitutiv al B., precum și nulitatea absolută a societății; a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate.

Apelanta-reclamantă a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei, prin încheierea din ședința din Camera de Consiliu din 28 iunie 2022 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă dispunând respingerea cererii.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. și de pârâtele C. - Institutul de Cercetare, Proiectare și Producție Expertimentală în domeniul construcțiilor și materialelor de construcție, B. S.A. și A. S.A..

Recurenta-reclamantă a formulat recurs în temeiul dispozițiilor art. 461 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac și schimbarea deciziei de apel prin înlăturarea considerentelor contradictorii și vătămătoare intereselor sale, cu menținerea soluției pronunțate de instanța devolutivă de atac, cu obligarea părților care cad în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.

După o prezentare a situației de fapt și a parcursului procesual, recurenta-reclamantă, precizând că vizează numai considerentele decizorii ale deciziei atacate referitoare la forma "în vigoare" a actului constitutiv al B. S.A., a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Apreciind atât asupra existenței motivării contradictorii, cât și asupra încălcării normelor de drept material incidente în cauză, recurenta-reclamantă a criticat decizia din apel din perspectiva modalității de interpretare a efectelor sancțiunii nulității unui act juridic. A arătat că principiul resoluto iure dantis resolviture ius accipientis reprezintă un efect al nulității, iar nu un motiv de nulitate. A susținut, astfel, că în condițiile în care actul constitutiv al B. a fost încheiat ca urmare a hotărârilor Comisiei de licitație, anularea celor din urmă impune și anularea actelor subsecvente. Mai arată că acest principiu de drept nu a fost invocat direct în apel, ci a constituit o critică privind modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat limitativ efectele nulității prin soluția de anulare exclusiv a hotărârilor Comisiei de licitație; în consecință, solicită schimbarea considerentelor din decizia de apel care tratează acest aspect.

Invocând și prevederile art. 397 alin. (3) și 549 C. proc. pen.., recurenta-reclamantă a susținut că actul constitutiv al B. nu a fost anulat prin decizia penală nr. 13/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, ci a fost desființat ca înscris, în sensul de "instrumentul probationis", astfel încât în mod eronat a reținut instanța de apel că cele două soluții se suprapun.

A arătat că prin dispozitivul deciziei atacate s-a menționat constatarea nulității actului constitutiv al B., dar prin considerente, în mod contradictoriul se reține că hotărârea are în vedere forma valabilă la momentul pronunțării, fără a viza și dispozițiile care au fost desființate deja cu efect retroactiv prin hotărârile pronunțate în dosarul penal; menționând că în procedura penală nu este folosită noțiunea de "act juridic", justificat de faptul că legiuitorul a instituit o sancțiune nouă, cu scop diferit de nulitate (respectiv sancțiunea desființării înscrisului ca instrumentum, ca mijloc specific de restabilire a situației anterioare săvârșirii unei infracțiuni), recurenta-reclamantă a arătat că sancțiunea desființării înscrisului în cadrul procesului penal vizează înscrisul, iar nu actul juridic, aceasta fiind concluzia ce se impune în condițiile în care desființarea actului în procesul penal se poate dispune fără citarea semnatarilor actului. Acesta a fost motivul pentru care în cadrul cererii de rectificare carte funciară instanțele au statuat cu titlu definitiv cu această operațiune nu poate avea loc, întrucât prin decizia penală nr. 13/2014 nu s-au dispus măsuri și nici nu au fost anulate actele care au stat la baza înscrierilor în cartea funciară (dosar nr. x/2016).

În consecință, recurenta-reclamantă apreciază că în mod nelegal instanța de apel a înlăturat de la efectul nulității actului constitutiv al B. acele prevederi desființate prin decizia penală, fiind în confuzie cu privire la cele două sancțiuni. A mai menționat, în același context, că efectele nulității prevăzute de art. 1254 C. civ. se produc doar ca urmare a constatării nulității actului juridic (raportului juridic), iar nu și ca urmare a desființării înscrisului în procesul penal.

Recurenta-reclamantă a atașat la memoriul de recurs jurisprudență cu privire la diverse alte litigii purtate cu părțile din prezenta cauză.

Recurentele-pârâte C. - Institutul de Cercetare, Proiectare și Producție Expertimentală în domeniul construcțiilor și materialelor de construcție, B. S.A. și A. S.A. au solicitat admiterea căii extraordinare de atac și, în principal, trimiterea cauzei spre rejuecarea apelului; în subsidiar au solicitat casarea deciziei de apel cu reținerea cauzei spre rejudecare și, pe fond, respingerea apelului.

Prezentând în preambulul cererii de recurs istoricul cauzei și a parcursului procesual, recurentele-pârâte au invocat motivele de casare reglemwentate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Sub imperiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut că instanța de apel în mod nelegal a înlăturat apărările formulate prin întâmpinarea la apelul declarat de reclamantă și a refuzat să dea eficiență actelor juridice și normative aflate în circuitul civil și în vigoare, precum și autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești prin care au fost analizate raportat la acea situație juridică.

Citând paragrafe din decizia recurată, se arată că în mod nelegal instanța de apel, după ce a statuat că problema dedusă judecății nu privește repunerea în discuție a regimului juridic al imobilului, ci exclusiv reprezentarea pe care au avut-o sau ar fi trebuit să o aibă părțile la momentul înființării societății, a înlăturat apărările sale motivat de neapelarea unui argument al sentinței de fond, ceea ce a determinat, în opinia părților, suprimarea completă a dreptului la apărare; au susținut că apărările invocate, cu trimiteri la acte normative și juridice, și la hotărâri judecătorești respectă cerințele art. 487 C. proc. civ., nereprezentând critici la adresa primei hotărâri; în fapt, cele înlăturate de instanța de apel vizau aspecte în legătură cu acele capete de cerere respinse de prima instanță, și contestate în apel de intimate-reclamantă. Arată, astfel, cu acele acte juridice și normative au fost invocate în dovedirea bunei credințe, iar prin înlăturare, instanța devolutivă nu a realizat, practic controlul judiciar la sentinței de fond.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva motivării contradictorii și a motivelor străine cauzei în ceea ce principiul relativității hotărârii judecătorești; au arătat astfel că după ce reține că reprezentanții societății nu au fost părți în procesul penal și că se pot prevala de inopozabilitatea considerentelor hotărârii penale, ulterior reține incidența în cauză a prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că respectiva hotărâre penală este incidentă în cauză întrucât pârâtele nu au administrat probe care să ateste o situație contrară celei reținute de instanța penală; mai arată, sub acest aspect că nu era posibilă administrarea de probe care să tindă la stabilirea unei alte situații de fapt contrare celei reținute definitiv de instanța penală.

Un alt aspect care atrage caracterul contradictoriu și străin de natura cauzei al deciziei recurate este, în opinia recurentelor-pârâte, modalitatea în care instanța de apel a dat eficiență autorității de lucru judecat a hotărârii penale, prin aplicarea selectivă și trunchiată a efectului de opozabilitate a hotărârii judecătorești, dând eficientă doar nulității fundamentată pe hotărârea penală, dar refuzând să aplice același efect pozitiv în ceea ce privește apărările întemeiate pe aceeași hotărâre. Tot contradictorie este, în opinia acelorași părți, este modalitatea în care a statuat asupra limitelor de cercetare judecătorească, respectiv în ceea ce privește limitele în care s-a pronunțat, citând în acest sens considerentul care stabilește limitele nulității actului constitutiv la societății la forma valabilă la momentul pronunțării; or, sub acest aspect, la acel moment imobilul nu mai constituia aport la capitalul social.

Același caracter contradictoriu al motivării deciziei de apel este semnalat și în ceea ce privește analiza efectelor actelor administrative cu caracter normativ referitoare la regimul juridic al imobilului în discuție, arătând că deși reține incidența autorității de lucru judecat a deciziilor ICCJ prin care au fost analizate anterior efectele Hotărârilor de guvern și a actelor juridice care atestau opozabilitatea dreptului intimatei-reclamante, ulterior le înlătură motivat de inexistența unui apel cu privire la acest aspect.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentele-pârâte au invocat mai multe hotărâri judecătorești ce se bucurau de autoritate de lucru judecat, dar care au fost ignorate de instanța de apel; a menționat, astfel, decizia penală nr. 13/2014 cu privire la considerentul care relevă inexistența unei înțelegeri frauduloase între inculpați și reprezentanții B., criticând raționamentul instanței de apel a cărui construcție logico-juridică se fundamentează pe înlăturarea aspectelor tranșate în hotărârea penală, respectiv: aprecierea că nu are efect în cauză împrejurarea că cele dispuse prin hotărârea penală pentru restabilirea situației anterioare cu privire la imobilul în discuție nu au fost încă aduse la îndeplinire din culpa Guvernului, determinând, astfel, o readucere a imobilului în proprietatea publică pe cale judecătorească.

Un alt aspect care atrage încălcarea autorității de lucru judecat al hotărârii penale, este dedus din faptul că pretinsele motive de nulitate invocate de intimata-reclamată vizează strict prevederile art. 3.1.5-3.1.5.2 (asupra cărora deja se pronunțase definitiv instanța penală, cu mențiunea expresă că desființarea parțială a actului juridic este suficientă pentru repunerea părților în situația anterioară) și care erau deja înlăturate din actul constitutiv la momentul promovării acțiunii.

În același sens, sunt reiterate și aspectele reținute de instanța penală cu privire lipsa unei înțelegeri frauduloase între inculpați și reprezentanții B., înlăturate de instanța de apel ca nerelevante, deși instanța penală tranșa prin acele considerente modalitatea de săvârșire a faptelor, forma de vinovăție, precum și lipsa înțelegerii frauduloase în ce privește schimbarea regimului juridic al imobilului or aportarea sa la capitalul social al societății-pârâte.

Tot sub imperiul nerespectării autorității de lucru judecat, recurentele-pârâte au invocat și decizia 821/10.05.2017 a ICCJ prin care s-a statuat expres că Guvernul trebuie să ia măsuri în vederea revocării actului administrativ prin care a fost schimbat regimul juridic al imobilului în discuție.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o primă critică a vizat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 56 și următoarele din Legea nr. 31/1990; arată că instanța de apel a tratat global atât nulitatea actului constitutiv, cât și nulitatea societății, cu privire la ultima nulitate invocând și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța devolutivă de atac, efectuând, în opinia recurentelor-pârâte, o extindere a normei generale dincolo de ipoteze de aplicare, precum și o interpretare greșită a normei speciale din materia societăților. Susțin, în consecință, cu referiri la doctrină și jurisprudență, că nulitatea unei societăți poate fi declarată doar în condițiile stricte determinate de art. 56 din Legea nr. 31/1990 (menționează, în acest context și O.U.G. nr. 32/1997 care transpune Directiva 68/151/CEE act care enumeră, de asemenea, limitativ cauzele de nulitate ale unei societăți).

Făcând referire la textul legal reținut ca fiind incident în cauză (art. 56 lit. c) din Legea nr. 31/1990) recurentele-pârâte critică decizia de apel cu privire la extinderea nelegală a noțiunii de obiect de activitate al societății, precum și a aplicabilității textului legal, cu aspecte care nu intră în sfera de reglementare a normei speciale.

De asemenea, susțin că instanța de apel a ignorat art. 57 din Legea nr. 31/1990 care instituie, de principiu, obligația nu simpla posibilitate de regularizare a societății. Sub acest aspect arată că activitatea societății nu a fost niciodată circumstanțiată în mod exclusiv în raport de imobilul în litigiu, aspect dovedit prin majorarea ulterioară a capitalului social cu un alt teren, precum și cu activitatea efectivă a societății un timp de mai bine de 15 ani.

Sub un ultim aspect, recurentele-pârâte au criticat decizia instanței de apel din perspectiva nerespectării prevederilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, nefiind desemnați lichidatorii societății, deși dispoziția legală este imperativă.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat și cu privire la greșita interpretare și aplicare a art. 966-968 C. civ., reintrând susținerile referitoare la caracterul special al normelor din Legea societăților, care derogă de la dreptul comun, precum și normele Directivei 68/151/CEE, criticând decizia de apel sub aspectul reținerii incidenței în cauză a normelor generale, ca urmare unei confuzii între scopul societății și obiectul său de activitate.

O ultimă critică a vizat aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor H.G. nr. 377/2007 raportat la prevederile art. 69 din Legea nr. 24/2000, precum și a prevederilor Legii nr. 213/1998 în ce privește regimul juridic al imobilului în litigiu. Recurentele-pârâte au arătat că H.G. nr. 377/2007 are regimul juridic al unui act normativ de interpretare, conducând la o clarificare cu efect retroactiv a regimului juridic al imobilului în discuție, fiind nelegală decizia de apel care consideră că schimbarea regimului juridic al imobilului ca efect al adoptării hotărârii menționate nu interesează din perspectiva verificării incidenței sancțiunii nulității, precum și că față de cadrul normativ existent la data aprobării înființării parteneriatului sub forma societății pe acțiuni se trage concluzia că toți participanții la raportul juridic ar fi avut cunoștință despre situația juridică a imobilului. Acesta considerente conduc la înfrângerea autorității de lucru judecat al hotărârii penale care statuează asupra inexistenței unei înțelegeri frauduloase, precum și la o interpretare eronată a actelor normative anterior menționate, recurentele-pârâte susținând că instanța de apel a preluat integral apărarea intimatei-reclamante în sensul că din cuprinsul H.G. nr. 550/1996 rezulta cu claritate la nivelul anului 2005 că imobilul în discuție aparținea domeniului public. Cu privire la acest aspect menționează că intimata-reclamantă își manifestase intenția de valorificare a imobilului încă din anul 2000, prin adoptarea unor hotărâri ale Adunării generale a acționarilor acesteia. Este nelegală, în opinia recurentelor-pârâte, aprecierea sintagmei "proprietate publică", prin aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementau la nivelul anului 1996 regimul dreptului de proprietate publică.

Recurentele-pârâte nu au atașat înscrisuri noi la memoriul de recurs.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă la 4 august 2022 sub același număr unic de dosar.

În cadrul procedurii prealabile, s-a dispus comunicarea către toate părțile a recursurilor declarate împotriva deciziei de apel.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de recurentele-pârâte, solicitând respingerea recursului acestora ca nefondat, cu următoarele apărări: a susținut că criticile fundamentate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt veritabile criticile de nelegalitate, neputând fi încadrate în ipoteza legală; în subsidiar, a susținut legalitatea deciziei de apel în ce privește limitele de analiză în calea devolutivă de atac raportat la modalitatea de investire, doar cu apelul să, fără un apel al părților adverse; de altfel, în opinia recurentei-reclamante, prin parte din criticile formulate se urmărește o reanalizare a fondului cauzei, aspect nepermis în recurs; a arătat că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind motivată corespunzător, considerentele fiind în strânsă legătură cu limitele investirii, făcând referire, totodată la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, citând considerentul din hotărârea recurată prin care se reține că părțile adverse nu au făcut dovada contrară celei care li se opune prin hotărârea penală. Dezvoltă, în continuare apărări care vizează netemeinicia criticilor din recursul pârâtelor.

În cadrul recursului, recurentele-pârâte au formulat și o cerere de suspendare a deciziei de apel până la soluționarea căii extraordinare de atac.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 septembrie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca lipsită de interes cererea de suspendare, reținând că decizia de apel, prin care se constată nulitatea unei societăți nu este susceptibilă de executare.

După înregistrarea recursului pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la nivelul B. S.A. a fost convocată Adunarea generală extraordinară a acționarilor societății, care a adoptat la 11 noiembrie 2022 hotărârea de dizolvare voluntară și de deschidere a procedurii de lichidare a societății. În raport de această hotărâre, în cauză s-a dispus citarea recurentei-pârâte prin lichidator judiciar G..

La termenul din 16 februarie 2023, recurenta-pârâtă B. a depus la dosar cerere vizând invocarea unui motiv de ordine publică, întemeiat pe dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de ordine publică recurenta-pârâtă a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, arătând că atât nulitatea cât și dizolvarea voluntară produc același efect, respectiv lichidarea societății, în condițiile în care art. 58 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 face trimitere la procedura lichidării ca urmare a dizolvării; în aceste condiții, recurenta-pârâtă apreciază că cererea intimatei-reclamante a rămas fără obiect, în condițiile în care în procedura de lichidare, urmare a hotărârii de dizolvare a fost desemnat deja lichidatorul societății.

La același termen de judecată, din 16 februarie 2023, recurenta-reclamantă a solicitat suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., apreciind că măsura este justificată de formularea opoziției la hotărârea de dizolvare a societății recurente-pârâte, precum și de formularea acțiunii în anularea acelei hotărâri a acționarilor societății.

Înalta Curte a respins cererea de suspendare, apreciind că nu există o legătură între cauzele invocate în susținerea cererii de suspendare care să influențeze soluționarea căii extraordinare de atac.

Motivarea recursului:

Înalta Curte va proceda la analiza cu prioritate a recursului declarat de recurentele-pârâte, în condițiile în care aceste părți constată legalitatea deciziei de apel din perspectiva celor dispuse și a considerentelor care susțin soluția adoptată, în timp ce recursul formulat de recurenta-reclamantă vizează considerente ale deciziei atacate, sub imperiul prevederilor art. 461 C. proc. civ.

Recursul recurentelor-pârâte:

Examinând, astfel, legalitatea deciziei de apel în raport de motivele invocate de recurentele-pârâte și de apărările formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate. Sub un prim aspect, instanța supremă reține legalitatea deciziei de apel din perspectiva neanalizării apărărilor din întâmpinarea depusă în fața instanței devolutive de atac prin care se tindea la punerea în discuție a regimului juridic al imobilului adus ca aport la constituirea societății B.., hotărârea fiind pronunțată cu respectarea prevederilor art. 477 și 478 C. proc. civ.

Se reține astfel, în acord cu instanța de apel, că în cadrul analizei situației de fapt, raportat și la actele procedurale întocmite de părți, prima instanță a statuat asupra caracterul de bun ce aparține domeniului public cu privire la imobilul în discuție. Acest aspect nu a fost criticat prin calea devolutivă de atac formulată de recurenta-pârâtă, criticile sale, legate de respingerea a două din solicitările din cererea de chemare în judecată, vizând necunoașterea de către reprezentanții societăților C. S.A. și A. S.A. a regimului juridic al imobilului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține aplicarea corectă de către instanța de apel a prevederilor art. 477 C. proc. civ. care prevăd că limitele efectului devolutiv sunt stabilite prin cererea de apel.

În continuarea raționamentului, instanța supremă reține și aplicarea corectă a prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Se observă că acest text legal nu poate fi aplicat decât prin raportare la dispoziția legală ce reglementează limitele devoluțiunii în apel (art. 477 C. proc. civ.), și care sunt limitate, așa cum s-a precizat deja, la criticile formulate prin cererea cu care a fost investită instanța de prim control judiciar. În consecință, apărări din întâmpinare care vizează alte aspecte decât cele care fac obiectul de analiză prin raportare la criticile din memoriul de apel nu pot determina o investire a instanței devolutive de atac, apărările din actul procedural la care face referite textul legal analizat având în vedere acele susțineri noi, neinvocate în fața primei instanței, prin care se tinde la respingerea criticilor din apel.

Concluzionând, instanța supremă reține că în mod legal instanța de prim control judiciar nu a procedat la analizarea apărărilor din întâmpinarea depusă în fața sa, în condițiile în care nu a avut o investire, expresă sau implicită, cu privire la aspectul regimului juridic al imobilului în discuție, prin calea de atac devolutivă. Se subliniază că ceea ce a contestat recurenta-reclamantă în apel nu a vizat regimul juridic al imobilului, ci doar greșita apreciere de către prima instanță a situației de fapt din perspectiva cunoașterii acestui regim de către reprezentanții părților implicate în proces.

În acest context nu este fondată susținerea recurentelor-pârâte în sensul că aceste apărări răspundeau criticilor din calea devolutivă de atac, în condițiile în care nu tindeau la probarea faptului necunoașterii acestui regim juridic al imobilului în dicuție, ci determinau analizarea de către instanța de apel a însuși acestui regim. Deci, nu se poate reține, o încălcare a principiilor dreptului la apărare și al procesului civil, în condițiile în care procesul civil este guvernat, în egală măsură de principiul disponibilității, instanțele fiind limitate la analiza acelor aspecte cu care au fost investite, în mod legal și procedural, prin actele întocmite de părți.

Nu se poate reține nici o încălcare a principiului dublului grad de jurisdicție, urmare a suprimării analizării probatoriului administrat de prima instanță, Înalta Curte observând că apărările invocate în apel au fost analizate de prima instanță în statuarea asupra caracterului de bun ce aparține proprietății publice în ce privește imobilul în discuție; în consecință, în condițiile în care apelul recurentei-reclamante nu a vizat acest aspect, recurenta-pârâtă putea determina o analiză doar prin promovarea directă a căii devolutive de atac, prin care să impună instanței de apel examinarea actelor juridice și normative din perspectiva cărora prima instanță a stabilit regimul juridic al imobilului.

Nu poate fi reținută o nelegalitate a deciziei de apel nici sub aspectul criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalt Curte, reține, sub un prim aspect, că prin cele susținute în dezvoltarea criticii de nelegalitate, în mare parte, recurentele-pârâtă iși exprimă dezacordul în ceea ce privește raționamentul expus de instanța de apel, încercând să îi confere un caracter contradictoriu.

O asemenea concluzie este impusă de criticile ce privesc principiul relativității hotărârii judecătorești, recurentele-pârâte citând diverse paragrafe din decizia atacată, care susțin ipoteze distincte de analiză în argumentația instanței de apel.

Se observă, astfel, că recurentele-pârâte nu critică aplicarea în cauză a prevederilor art. 435 C. proc. civ. (neformulând critici care să susțină lipsa incidenței în cauză a acestui articol), dar ignoră conținutul complet al normei legale invocate, susținând că textul alin. (2) al articolului menționat instituie o prezumție absolută de inopozabilitate față de terți a unei hotărâri judecătorești pronunțată într-un litigiu în care nu au participat. Or, textul legal, dimpotrivă prevede opozabilitatea față de terți, în măsura în care aceștia nu fac dovada contrară. Recurentele-pârâte susțin, sub acest aspect că nu se putea face proba contrară împotriva celor statuate printr-o hotărâre judecătorească, fără a justifica prin argumente legale o asemenea susținere (în condițiile în care textul legal citat chiar această situație o reglementează în ce îi privește pe terți). În consecință, Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel, instanța devolutivă valorificând în mod legal cele statuate de instanța penală asupra situației de fapt ce a conturat activitatea infracțională sancționată în acel cadrul, prin raportare la situația de fapt relevată în cadrul civil de analiză.

Este nefondată și critica vizând pretinsa contradictorialitate a deciziei de apel cu privire la modalitatea în care s-a dat eficiență autorității de lucru judecat, prin raportare la opozabilitate. Sub un prim aspect, instanța supremă că instanța devolutivă de atac nu a negat sau ignorat puterea de lucru judecat a hotărârii penale. Dimpotrivă, a conservat acest caracter al hotărârii penale, concluzia sa fiind că nu se poate aprecia asupra acestei autorități a lucrului judecat în modalitatea propusă de recurentele-pârâte, în sensul că această hotărâre ar fi statuat sub toate aspectele (inclusiv sub aspectul analizat în calea devolutivă de atac) că nu a existat o înțelegere frauduloasă între inculpat și reprezentanții B.; astfel, instanța de apel, în mod legal, a reținut că acel considerent al hotărârii penale a vizat strict activitatea infracțională cercetată în procesul penal, respectiv emiterea unei hotărâri de guvern, prin încălcarea atribuțiilor de serviciu (infracțiunea cercetată fiind cea de abuz în serviciu), ea neputând fi extinsă, cu putere de lucru judecat și asupra aspectului cercetat în fața instanței civile, respectiv dacă părțile implicate în constituirea B. cunoșteau la acel moment regimul juridic al imobilului în discuție.

Este înlăturată critica vizând caracterul contradictoriu al decizie de apel sub aspectul actelor normative invocate în apărare în calea devolutivă de atac, înlăturate de la analiză, dar asupra cărora există, totuși o analiză. Se observă, că palierul de analiză al instanței de apel este diferit în ipoteze susținute de recurentele-pârâte. Astfel, apărările înlăturate de instanța de apel vizau exclusiv demonstrarea lipsei regimului de bun al domeniul public pentru imobilul în dicuție, în timp ce analiza la care fac referire părțile vizează raționamentul instanței pentru conturarea concluziei că reprezentanții B. cunoșteau acest regim juridic. În acest context, în condițiile în care actele normative invocate de recurentele-pârâte nu susțineau această teză probatorie, ci un alt aspect necontestat în calea devolutivă de atac, nu se poate reține o nelegalitate a deciziei de apel în sensul susținut de părți.

Nu este reținut o contradictorialitate a deciziei de apel nici în ce privește limitele investirii, raportat la limitele în care se constată nulitatea actului constitutiv al B.. Cele două considerente vizează aspecte distincte din raționamentul instanței de apel, alăturarea lor fiind făcută doar cu scopul de a crea o aparentă contradictorialitate. Se observă că în ceea ce privește limitele de analiză, configurate prin primul considerent evocat de recurentele-pârâte, instanța de apel a statuat, în mod legal, în sensul că motivul de nulitate invocat de recurenta-reclamantă va fi analizat prin raportare la momentul încheierii actului pretins nul. Or, o asemenea abordare este corectă nu numai legal, ci și juridic, în condițiile în care pentru a atrage nulitatea unui act juridic este necesar să se constate existența motivului de nulitate invocat la momentul încheierii respectivului act. În ceea ce privește întinderea efectelor nulității, instanța de apel a apreciat, fără a contraveni celor statuate în analiza motivului de nulitate invocat, că acestea pot viza doar acele părți ale actului juridic ce nu ar fi fost deja înlăturate (desființate) prin efectul altor hotărâri judecătorești. (Înalta Curte menționează că acest aspect va face obiect de analiză în cadrul recursului declarat de recurenta-reclamantă.)

În concluzie, recurentele-pârâte fac o confuzie între analiza motivului de nulitate și efectele nulității asupra actului pretins nul.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că sub o pretinsă contradictorialitate a deciziei de apel, recurentele-pârâte încearcă să determine o analiză a actelor juridice și normative ce au fost invocate și în fața instanței devolutive de atac și care nu au primit o analiză la acel moment în lipsa unei investiri conform normelor procedurale. În consecință, nefiind identificată acea pretinsă deficiență a deciziei de apel, nuse va proceda la analiza efectivă a criticii formulate.

În sfârșit, nu este contradictorie decizia de apel în ce privește considerentul că cele dispuse de instanța penală în sensul că regimul juridic al imobilului în discuție ar fi fost schimbat în mod definitiv și că situația anterioară nu poate fi restabilită decât printr-o nouă intervenție legislativă nu ar avea relevanță în analiza motivului de nulitate invocat în fața instanței civile, recurentele-pârâte exprimând, în fapt o nemulțumire față de raționamentul instanței de apel. De altfel, Înalta Curte nu apreciază că prin considerentele deciziei penale s-ar fi impus emiterea unei hotărâri de guvern care să reconfirme regimul juridic al imobilului în discuție, instanța supremă statuând doar asupra efectelor H.G. nr. 377/2007, explicând că mențiunea cuprinsă în acest act normativ nu poate conduce la schimbarea naturii juridice a bunului imobil, în opinia instanței pentru a avea acest efect se impune adoptarea unei hotărâri de guvern prin care să se fi dispus efectiv transferul din domeniul public în domeniul privat al statului. (iar nu în sens invers, așa cum susțin recurentele-pârâte - pag. 78, par. 6-7 din decizia penală nr. 13/2014).

Înalta Curte reține că nu se identifică o nelegalitate a deciziei de apel din perspectiva existenței motivelor străine de natura cauzei, în condițiile în care pentru a fi incidentă ipoteza legală este necesar ca hotărârea recurată să conțină numai motive străine de natura cauzei, aspect nerelavat prin memoriul de recurs.

Este înlăturată și critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reținând că prin dezvoltarea existentă în memoriul de recurs nu se relevă o nelegalitatea a deciziei de apel din această perspectivă, recurentele-pârâte prezentând, în fapt, nemulțumirea lor cu privire la raționamentul expus de instanța de prim control judiciar. Se observă, astfel, că recurentele-pârâte nu iși susțin critica prin raportare la elementele care configurează instituția autorității de lucru judecat, ci critică decizia de apel sub aspectul raționamentului expus de instanța devolutivă în analiza situației de fapt reținută de instanța penală (și circumstanțiată la infracțiunea cercetată), raportat la situația de fapt circumstanțiată pe alte coordonate, respectiv al examinării nulității unui act juridic.

Pretinsa încălcare de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a deciziei nr. 821/10.05.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015 nu va fi analizată, Înalta Curte reținând că acest aspect nu a fot invocat în calea devolutivă de atac. În consecință, instanța supremă reține incidența în cauză a prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., critica urmând a nu fi analiză, în condițiile invocării omisso medio, simpla menționare în cuprinsul întâmpinării depuse în apel, fără a se invoca o autoritate de lucru judecat, ci doar pentru a justifica regimul de proprietate privată al imobilului în discuție, neputând determina o analiză a legalității deciziei de apel din perspectiva încălcării autorității de lucru judecat.

Nu sunt fondate nici criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel din perspectiva modalității de analiză a celor două capete din cererea de chemare în judecată cu care fusese investită. Instanța supremă apreciază că în mod legal instanța de apel a făcut analiza cauzei cu care a fost investită, reținând că motivul de nulitate era invocat atât cu privire la nulitatea societății, cât și cu privire la actul constitutiv al acesteia. În consecință, era inutilă examinarea distinctă a celor două capete din cererea introductivă, câtă vreme nulitatea analizată viza același aspect. În acest context, trimiterile doctrinare și jurisprudențiale sunt nerelevante în speță, aspectele susținute prin aceste trimiteri vizând o tratare teoretică, sau aplicată la datele concrete ale unei spețe, fără a determina nelegalitatea deciziei recurate.

Nu este reținută nici greșita aplicare a prevederilor art. 56 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte apreciind legalitatea deciziei de apel sub aspectul examinării motivului de nulitate invocat în cauză. Astfel, se observă că in cauză a fost invocată nulitatea în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990. Se observă, totodată, că Lege societăților enunță doar motivul de nulitate ca fiind acela al obiectului societății ca fiind ilicit sau contrar ordinii publice, fără a conține norme derogatorii de la dreptul comun care să contureze sfera noțiunilor folosite în textul legal. În consecință, pentru a determina aplicarea normei speciale, în mod legal instanța de apel a făcut analiza acestor noțiuni astfel cum sunt definite și caracterizate de normele generale, nefiind în prezența unei aplicări și interpretări greșite a prevederilor art. 966-968 C. civ. din 1864.

În acest context, sunt înlăturate și susținerile recurentelor pârâte referitoare la O.U.G. nr. 32/1997 (care nu constituie decât o modificare, e adevărat, de substanță a Legii societăților), precum și la Directiva nr. 68/151/CEE, aceste acte normative interne și europene nefiind de natură a imprima o nelegalitate deciziei de apel, din perspectiva efectuării analizei noțiunilor folosite de legislația specială, prin aplicarea normelor generale care le definesc și le caracterizează conținutul.

Este înlăturată și critica referitoare la interpretarea dată de instanța de apel noțiunii de "obiect de activitate" din conținutul art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990. Este legală interpretarea dată de instanța devolutivă de atac, în sensul că noțiunea nu se poate limita la ceea ce doctrina definește "obiectul de activitate", respectiv cel înscris ca atare în actul constitutiv. Interpretarea date de recurente-pârâte ar conduce, practic, la inexistența cazului de nulitate al unei societății, pentru că nu se poate conchide că poate fi autorizată să funcționeze o societate care și-ar înscrie ca obiect de activitate operațiuni care contravin legii ori ordinii publice. De asemenea, dacă ar fi reținută susținerea recurentelor-pârâte, această noțiune nu ar fi menționată ca un caz de nulitate a societății, ci ca unul care ar afecta actul constitutiv. Or, fiind prevăzută ca o nulitate ce afectează existența societății, ea trebuie interpretată în sensul conferit de instanța de apel.

Critica referitoare la incidența în cauză a prevederilor art. 57 din Legea nr. 31/1990 nu va fi analizată, intrând sub incidența prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nefiind invocată în fața instanței de apel.

Critica referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a prevederilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 din perspectiva lipsei desemnării lichidatorului societății a cărei nulitate s-a constatat nu va fi analizată, Înalta Curte reținând că a devenit lipsită de interes în condițiile în care pe parcursul soluționării căii extraordinare de atac a fost numit un lichidator al acestei societăți, care a reprezentat societatea în fața instanței supreme.

De asemenea, nu vor fi analizate nici criticile referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor H.G. nr. 337/2007 raportat la prevederile art. 69 din Legea nr. 24/2000 și cele ale Legii nr. 213/1998, urmare a constatării de către Înalta Curte a incidenței sancțiunii prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele putând fi invocate pe calea apelului, cale de atac neuzitată de recurentele-pârâte.

Este înlăturată și susținerea invocată, ca motiv de ordine publică, Înalta Curte apreciind că luarea de către acționari a hotărârii de dizolvare voluntară și lichidare a societății B. nu determină o lipsă de interes a cererii recurentei-reclamante de constatare a nulității societății și actului constitutiv al acesteia. Nu are relevanță aspectul susținut în sensul că finalitatea ambelor demersuri este acela al lichidării societății. Se observă că în timp ce nulitatea determină analiza legalității modului de constituire al persoanei juridice, dizolvarea presupune existența legală a societății, în cadrul căreia acționarii hotărăsc, pentru anumite motive să îi înceteze activitatea. În consecință, Înalta Curte apreciază că subzistă interesul recurentei-reclamante pentru susținerea demersului procesual în vedere conservării soluției de constatare a nulității societății și a actului constitutiv al acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază legalitatea deciziei de apel din perspectiva criticilor formulate de recurentele-pârâte, urmând să respingă recursul declarat de acestea ca nefondat.

Recursul recurentei-reclamante:

Prima critică adusă deciziei de apel sub aspectul nelegalei înlăturări de la analiză a susținerilor referitoare la nulitatea actelor subsecvente, care se impunea urmare a soluției pronunțate de judecătorul fondului de constatare a nulității procedurii de licitație este nefondată.

Înalta Curte reține, în primul rând, că aserțiunile teoretice ale recurentei-reclamante privind caracterul principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis de efect al nulității, iar nu motiv de nulitate nu prezintă relevanță în cauză, instanța de apel neefectuând o asemenea analiză pentru înlăturarea de la exeminare a solicitării expuse anterior.

Din conținutul deciziei recurate rezultă cu claritate că instanța devolutivă de atac a înlăturat de la analiză susținerile recurentei-reclamante din perspectiva respectării normelor procedurale, în raport de limitele investirii instanței de fond prin cererea de chemare în judecată, independent de caracterizarea dată susținerilor părții.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă, prin cererea introductivă, nu a formulat o cerere prin care să supună primei instanțe analiza nulității actului constitutiv al B. sub aspectul efectului nulității actului subsecvent celui inițial, cu privire la care se formulase, de asemenea o cerere de constatare a nulității. Examinarea cererii de chemare în judecată relevă că recurenta-reclamantă a invocat nulitatea actului constitutiv al societății pentru motivul obiectului ilicit.

În aceste condițiii, cu respectarea prevederilor art. 478 C. proc. civ., în mod legal instanța de apel nu a procedat la examinarea criticilor menționate, apreciind că partea a formulat o cerere nouă în calea devolutivă de atac. Sub acest aspect Înalta Curte reține că, indiferent de modalitatea în care este caracterizat principiul anulării actului subsecvent (ca efect al nulității actului inițial, ori ca motiv de nulitate), el trebuia mai întâi dezbătut în fața primei instanțe, pentru a putea fi invocat ulterior în calea devolutivă de atac.

Nu este reținută nici critica recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva impunerii analizării criticilor acesteia ca fiind determinate de modul de soluționare de către prima instanță a capetelor de cerere vizând nulitatea societății și a actului constitutiv al acesteia. Se observă că prima instanță a analiza cele două capete de cerere introductivă în limitele stabilite de recurenta-reclamantă, întemeiate pe existența motivului de nulitate al obiectului ilicit. În consecință, nu există o legătură între modul de soluționare al capetelor de cerere de către prima instanță și solicitarea nouă în calea devolutivă de atac vizând analizarea nulității din sub aspectul nulității actului subsecvent.

Înalta Curte apreciază caracterul fondat al criticilor care vizează considerentele din decizia de apel prin care se limitează efectul nulității actului constitutiv al B., prin raportare la cele dispuse prin decizia penală nr. 13/2014 pronunțată de instanța supremă.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța penală, deși investită cu acțiunea civilă alăturată celei penale prin care se solicita restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, nu a analizat această solicitare (formulată prin constituirea ca parte civilă de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - ANAF, respectiv Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale) din perspectiva normelor civile, ci prin aplicarea normelor de procedură penală. Acest aspect rezultă cu pregnanță din considerentele hotărârii penale prin care se explicitează caracterul măsurii de restabilire a situației anterioare, instanța penală făcând referire expresă la dispozițiile C. proc. pen. care reglementează recuperarea pagubei produsă prin infracțiune, cu referire la desfiiințarea totală sau parțială a unui înscris. În continuarea raționamentului, instanța penală a explicitat că în procesul penal restabilirea situației anterioare se face prin măsura desființării (parțiale) a actului juridic, înlăturând, pe cale de consecință, dispoziția instanței de fond care dispusese anularea (parțială) a actului juridic.

În raport de aceste considerente ale instanței penale, Înalta Curte reține că în procesul penal nu s-a dispus, prin măsura de desființare parțială, asupra actului juridic, în sens de negotium, ci în sens de instrumentum, relevante fiind considerentele care justifică această abordare prin referirea la măsurile impuse de legislația penală pentru repararea pagubei produse prin infracțiune. în condițiile în care în materie legislativă penală se folosește termenul juridic de "înscris", iar nu cel de "act juridic" (văzut ca manifestare de voință).

În consecință, Înalta Curte reține caracterul nelegal, vătămător pentru recurenta-reclamantă, a considerentelor care limitează efectul nulității actului constitutiv al B., cu excluderea articolelor desființate de instanța penală, asimilând, în mod nelegal soluția instanței penale cu cea de anulare, proprie instanței civile.

Menținerea considerentelor examinate, de limitare a întinderii efectelor nulității actului constitutitv al B. ar lăsa fără consecințe măsura dispusă de instanța de apel, în condițiile în care motivul de nulitate reținut este acela al obiectului ilicit, prin aportarea unui bun aparținând domeniului public, iar textele din actul constituit excluse de la efectul nulității, vizează expres acest aport.

Având în vedere considerentele expuse, precum și prevederile art. 461 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă și va dispune înlăturarea considerentelor care limitează efectele nulității asupra actului constitutiv al B..

Având în vedere soluția de admitere a căii extraordinare de atac declarată de recurenta-reclamantă, în conformitate cu dispozițiile art. 451 și urm. C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă, constând în taxă judiciară de timbru și onorariul avocatului angajat în cauză.

În raport și de prevederile art. 496 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte A. S.A., B. prin lichidator judiciar G. și C. - INSTITUTUL DE CERCETARE, PROIECTARE ȘI PRODUCȚIE EXPERIMENTALĂ ÎN DOMENIUL CONSTRUCȚIILOR ȘI MATERIALELOR DE CONSTRUCȚII S.A. împotriva deciziei civile nr. 419 din 08 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. și E..

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. împotriva aceleiași decizii.

Înlătură considerentul vizând limitarea dispoziției de constatare a nulității actului constitutiv al B.

Obligă recurentele-pârâte să plătească recurentei-reclamante suma de 18.527,71 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2023.